Singurătatea (Olga Vrabie)
Amurgul tace jalnic și stingher
Și’nchide ’ncet pleoapele învinse,
Copacii stau cu crengile întinse
Cerșind sfios o rază dela cer.
Doar ciorile în negrul lor veștmînt
Trist croncănesc, zburând în depărtare
Să prohodească-un nour alb ce moare,
Și iar se ’ntinde pacea de mormînt.
Și toarnă ’ncet suspinu-i otrăvit,
În inima-mi deschisă ca o rană,
Întreaga asta liniște sărmană
Și cerul stins, bolnav și neclintit.
Atunci te chem c ’un dor fără sfîrșit,
Să-ți plîng tăcut durerea ce mă leagă,
Tu să-mi aduci iubirea ta întreagă
Și lin să-mi legeni sufletul trudit.
Să-mi spui povești cu prințul Viorel,
Cu flori de cîmp, c ’un sătucean din vale,
Și sufletu-mi s ’adoarmă fără jale
Știind c’al tău veghează lîngă el.
Dar nu m ’auzi... Cu umbrele ce curg
Singurătatea vine de departe,
Ducînd atîtea gînduri vechi și moarte;
Mă caută în pacea de amurg,
S ’apropie de mine... a ajuns...
Ca ceața grea asupra mea se lasă;
Tot mai puternic sufletu-mi apasă,
Îl birue... și rîde pe ascuns.