Simplu (Traian Demetrescu)

Sari la navigare Sari la căutare
Simplu
de Traian Demetrescu


Prietenii fumau și beau ceaiuri. Era un cerc de tineri retrași puțin din lume și cam obosiți de vieață înainte de timp. Se adunau aproape în fiecare seară, la unul din ei, pentru a vorbi și a cugeta. Fiecare povestise ceva din «romanul vieții sale». Acum venise rândul lui Tudor Hlugeanu, un tânăr înalt, slab și cu o dulce expresie de tristețe în ochi.

— Al meu e simplu! zise el către prieteni.

— De sigur e o aventură de iubire.

— Nu!

— Sau poate o întâmplare din vieața ta de student.

— Nici asta!

— Atunci despre ce e vorba?

— Veți vedea.

Toți tăcură. În sobă focul ardea liniștit și da un farmec intim acestor clipe de mărturisiri. Tudor Hlugeanu închise ochii pe jumătate, își înclină capul pe umerii unui prieten, apoi începu :

«Scrisoarea notarului îmi sosise la opt ore dimineața. Eram gata să ies de acasă, pentru a mă duce ca de obiceiu să mă plimb în grădina Cișmigiu. De cu seară mă simțiam indispus, mă închisesem de vreme în odaie, spre marea uimire a prietenilor mei; iar lumina lunii, străbătând prin fereastra deschisă, mă supără ca ochii unui curios, care se uită fix la tine, ca și cum ai fi un animal de menajerie sau o statue de muzeu.

Dormisem puțin și agitat.

Ce aveam, nici eu nu-mi dam seamă. O tristețe fără margini, o stare de suflet chinuitoare prin neînțelesul ei. La urma urmei pricep ca durerea să fie cinstită, să ne lovească pe față. Singură fericirea are dreptul să fie neînțeleasă, că de-aceea e fericire.

Cu toate astea, îmbrăcându-mă, nădăjduiam că arborii din Cișmigiu îmi vor redă curând dispoziția, când, tocmai atunci, factorul poștal îmi aduse o scrisoare neplătită.

Recunoscui scrisoarea notarului, un băiat bun, cuminte și inimos, care servia bietei mame drept secretar.

O vârîi în buzunar și ieșii în stradă. Știam mai dinainte cuprinsul scrisoarei: veșnicul «mi-e dor de tine, Tudore!» al bătrânei mele mume și-apoi, cuvinte ca de-al-de astea : «Vino c’o să mă prăpădesc!... și, de când mă tot uit la drum, să te văd venind, mi s’au întunecat ochii!»

În realitate frazele erau întocmite de șiretul de notar, care — pricepeam eu — vrea să s’arăte că e meșter la condeiu. Băiatul ăsta privia adânc în viitor și-ar fi ajuns departe, dacă nu-i lipsiau mijloacele. Mi-aduc aminte, de când stăm cu el pe aceeaș bancă, în clasa treia primară, ce dragoste avea de învățătură și cât de clar și limpede i s'ar fi deschis mintea, dacă n’ar fi fost silit să-și întrerupă școala...

Dar deși cuvintele erau meșteșugite de el, într’însele vorbia inima mamei. Eu însă căzusem în ticăloșia multora din tineri : mă orășenisem, părăsisem universitatea, luasem o bună slujbă la ministerul de instrucție, întrețineam o amantă ; ba chiar căzusem într’un fel de pesimism de bulevard, bătându-mi joc de fondul simplu și sentimental al sufletului meu, cu care venisem în lume. Cu tot dorul mumei, mi-era peste putință să mă hotărăsc a mă duce în satul meu.

Și erau mai mult de patru ani de când nu văzusem pe mama !

Peste firea mea țărănească, se așternuse o fire străină, artificială și bolnăvicioasă, hotărîtă de mediul stricat al prietenilor de cafenea și al femeilor pierdute. Nu mai eram copilul liniștit, modest și silitor din clasele primare; nu mai eram triumfătorul cinstit dela bacalaureat; mă schimbasem cu totul. Câteva relațiuni meschine, câteva deprinderi rele, un amor ridicul și nenorocit, îmi răsturnase întreaga mea natură sănătoasă și bună, prefăcându-mă în așa chip, de nici eu nu mă mai recunoșteam.

Cartea îmi devenise urîtă și-i tăgăduiam folosul ei în vieață, m’ademeniau vanități peste vanități; aveam o sete nepotolită de bani, de dorinți mari... Prietenii buni îmi deveniseră dușmani, morala lor mă revolta. Mă amețise traiul trândav neonest, stricat, cu aparențele lui dulci și strălucitoare.

Șirul acesta de reflecții se întrerupse în momentul când intram în grădina Cișmigiu, pe poarta din dreptul Ateneului vechiu [1].

Era în primele zile ale lui August.

Arborii păreau că se îmbrățișează sub razele soarelui. Domnia o frăție tăcută în lumea asta de frunze și de ramuri, un cântec mut de iubire și de vieață...

În aer părea că tremură o seninătate albastră.

Nu-mi dau seama cum, în clipa aceea, scosei scrisoarea din buzunar, îi rupsei plicul și citii. De astă dată nu mai erau cuvintele obișnuite :

Domnule Tudor,

«Muma d-voastră trage să moară. Sunt patru zile de când se chinuește să-și dea sufletul. Te strigă mereu pe nume. Părintele Gheorghe spune că e păcat să nu vii, barem la ceasul morții». Trenul vine până la C... Acolo poți găsi, la Hanul lui Miu, o căruță care să te-aducă în sat. Vă așteptăm. Doar s’o îndură Dumnezeu să întoarcă ceasul rău».

PETRE VĂLEANU
Notarul Comunei Văleni.

Mi se făcu ca un întuneric și’n ochi și’n suflet... Mă așezai pe o bancă, recitii scrisoarea, o băgai în buzunar și privii pământul cu desnădăjduita privire a celor cari cugetă la mormânt...

Mama moare!... un glas parcă îmi șopti aceste cuvinte în suflet și se repetă dureros de sonor, cum se repetă cele mai ușoare sgomote, sub bolta unui templu larg și vechiu.

Stătui câteva minute aiurit. Apoi sensația tristă care îmi rănise simțirea ca o lovitură brutală, îmi însenină mintea. Ispășii într’o clipă o veșnicie de păcate !

Chipul mamei, pe jumătate uitat, mi se reîntregi în gându-mi, ca o imagine de suferință. Dragostea ei nebună de mine — copil ingrat și pierdut! — îmi reveni în suflet, ca o lumină generoasă — singura dragoste adevărată în toată comedia de sentimente pe care o întâlnisem în vieață. Și mă înduioșă atâta părere de rău de traiul amar și zadarnic al bietei mele mume, de sfârșitul ei, neînchipuit de dureros, că-mi simții conștiința, judecându-mă cu o severitate prea crudă.

Mă ’ntorsei acasă și aruncai câteva lucruri în geamantan. Servitorul îmi spuse că îndată după plecarea mea mă căutase «coconița Jenny». Dedei ordin servitorului să-i spue că am plecat și că n’am să mă mai întorc.

Mă repezii apoi până la minister, rugând pe un prieten să mă înlocuească câteva zile. Colegii mei fură foarte surprinși, că în ziua aceea aveam «figura serioasă». Nu răspunsei nici la întrebările, nici ta râsul lor. Oamenii, fără să știe, ne insultă de atâtea ori durerile !...

Luai o birje și pornii spre gară. Trenul pleca la C ... la două ore, și ajungea noaptea la unu. A doua zi trebuia să închiriez o birje sau să găsesc o căruță, care să mă ducă în sat.

Intrai într’un vagon, unde nu era nimeni. De obiceiu între București și orașul C... nu călătoria lume multă.

Deschisei fereastra, ca și cum aș fi chemat în ajutor liniștea și seninul cerului....

Gândurile îmi erau la mama ...

Dar nici o lacrimă nu-mi venia în ochi !...

* * *

Era trecut de miezul zilei, când intram pe sub bariera satului. Când zării turla dela clopotnița bisericii, inima începu să-mi bată cu o putere neobișnuită: m’apropiam de vatră.

Dintre toți țăranii pe cari îi întâlniam pe linia satului, nu mă recunoscuse decât învățătorul. Îi răspunsei la salut și îi făcui semn cu mâna să se întoarcă înapoi.

Birja se opri în fața porții de nuiele. Bordeiul sta în fundul curții — ca un mormânt umilit, în care trăiseră atâtea vieți de oameni...

În prispă, pe o laviță veche înădită cu un scăunaș de brad, mama dormia somnul din urmă.

Murise, o ora după ce notarul îmi scrisese scrisoarea.

Câteva femei bătrâne o plângeau fără lacrimi și umpleau împrejmuirea cu o jale sinistră. Pe trupul înghețat al moartei nici o floare. În juru-i ardeau câteva lumânări de ceară roșie.

La sosirea mea, bătrânele încetară de a mai plânge; notarul și preotul îmi ieșiră înainte, iar în urmă învățătorul venia însoțit de primar și alți săteni.

M’apropiai de moartă și, fără să zic o vorbă, fără să scot un suspin, fără să-mi pice o lacrimă, îngenunchiai lângă capul ei.

Nu vorbia nimeni... Țăranii se uitau gravi și tăcuți la mine. Pe chipul rece al mamei, încremenise un fel de posomorîre ... Nu mai era capul ei blajin de odinioară. Atâtea dureri și apoi groaznicul sfârșit îi dăduseră în adevăr o înfățișare hidoasă. Pe frunte numai îi cădea părul ei alb și frumos, ca o cunună a mizeriei.

După o oră intră în curte un bătrân, aducând pe umeri, un coșciug de brad și un stâlp, în formă de cruce.

Vecinii se îngrijiau de sărmana mea mumă. De când rămăsese văduvă și de când, mai ales, copilul ei «fugise în alte lumi», satul întreg n’o lăsă să piară. Din puținul ei, da, adeseori, celui mai în nevoi decât ea. Și era bună, și era înțeleaptă — cum aș fi putut să fiu și eu.

Preotul, notarul și învățătorul s'apropiară de mine. Nici unul nu îndrăzni să mă ’ntrebe de ce nu mai venisem de atâta vreme «pe acasă». îmi vorbiau toți cu sfială și cumpătat. Iar din puținele lor cuvinte, înțelesei nesfârșitul «dor», care poate grăbise moartea mamei.

Spre seară o înmormântarăm.

Îmi rămăsese în auz glasul strident al clopotului dela biserică și căderea țărânei pe cosciug. Vibrase atâta melancolie, în aceste sunete !... și-mi evocase în amintire tot ce mi se părea uitat...

Copilăria începu să se desprindă din întunericul trecutului ... Copil de plugari, născut și crescut în mizerie ; câtva timp, păzitor la cireada satului; apoi intrând în școală, după îndemnul unui arendaș care mă iubia, aci învățând cu o silință fără seamăn, terminând clasele primare, hotărît să merg înainte, să trec peste orice piedici ... Plec în oraș, dau examene de bursier, izbutesc cel dintâiu, trec toate clasele liceale, numărându-mă printre școlarii de frunte. Apoi triumful : bacalaureatul !...

Rămân în București, iau o slujbă, pierd doi ani fără să fac ceva, mă înscriu la universitate, urmez neregulat, o părăsesc, m’agăț iar de o slujbă și alunec în cea mai ticăloasă, în cea mai zadarnica vieață!...

Acum iată-mă singur!... Am rămas ca ultimul vlăstar al unui neam. Un lung șir de generații, luptând necontenit pentru a trăi, dându-și una alteia, ca o moștenire sfântă, instinctul de vieață și ajungând să se stingă prin mine !

Oh !... ce dureros, ce înfiorător îmi întunecă sufletul ideia aceasta a eternului sfârșit!...

Se făcuse noapte ... Nemărginirea se instalase. Satul dormia. Un vânt ușor aducea freamătul vag al plopilor, de care e plin cătunul. Din când în când stoluri repezi de corbi s’afundau în depărtări...

Stăm singur pe prispă... Un sgomot mă trezește: câinele curții intră de mai multe ori în bordeiu, ocoli curtea mirosind, ieși afară la drum, așteptă puțin, se dete pe lângă mine, apoi începu să latre ... Parcă plângea, parcă strigă... Simțise și el, poate, imensul gol pe care îl lasă în urma lor — morții...

Dar acest animal putea să-și exprime durerea... Eu mă simțiam împietrit, mut, incapabil de a plânge... Sguduitura brutală a durerii mă aruncase într’un fel de nesimțire îngrozitoare! De sigur starea aceasta trebuie să fie ultima putere de a suferi a simțirii omenești.

După câtva timp, câinele încetă să latre. Luna se ivi târziu după culmea unui deal. Fu ca un semn de pace și mângâiere.

O adiere caldă de liniște și de înduioșare îmi străbătu în suflet. Adâncii vieața cu o pătrundere de gândire înțeleaptă, reducându-i tot înțelesul ei la eternul fără înțeles.

Firește, pentru oameni ca mine nu e loc mult pe pământ. Lumea este a nepăsătorilor și a celor veseli. Dar atât mai bine! În fața veșnicului nimic, ce fericire sau ce durere e serioasă ?...

* * *

A doua zi de dimineață, m’am dus încă odată în cimitirul satului. Pământul aruncat peste mama era încă umed. Soarele răspândia peste crucile de lemn o pulbere de raze.

Am îngenunchiat și am plâns ... Eram scăpat.

Spre seară am plecat, pentru a nu mai reveni niciodată !...


  1. Azi Teatrul Liric.