Singur (Octavian Goga)

 

Pustietate arsă mi-e sufletul acuma,
Se plimbă râsul morții și-mi strigă din țărână,
Nici nu-mi mai vine-a crede c-abia-i o săptămână
De când dormea cu mine și cântecul și gluma.

De-atunci s-a stins în neguri puzderie de stele
Ș-un roi de vise albe ce-mi adumbrea păcatul,
Azi trupul mi se frânge în friguri vinovatul,
Și bântuie Samumul singurătății mele.

Vei mai veni vreodată, minune călătoare,
Să-mi lumineze-n noapte din ochiul tău o rază,
Să-mi schimbi pustietatea din nou într-o oază,
Să-nvii pe beduinul ce blestemă și moare?...