Servitorul regelui

Servitorul regelui
de Anton Bacalbașa

Din toate condoleanțele primite de familia regretatului Gogu Cantacuzino, una mi-a atras atențiunea cu deosebire: telegrama regelui.

Această telegramă, care a fost reprodusă de toate ziarele, zice:

DOAMNEI ELENA CANTACUZINO

BUCUREȘTI

Sunt adânc mâhnit de moartea iubitului vostru soț, în care țara pierde un bun patriot și Eu un servitor credincios și harnic; rog pe Dumnezeu ca să sprijinească pe domniile-voastre în marea voastră durere, la care Regina și Eu luăm cea mai vie parte.

CAROL

Pentru marea majoritate a publicului, rândurile suveranului nu cuprind nimic extraordinar: nici nu dovedesc vreun sentiment, nici nu par că acordă vreo importanță deosebită pierderii lui Cantacuzino.

Este o simplă telegramă de răspuns obligator, în care defunctul e calificat ca „bun patriot”, într-o țară-n care, desigur, toți suntem buni patrioți.

Și, cu toate astea, tocmai lipsa de culoare dă telegraficei proze un aer deosebit.

Și iată cum:

Mai întâi, sunt convins că orice româncă ar vesti regelui — sau oricui — încetarea din viață a scumpului ei soț ar primi un răspuns identic cu cel din telegrama citată... „sunt adânc mâhnit, doamnă; era un bun patriot; Dumnezeu să-l ierte!” Punct și iscălitură.

Nu este nevoie să fi fost un caracter, să fi însemnat o unitate valoroasă în epoca ta de slugărnicie și de apanagii, să fi semnificat virtutea însăși, pentru ca, după ce vei fi murit, familia ta să primească o depeșe ca cea de mai sus.

Bun patriot într-o țară în care istoria n-a înregistrat nici un trădător este sinonim cu „bună dimineața”.

Orice român ar subscrie asemenea telegramă, bineînțeles într-o românească mai corectă, întrucât nici un român nu zice „Dumnezeu să sprijinească pe domniile voastre” ci „Dumnezeu să vă sprijinească”.

Dar nu observați altceva mai caracteristic?

Pe lângă distinsul calificativ de „bun patriot”, maiestatea sa mai împodobește amintirea lui Gogu Cantacuzino cu încă unul, și mai distins: „Eu pierd un servitor credincios”. După această suverană caracterizare, Cantacuzino ar rămânea definit astfel: „a fost un bun patriot și un servitor credincios”...

Protestează toți câți l-au cunoscut, desigur. Asta nu e stampa lui Cantacuzino. Servitori și patrioți mai sunt încă vreo câteva milioane, în tot cazul încă vreo câteva zecimi, și e păcat să ni se dea drept figura unei rarități o siluetă așa de comună!

Ce vroiți însă? Stilul oficial și sentimentul oficial, au asemenea taine, neînțelese de noi, simpli patrioți, și, Doamne ferește, servitori.

Noi nu putem pricepe cum, în zilele noastre de democrație conștientă, un om poate scrie despre el cu litere verzale: „Eu Mă Simt Mâhnit”... Nu putem pricepe cum un om nu vede în toți locuitorii unei țări decât servitori ai Lui (servitori cu s mic și Lui cu L mare); nu putem înțelege cum un om care în treizeci de ani nu e apt să învețe românește, are servitori care într-un an ar fi în stare să învețe bine nemțește; nu putem pricepe multe...

Din nenorocire, asemenea lucruri se petrec, și se înghit.

Un om ca Gogu Cantacuzino, care numai servitor n-a fost, e tratat acuma ca atare, și asta nu pare anormal la 1898.

Și de ce?

Pentru că autorul telegramei s-a deprins să vadă în tot conglomeratul politic al țării un simplu... birou de servitori. Un Gogu Cantacuzino, un Alexandru Lahovary, despre care e bine știut că n-au avut niciodată condicuță, sunt, totuși, trecuți la registru...

Și poate că vor trece ani mulți până ce să nu mai vie nici un salariat al țării să numească servitori pe oamenii mai puțini salariați...