Sfârșitul poemei

 

Dinu Roteanu s’a reîntors în orășelul său natal. Bucureștiul l-a desgustat și l-a obosit. Iată-l din nou instalat în camera lui, singur, ca un om care se odihnește pe malul unei ape, din ale cărei vultori abia a scăpat.

Între treizeci și treizeci și cinci de ani, Dinu Roteanu e sigur că va putea să-și prelungească împărăția tinereței, chiar peste hotarele ei firești. Vremea par’că nu l-a atins, l-a lăsat totdeauna acelaș : frumos, puternic și cutezător.

Dela părinții săi a moștenit o avere însemnată, din care el știe să cheltuească cu cumpătare și niciodată cu prisos. Peste această avere s’a făcut stăpân tocmai când trebuia să se prezinte la examenul de bacalaureat. Când s’a văzut în fața norocului, a părăsit ideia de a urma studiile mai departe. Între a învăța și a petrece, a ales înțelepciunea din urmă.

Rămas singur, prima pornire a inimii lui a fost să se retragă la țară și să trăiească câtva timp cu o femee frumoasă, găsită la întâmplare, care l-ar iubi. Într’o seară, ducându-se la un teatru de varietăți, a făcut cunoștință cu o frumoasă Daneză, rătăcită de ani întregi prin țara noastră. Era o biată pasăre pribeagă, veșnic urmărită de presimțirea tristă că va fi poate ursită să moară în mizerie, sub un cer străin.

Dinu Roteanu a ghicit că în această femeie lâncezia un suflet delicat, dătător de mult farmec, care n’aștepta decât să fie înțeles și iubit, pentru a reveni la iluzii, la vieață. Din puține cuvinte, s'au înțeles amândoi să plece la țară.

Ema, frumoasa Daneză, i-a spus în seara aceea : «Voiu ști să te fac fericit!»

Patru ani au trăit amândoi la țară, fericiți și singurateci. Iubirea lor era o poemă ; par’că mai mult o visau decât o trăiau, atât era de senină în mijlocul naturii, departe de lume.

Dar într’o zi, Dinu Roteanu s’a hotărît să se despartă de această femeie, să-și potrivească într’un fel vieața și să se însoare.

Când Ema a auzit hotărîrea lui, a început să plângă. Glasul ei s’a făcut umilit și rugător :

— De ce mă gonești ? Unde vrei să mă duc ? Unde voiu putea să trăesc fără tine ?...

El i-a răspuns :

— Tot unde ai mai trăit și înainte... înțelegi bine, eu trebuie să mă gândesc la viitorul meu ... Cât timp am trăit împreună, cred că nu ți-am dat nici un prilej să te plângi de mine. Acum trebuie să ne despărțim tot ca prieteni.

Ema a plâns mereu. Ea se gândia: Tocmai acum, când începusem să iubesc și să fiu onestă, să mă întorc iarăși pe drumurile din trecut ...

Dinu Roteanu a voit să-i dăruească la despărțire o sumă de bani, dar ea n’a primit nimic. Ea a plecat, de astă dată, in lume, mai nenorocită ca odinioară.

El n’a mai pregetat o clipă și s’a dus în București să se însoare. Avea toată încrederea că va face acolo «o partidă minunată». Averea lui era cunoscută pretutindeni. Un băcan, ale cărui afaceri nu prea mergeau bine dela o vreme, i-a propus să-i dea pe fata lui, care învățase muzica, limba engleză și franceză, într’un mare institut din Belgia. Dar fata era urîtă și Dinu Roteanu nu s’a învoit. Un cunoscut senator, mare proprietar, nu aștepta decât un cuvânt din partea lui Roteanu, pentru a fi cu desăvârșire dispus să-i dea pe fata lui, de o frumusețe vestită, admirată chiar de suverani la balurile Curții. Dar Roteanu auzise despre această fată că era o cochetă și o rafinată, care n’aștepta să se mărite decât pentru a scăpă de sclavia virginității — și apoi...

Roteanu nu întâlnia decât «ochi ațintiți asupra averii sale». Idealul visat, femeia care să-l iubească, să-i fie credincioasă, disprețuind luxul și prejudiciile, nu se vedea, rămânea tot în norii himerelor... El mai înțelesese că în lumea asta de negustori și de financiari amorul era și el precupețit. Se desgustă și se întoarse în orășelul său natal, încredințat că nu se va mai gândi multă vreme sau poate niciodată la însurătoare.

Într’o zi își aduse aminte de Ema. Pe unde o fi ea ? Cu această femeie fusese fericit. Ce gând nebun îl povățuise să se despartă de dânsa? Trăiau așa de bine la țară, printre oamenii muncitori și pașnici, printre arborii mari și liniștiți!... Poate că tocmai femeia aceasta, venită de aiurea, rătăcită mult timp în mizerie, era idealul său.

Dinu Roteanu simți o părere de rău sfâșietoare... Se hotărî să regăsească pe Ema și să rămâe la țară, cu ea, pentru totdeauna.

Dar unde s’o caute? Era aproape un an de când n’o mai văzuse.

Speră s’o reîntâlnească tot la teatrul de varietăți, unde o cunoscuse pentru întâia oară. întreba de ea și i se spuse că Ema nu se mai arătase pe acolo de ani întregi.

Un prieten informă pe Roteanu că întâlnise, acum câtvâ timp, o femeie blondă, înaltă, cu ochii mari albaștri, cu trupul rotund și pe care o chema Ema.

— Ea este!... Unde ai văzut-o ? îl întrebă Roteanu, exaltat de bucurie.

— În Turnu-Severin, îi răspunse prietenul.

Dinu Roteanu se urcă în tren și plecă spre Turnu-Severin. Cine poate spune monotonia unei călătorii în drumul de fier, mersul încet și enervat al vagoanelor, atunci când te duci să întâlnești o fericire?

În sfârșit a ajuns.

Întreba la toate hotelurile, umbla pe toate stradele, căuta în dreapta și în stânga — dar Ema nu se vedea.

După câtva timp de zadarnică alergare, stăpânul unei cafenele-concert]] îi spuse că erau zece zile de când o Daneză, pe care o chema Ema, părăsise orașul, îndreptându-se spre Viena. De acolo, spunea ea, va căuta să se întoarcă în țara ei.

— Ți-a spus la ce hotel va găzdui în Viena ?

— Nu, domnule, răspunse negustorul; apoi adăugă: «Cât timp fusese cântăreață în localul meu, era veșnic tristă, plângea mereu și nu voia să petreacă cu nici unul din mușteriii mei. Într’o zi și-a vândut un frumos ceasornic de aur, câteva inele, și a plecat.

— Spunea că se va mai întoarce? întrebă din nou Roteanu.

— Din potrivă, zicea că în țara noastră a fost foarte nenorocită.

Dinu Roteanu se reîntoarse în orășelul său, ca dela un cimitir unde și-ar fi înmormântat toate iluziile, toată tinerețea.

Amintirea Emei îl neliniștia din zi în zi mai mult; devenise chinuitoare ca o manie. Acum resimția mai clar tot farmecul acelei femei: poezia sufletului ei iubitor — un suflet, care trecuse printr’o vieață de sărăcie și prostituire și rămăsese curat, frumos ca marmora.

Un dor nestăpânit, pe care nu-l pot liniști decât orizonturile largi, depărtările călătorilor, îl turbura zi și noapte, îl îndemnă să plece s’o caute în lumea întreagă. Iubirea prefăcuse pe acest om sănătos, bogat și vesel, într’unul din acei eroi, triști și ridicoli, din milioanele de tragedii, cari se desfășoară, necunoscute, în colțurile obscure ale vieții. Fericirea i se părea un țărm afundat în ceață, pe care îl pierdea din ochi; iar între ea și inima lui se așternea o depărtare ce nu se poate închipui — depărtarea dintre morți și vii.

Dinu Roteanu își arenda moșia, își vându proprietățile din oraș și plecă din țară. Rătăci multă vreme prin țări străine, căutând-o.

După un an, se întoarse, îmbătrânit trist, abătut: umbra lui Roteanu de altădată — și tot singur!

Craiova, 1894.