Sfânta Ghenoveva

Jump to navigation Jump to search
Sfânta Ghenoveva
de Ion Luca Caragiale


Cam de acum o mie cinci sute de ani, ocrotitoarea cetății vestites între vestite, patroana Parisului, a fost sfânta Ghenoveva.

Despre sfânta aceasta au rămas, în istoria scrisă de oameni învățați, dar mai ales în pomenirea poporului francez, multe povestiri pline de frumusețe, dintre cari credem că nu va fi neplăcut cititorilor noștri să le dăm, de pe unde le-am putut culege, câteva, pe scurt. Iată...

Sfânta Ghenoveva s-a fost născut, în anii dintâi ai veacului al cincilea de la mântuitorul nostru, într-un târgușor numit Nanterre, aproape de Paris, cale de vreo trei ceasuri bune cu piciorul; și a trăit peste nouăzeci de ani. Acolo la Nanterre era o cetățuie întărită cum erau pe atunci, în vreme de războaie piept la piept. Unii povestesc că ea ar fi fost copila unui senior, păgân mai-nainte, iar acuma închinat cu tot sufletul la credința creștinească, după povața sfântului Gherman, episcopul din partea locului, care cu neobosită râvnă propovăduia cuvântul domnului pântre necredincioși; și că astfel, Dumnezeu, spre a-l răsplăti pe acel senior de osârdia lui, îi trimisese bucurie, pe acea copilă minunată, ca să-i rămână ca părinte numele pe veci cinstit. Alții iar povestesc că Ghenoveva era fata a doi sărmani muncitori de pământ, cari d-abia-și duceau bordeiul de azi pe mâine.

Ce o fi adevărat nu se poate ști bine; destul ți-e că, până-n ziua de azi, lumea arată acolo lângă târgușorul Nanterre, pe un deal, tăpșanul unde ar fi umblat Ghenoveva în copilărie păstorind câteva oi ale părinților și închinându-se mereu, de dimineața până seara, mântuitorului. Pe urmă, devale, la poalele tăpșanului, mai dă încă și azi apă rece și limpede fântâna sfintei Ghenoveve. Și-i zice așa, iată pentru ce. Într-o zi sfântul Gherman a găsit-o pe păstoriță în deal, îngenucheată cu fața către răsărit, rugându-se și făcând mătănii; și văzându-o așa, a blagoslovit-o, și-ndată a căzut din cer o cruciuliță, pe care sfântul i-a atârnat-o păstoriții de gât. Fata a rămas multă vreme în rugăciuni, și-n ziua aceea s-a-ntors cu oile de la pășune mai târziu ca de obicei. Mamă-sa, pe care o chema Gherontia, supărată de cine știe ce necazuri, a mustrat-o cu asprime, și dacă a răspuns Ghenoveva, bătrâna i-a tras o palmă, ca mamă ce-i era. Ce să te pomenești? Cum i-a tras palma, numaidecât Gherontia și-a pierdut vederea... A-nceput să se vaite că, după ce e sărmană, ce are să se facă ea de-acuma așa prăpădită, fără luminile ochilor. Atunci Ghenoveva a dat fuga la fântână, a scos apă proaspătă, a spălat ochii bătrânei și i-a dăruit iar puterea vederii.

Asta a fost a dântâia minune a ei. Peste câtva timp, un păgân a ocărât-o și a dat s-o atingă; dar n-a apucat să ridice nemernicul mâna si a picat grămadă trăsnit. Puțin mai târziu, iată că se apropie de Paris năvala hunilor; vine asupra Galiei Attila, ca un potop, în fruntea a nenumărate valuri de oști sălbatice, cum nu s-a mai pomenit pe fața pământului... Jaf și prăpăd, pieire cu foc și sângiuri — adevărat (păcum i-a și rămas numele de pomină, acelui turbat păgân) „biciul lui Dumnezeu". Lumea toată, aflând că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. Dar sfânta le iese-nainte pe o moviliță și le strigă:

— Oameni buni! stați! E adevărat că vine Attila; dar n-aveți teamă, căci m-am rugat eu la Dumnezeu să vă scape, și Dumnezeu mi-a făgăduit că vă scapă, și m-a trimis într-adins la voi să vă spui că sălbatecul trufaș nu numai n-o să-ndrăznească să vă calce, dar încă în curând are să fie doborât să nu se mai ridice!

Lumea îmbărbătată s-a-ntors între întăriturile cetății, fiecare la căminul său; și-n adevăr, Attila s-a abătut din drumul către Paris; iar peste puțină vreme năprasnica lui oaste de netoți a fost sfărâmată de oastea galică în câmpiile catalonice, unde s-a făcut nemaipomenită vărsare de sânge, după care câți puțini au mai rămas dintre acei sălbatici s-au împrăștiat care-ncotro fără urmă.

Așa a scăpat Parisul și lumea toată după rugăciunile sfintei Ghenoveve.

De aci s-a dus apoi vestea pretutindeni de minunile sfintei acesteia, așa că un episcop din orașul Tirului spunea cum că sfântul Simion Stâlpnicul, care patruzeci de ani a petrecut sus pe un stâlp în post și-n cucernicie, când vedea pântre mulțimea târgului negustori din Galia, le zicea:

— Dar sfânta voastră Ghenoveva ce mai face?... Să-i spuneți când v-ăți duce la urma voastră multă închinăciune din partea robului lui Dumnezeu Simion, care o roagă să-l pomenească și pe el în rugăciunile sfinției sale.

Odată sta Parisul împresurat de vrăjmași. Era mică p-atunci cetatea; toată încăpea în insula cuprinsă între cele două brațe ale Senei; dar tocmai pentru asta era tare și foarte greu de luat. Astfel, vrăjmașii nu s-au încumetat s-o ia prin silă, ci s-au mărginit s-o ție strâns împresurată, doar de-o obosi-or prin foame. Încet-încet, s-au sleit neapărat toate mijloacele de hrană ale cetății, și a-nceput să bântuie o foamete cumplită, că piereau oamenii cu zecile. Atunci a venit sfânta Ghenoveva și a spus că va aduce ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, hrană. S-a suit pe un caic, a luat după dânsa mai mulți pescari voinici și vrednici cu caicele lor, și au ieșit cu toții în susul apei din cetate noaptea, fără să simță nimic vrăjmașii cari pândeau pe maluri. Cât au umblat caicele pe apă, de multe piedici au dat, dar pe toate acestea le-a biruit sfânta cu semnul crucii; că dacă năvăleau, venind pe unde la vale, bușteni și răgălii, la un semn al sfintei se dau în lături, lăsând cale deschisă caicelor, cărora vântul, la poruncă, le bătea mereu din spate. Cât au umblat așa pe apă, tot la deal, a tămăduit sfânta pe amândouă malurile orbi și schilozi, muți și surzi și apucați, și morți a înviat; iar lumea toată, binecuvântând-o, i-a umplut caicele, cât puteau duce, cu grâne și cu toate bunătățile. Și așa s-a-ntors ea cu hrană destulă și iar a scăpat Parisul.

A mai făcut pe urmă și altele multe, care nu se pot număra toate, și, după ce a-mplinit nouăzeci de ani, a adormit; și au îngropat-o în biserica sfinților apostoli Petre și Pavel pe un deal, ce s-a numit d-atunci Dealul Sfintei Ghenoveva.

După moartea ei chiar, a urmat să facă minuni peste minuni. De câte ori a fost Parisul bântuit, ba de molime, ba de războaie, ba de înecuri, scoteau moaștele ocrotitoarei cetății, și îndată simțea lumea ușurare.

Acu vreo sută și cinzeci de ani, s-a fost hotărât să-i ridice întru pomenire, cu hramul ei, o biserică nouă, unde să-i așeze și moaștele. Dar ce s-a-ntâmplat? Până să se isprăvească biserica, a izbucnit Revoluția cea mare, una din cele mai mari întâmplări ale lumii, care a răsturnat lumea cu josu-n sus. Revoluționarii, în loc să ducă racla cu moaștele la biserica anume clădită, au prefăcut argintăria raclei în bani la monetărie, iar moaștele cu îmbrăcămintea, le-au ars pe rug în piața unde tăiau capetele protivnicilor Revoluției, și cenușa lor au aruncat-o vânturilor.

Asta, firește, a mâhnit pe sfânta. Auzi! în mijlocul cetății, pe care în vreme de veacuri ea a apărat-o și a scăpat-o de atâtea ori de fel de fel de primejdii și pieire, să sufere rămășițele ei pământești asemenea ocară!... Nu-i vorbă, mai târziu, drept-credincioșii slujitori ai altarului au adus niște oase, pe cari le scăpaseră ei de foc, și cenușa, pe care n-o putuse spulbera vântul — și iarăși le-au pus într-o raclă frumoasă și, cu slujbă strălucită, le-au așezat în altă biserică... Dar ce folos! Sfânta tot mâhnită a rămas acolo sus, zicând:

„Dacă Parisul meu nu mai are nevoie de ocrotirea mea, atunci cu de-a sila nu i-o voi mai da!"

Și nici nu i-a mai dat-o... Când în anul 1871, generalul Trochu, apărătorul Parisului, împresurat de germani, a văzut că nu-i mai rămâne nimic de făcut soldățește, a dat faimoasa proclamație creștinească prin care chema ocrotirea sfintei Ghenoveve, mântuitoarea Parisului în vremuri de năvală a barbarilor... Dar sfânta, nevrând să-l asculte pe acel soldat, a zis:

„Eu pot ajuta pe cine a crezut înainte, nu pe cine crede pe urmă".

Așa că degeaba ar mai scoate astăzi parizienii racla cea nouă a sfintei... Nici moaștele ei n-ar mai voi să poruncească, nici apele poate n-ar mai vrea să asculte... Cu sfânta Ghenoveva împăcare nu se mai poate.

Împotriva inundațiilor la altcineva trebuie să alerge... la geniul civil francez... El poate scăpa pe viitor cetatea vestită între vestite de bântuirea înecului — geniul civil francez, care și el a făcut și poate face încă destule minuni.

Mare este puterea lui Dumnezeu, și în fel și chipuri se arată, după vremuri, minunile lui!