Sfâșieri
Uite: țipătul fabricilor a trecut ca o pasăre speriată.
Apoi, în seară și în liniște – orasșul mâhnit.
Vezi, ce subțiri se țes copacii în grădina publică.
În plânsul felinarelor, o tristețe cunoscută a revenit.
Bănci și lumini în toamnă putrezesc.
Știu un drum care străbate povestea îndepărtată.
Vino! O să trecem pe sub desnădejdea fereștilor,
pe sub balconul ca o jucărie stricată.
Vântul a purtat frunzișul serii până aici.
Mai încolo drumul ca o melodie se pierde.
Cunoști cheiul cu amurgiri bolnave,
și știi în sufletul meu, amintirea ta,
ca pe fața unui lac, o mătase verde.
Vino cu mărgelele cântecului dureros în mâini.
O să trecem, albi, prin mahalaua pustie,
și inimile noastre au să tresară simplu,
Ca două ferești luminate trist, într‘o seară de toamnă, târzie.
Dinainte: orașul cu viziuni stinse,
și sfâșieri: iedera glasului tău în vânt.
Îți spun: pe ulițele acestea vechi, ne vom regăsi pe noi înșine,
cum, o pasăre își regăsește umbra, apropiindu-se de pământ.
Printre plopi, cerul ca o praștie destins.
și departe, albe înfiorări de stele.
Ți-aduci aminte, sub lună, tresărirea apei, ca un clavir,
și desnădejdea cum stăruià, lampa gălbenă, prin perdele.
Asta e viața cu bănci putrezite și cu tristeți.
Gândul tău – ca un țăruș în pământ – e în mine.
Apropie-te. Țipătul trenului s’a frânt ca un lemn uscat.
...E un sfârșit de poveste tristă care vine.