Serenadă (George Ranetti)

 

Cât soarele este-ntra-murg
Și nu-i încă noapte-n tranșeie,
Tu șterge-ți cu șortul, femeie,
Duioasele, lacrimi ce curg.

Răvașul de voie-i curmat.
Dă-mi drumul din albele lanțuri
A brațelor tale. În șanțuri
E locul meu astăzi, nu-n pat!

Eu somn-ți doresc lin și bun
Pe perna de puf din odaie,
Pe când, sub a lunii văpaie,
Veghea-voi cu ochii la tun.

Nu gura-ți cu dulci sărutări,
Îndemn către lenea cea lașă,
Ci gura-i d-oțel ucigaș
Mă cheamă spre mândrele zări.

Dă-mi drumul, gornistu-a sunat,
Auzi-l din munți cum mă cheamă
Tu culcă-te fără de teamă,
E ceasul odihnei în sat.

Gornistul îmi strigă: „Să pleci!”
Te las, că m-așteaptă dușmanii.
Fă nani, femeie, fă nani.
Eu plec pentru somnul da veci.