Singur (Demetrescu)

Jump to navigation Jump to search
Singur
de Traian Demetrescu


În sufletul omenesc se ascunde un străfund, o singurătate virginală, unde ne exilăm noi de noi înșine.

Vieața obișnuită nu ne îngădue nici o izolare; numai nebunii și morții trăesc departe de vieață. A fi singur — singur, în sensul cel mai ideal al cuvântului — este o nostalgie care m’a ademenit adese ori, ca o adiere de voluptate necunoscută.

Singur—ca o stea, ca o Mare, ca un vis...

Singur, în așa chip, încât să n’aud nici mișcarea unei cugetări — și s'asculți eternitatea tăcerii — sonoritatea nimicului...

* * *

Am căutat această tăcere cum se caută o fericire ... Am căutat-o pretutindeni: în păduri, pe malul apelor, în ochii femeilor...

Și n’am găsit decât sgomot: pădurile suspină, apele cântă, ochii plâng...

Târziu abia, pe când o zi de toamnă muria dureros ca o muzică, am simțit această tăcere în mine însumi.

Marea tăcere, eterna singurătate, e propriul nostru suflet...