Serafim Cărășel
De bună seamă că nu l-ați apucat pe Serafim Cărășel, diacul de la biserica Sfântului Nicolai din târgul Sucevei. Un moșneguț prizărit, cu părul cărunt retezat în frunte și cu mustața tușinată scurt deasupra buzei.
Se îmbrăca cu antereu lung, ca pe vremuri, purta ciubote de iuft, unse cu dohot, iar pe cap șapcă cu cozoroc, de sub care clipeau doi ochi căprui, neastâmpărați ca două boabe de argint viu. Era neam cu
Solomia, prescurăreasa de la „Maica Domnului” și cu Isaia Firfirică, dascălul târgului.
Cărășel era o moșnegărie plină de draci, ce știa multe porogănii încă de pe vremea când fusese, peste douăzeci de ani, cătană la împăratul de la Beci. Pe atunci, colindase el lumea, chiar și pe acolo unde crește numai urzica și spinul și unde și-a înțărcat dracul copiii.
Lumea-l poreclise „Popa Bâr” și asta-l scotea din sărite pe Cărășel.
În tot locul te împiedicai de dânsul: pe drumuri, în bărbieria lui Iordachi Știrbul din colț, unde se auzeau și cloceau toate minciunile mahalalelor, dar, mai ales, îl întâlneai în bolta de la „Șapte draci” ori la „Craiul negru”, cu-o ulcică de vin dinainte.
Era om vesel și pișicher, dar Dumnezeu ori dracul – nu știu care din ei doi – îl înzestrase și cu darul suptului; ba nici Cărășel nu se sfia să mărturisească, când se trecea cu deochiul.
– Măi, mie mi-au dat, la naștere, să beu pe gât de rață și, de atunci, m-am pricopsit cu podoaba asta…
Veșnic îl zăreai înconjurat de o mulțime de gură-cască, toți de-ai craiului, care-l „cinsteau” numai să le-nșire palavre, iar el, după ce lua în cap, mințea ca din carte de-nghețai numai de ce ieșea dintr-însul.
– Măi pârliților! se răstea, adesea, la dânșii. La ce meșteșug vă pricepeți voi? Faceți numai degeaba umbră pământului. Eu am fost, măi bade, cu pajurile împărătești în țara franțuzească, împotriva lui Napoleon împărat, și solomonar ca mine nu găsești pe podul pământului; șapte ani am supt la maica țâță ca să mă fac zodier și cetitor în stele. Alung sloata și-ncalec pe balauri, măi, iar punga mi-i plină de zimțați. Trebuie să știi a trăi, în ziua de azi, ca să poți prinde oleacă de său, zicea, apoi închidea dintr-un ochi. Căci celui bogat îi leagănă și dracul copiii, iar celui sărac îi trage mâța de coadă.
De multe ori, făcea botezul răsteului și, apoi, ieșea în halul acesta pe drum, spre bucuria băieților ce-l înconjurau din toate părțile. Serafim oprea, totdeauna, vreun alunar sau simigiu ce umbra cu tabla, plină de covrigi, pe cap și cu un scăunaș subsuoară, îi cumpăra marfa și o împărțea „plozilor”. Se așeza, apoi, pe un pârleaz, cu cârja de-ndemână între picioare, își da cozorocul pe ceafă, și-i întreba cimilituri:
– Măi dimonilor, ce-i aceea: curelușă unsă, sub pământ ascunsă?
Băieții ridicau din umeri.
– Măi zăluzilor, asta-i râma, care îmblă pe sub pământ. Cine va ghici-o astălaltă capătă un covrig întreg de la mine: Gâsca ară, omul mână, ghici condeiul ce-i?
– Acela-i condeiul, nene Cărășel! țipau demonii, întinzând mâna după covrig. Cărășel ridica, atunci, cârja și se făcea că se ia de dânșii:
– Acuș’ n-am să vă pot ajunge! Auzi tu obrăznicie de mahalagiu!? Serafim Cărășel trăia într-o necontenită sfadă și hârjoneală cu plozii oamenilor, tocmai pentru că-i erau dragi și-i plăcea să-i tragă pe sfoară. Odată, fiind în duși buni, le povesti istoria trișcăi de os pe care o purta, totdeauna, în brâu.
– Vedeți, măi, trișca asta?
– Vedem, nene Cărășel…
– Dar știți voi de ce cânt eu așa de frumos într-însa?
– Nu știm, nene Cărășel, răspunseră prichindeii, scociorându-se cu un deget în nas și rozând la covrigii ce erau pe sfârșite.
– Păi voi, țâncilor, ce știți? Abia vi s-a uscat laptele pe bot, iar din nas… Ștergeți-l, măi, că vă picură și acuma! Aferim! Rușine obrazului să vă fie; cogeamite feciori ca voi! Ca mâine îmblați după fete, sărind gardurile, și cu lumânări la nas?
Atunci, țâncii lui nenea Cărășel dădură, ca la comandă, cu mâneca pe sub nas, în dreapta și în stânga, de li se roșea sfârla.
– Dacă vrai să ai așa o trișcă, pândești un vultur de cei mari, iai pușca și… dar aveți voi pușcă acasă?
– Avem, nene Cărășel, avem; tata are una de cele cu crăcană, răspunse unul din ceata „dimonilor”, dar a ascuns-o mama-n pod ca să nu ne primejduim.
– Destul, măi hodoroagă! Cum zic, iai pușca, ochești… și, când îți vine vulturul la țintă, pâc, tragi cocoșul și dai foc. Tai, acum, piciorul galiței, îl cureți de măduvă și-l fierbi în lapte clocotit ca să se ducă carnea de pe dânsul. Așa am făcut eu asta. Cărășel scoate, iarăși, trișca din brâu și le-o arată. Băieții se-ndeasă mai aproape, c-un ochi la diac și cu altul la trișca de os alb. Glasul lui Cărășel scade, acum, prefăcându-se într-un șoptit tainic:
– În noaptea spre Sfântul Gheorghe, o împli cu vin pelin și-i astupi borțile cu ceară. Dar la ce, măi Piticot?
– Să nu curgă vinul, nene Cărășel, răspunse iute băiatul dulcețăresei Iordăchioaia.
– Când e miezul nopții, de dorm și apele - atunci joacă dracii și strigoii între hotare –, pe la vreme aceea mergi în câmp, pe un fânaț, și ascunzi fluierul într-un mușinoi de furnici, care-i scos taman pe hotar. Apoi, te-ntorci acasă, fără să te uiți îndărăpt, iar la nouă zile te duci, iarăși la miezul nopții, și-ți iai trișca. O scoți din furnicar, îi destupi borțile și bei frumușel vinul; după aceea, o faci înspre casă, cântând din trișcă, dar așa de frumos că cine te aude trebuie să plângă și să râdă. Dar, în urma ta, parcă se năruie tot cerul, așa fac „ei” gălăgie, strigându-te pe nume și jurându-ți averi. Să te puie, însă, Tartorul să privești îndărăpt, că-ți sucește gâtul ca la puiul de vrabie!
Moșneagul își roti ochii peste întreaga ceată, mândru de sine și vesel de spaima țâncilor.
– Cântă-ne ceva, nene Cărășel! îl rugară băieții, așteptând cu nerăbdare să vadă ori de vor plânge și vor râde, dacă le va cânta diacul din trișcă. Împrejurul ochilor lui Cărășel flutură, un răstimp, o lumină de zâmbet viclean, apoi dispăru. Diacul începu mai întâi din gură:
– Doi ochi am iubit într-a mea viață
Unul era chior și altul cu albeață…
Făcând ochii mici, puse trișca de os la gură, își rotunji buzele și țârlăi de vreo câteva ori. Băieții uitară, de curioși ce erau, că-s cu gurile căscate.
– Închideți-vă leopa, măi, să nu vă intre o scroafă cu purcei înăuntru! tună, atunci, Cărășel, aruncându-le colb în gură.
Începură să scuipe ca mâțele, dar, pentru asta, i-a și copt una spânzuratul dulcețăresei, care era cel mai bătrân între dânșii.
În vreme povestirii, scosese diacul chizeaua de tutun, punând-o jos, lângă dânsul, unde o uită ca din pământ. Diavolul de băiat îi sucește, pe ascuns, o țigară, presură nițică iarbă de pușcă într-însa și o vârî iar în chizea.
Înainte de a cânta iar din trișcă, îi vine, din întâmplare, lui Cărășel gust să tragă o tămâie și, aflând țigara sucită, o ia între dinți și-o aprinde cu iască. Puf! puf! Trage diacul un fum, două, și suflă; însă ghidușii icneau a râs într-înșii, ascunzându-se unul de altul.
– Stați, măi ghiavolilor, să vă mai zic una din trișcă! și iar suge din țigară.
Deodată, iarba de pușcă face „sbuf”! și-i pârlește mustața lui Cărășel. Băieții o luară, de cu bună vreme la sănătoasa, strigând din răsputeri:
– Popa Bârrr!… Popa Bârrr!…
Serafim se înfurie, acum, și svârr! cu cârja după ei.
– Măi împielițaților și feciori de lele, am să vă iau de toarta capului, că veți pomeni și țâța care-ați supt-o! Ia-n poftiți mai aproape, să vă joc eu, și apoi las’ pe mine de veți mai zburda voi! Demonii țipau în gura mare: – Popa Bârrr!… Popa Bârrr! și fugeau de le sfârâiau picioarele, băgând în groază, cu țipetele lor, toate babele și câinii din mahalaua Precestei…
Cărășel era un pezevenchi și jumătate și, măcar că se afla cu un picior în groapă și cu altul deasupra, totuși, nu se lăsa de ghidușii.
Într-un rând, cumpărase cu trei lei „sain” o iapă de la un țigan, bătrână și slabă de-i ieșeau coastele prin piele. O aduse acasă, noaptea, ca să nu-l vadă nimeni; îi legă în bot o lulea cu ciubuc, la gât – o oală spartă, și, de coadă, un prepeleac: apoi, o priponi la poarte lui Cristian Kauk, un șvab colțat, de la Pătrăuți, cu care se mânca Cărășel de vreo câțiva ani.
Șvăboaica credea în vrăji mai tare ca în Sfânta Cruce și, de aceea, când o zări, dimineața, la poartă, leșină, gândind că-i făcătură și zăcu trei săptămâni la pat. Kauk o duse la comună, suduindu-l amarnic pe Cărășel, căci numai el putea să fie poznașul. „Domnii” de la comună îl chemară pe Cărășel printr-o mărcuță, cum era obiceiul pe vremea aceea, ca să-și dea seama de fapta lui. Serafim se duse la comună cu fața smerită ca un călugăr. Iapa cu pricina se afla în ogradă, slabă de abia se putea ține pe picioare.
– A cui e iapa asta, jupâne Cărășel?
Diacul se cârni, se suci, la început, dar în urmă răspunse:
– Apoi… e a mea, cinstite persoane.
– Și cum de îmblă pribeagă pe drumuri?
– A sărit poarta și a luat-o la sănătoasa…
– Dar de ce i-ai legat luleaua-n bot?
– Ca să nu muște.
– Și prepeleacul?
– Să nu zvârle din picioare, căci are nărav haramul! Domnii se uitară cu înțeles unul la altul și-l lăsară în pace pe Cărășel, căci pricepură păcăleala…
În bolta de la „Șapte draci” din marginea târgului Sucevei, zbârnâie cobza și suspină vioara: Serafim Cărășel, bătrânul diac de la Sfântul Nicolai, e ales căpitan peste gardiști (E vorba de garda națională din Suceava, care s-a format în anul revoluționar 1848. Primul căpitan a fost Fischhoffer, un jidov, însă, mai pe urmă, fu ales Cărășel – nota lui Ion Grămadă) și face „cinste” de să-mbete un capăt de țară. El șade pe un poloboc desfundat, cu ulciorul în mână, iar roată-mprejur cinstesc și joacă cărți „băieții lui”, gardiștii, cei mai mulți – staroști de bresle, cu bărbile ca niște mături stufoase, și armeni tineri, cu mustața de-abia înspicată.
Au părăsit tejgheaua ca să-ncingă sabia și să hoinărească, noaptea, pe drumuri.
Crâșmarul Mandache Sorcovăț scoate din beci vinul cu garafa și-l toarnă în ulcele, umblând jur-împrejur pe la mesele ticsite de gardiști înarmați cu sulițe și cu săbii ruginite. Unii au la brâu pistoale ferecate în alămuri galbene, iar pe spate poartă arciș puști vechi cu cremene. Sunt fioroși cu pălăriile lor calabreze, late-n boruri, împodobite cu panașe și fleoncuri roșii-albastre, în culorile țării, pe care-i cusut numărul companiei. Toți, afară de Cărășel, căpitanul lor, care n-a vrut să-și schimbe portul, sunt îmbrăcați în tunici albastre cu parole roșii, iar pe picioare au pantaloni suri, de dril, și ciubote cu tureatcă înaltă.
– Ce veste se aude în țară, căpitane Cărășel?! întreabă Sorcovăț, împingând spre diac, cu dosul mâinii, o ulcică plină de vin.
– Sabie și foc, jupâne Mandache! Azi, a venit ștafetă că l-au scos pe-mpăratul din țară și că oaste-mpărătească bate Beciul [Viena – n.ed.] de trei zile.
– Grele plăgi vin pe țară, nu ne mai rabdă Dumnezeu: celui ce moare în război i se iartă păcatele! răspunde diacul, ridicând ulcica. Noroc să dea Dumnezeu, numai pace-ntre-mpărați și crai!
Asta era vorba lui, când închina cu paharul.
– Grai de aur grăiești, vere! replică Sorcovăț, ciocnind amândoi ulcelele. Serafim își dă, cu dosul mâinii, puțintel șapca pe spate, bea vinul dintr-o dușcă și, ștergându-și mustața cu dreapta, strigă răstit, ca și când s-ar sfădi cu cineva:
– Ce plângi? Ce? Astea-s nevoi, de-acum? Floare la ureche, măi băieți! Vă temeți, poate, că va intra sabia-n țară? Cordunul e deprins cu amarul, că mulți dușmani au trecut pe la noi, călări și pe jos, încât mă mir că n-au luat caii lor cu tot pământul pe copite și să nu-l svânture în toate părțile lumii! Dar au trecut ca și o furtună și noi tot la glia noastră am rămas până astăzi. Că, dacă a mai semănat Dumnezeu bine pe pământ, apoi de mila celor săraci și necăjiți a făcut-o. Pe vremea me, cânt trăia Bunăparte, împărat de la țara franțuzească, era necaz de-și scuipau bieții oameni sufletul. Douăzeci de ani a ținut Bunăparte bătaie cu toți împărații și craii, de potopise pământul de oameni: femeile și băieții purtau plugul de coarne, iar nu bărbații, căci erau duși la bătaie. Nu-i vorbă, și-a țara franțuzească era jălanie, căci bătaia e ca și când ai tăia lemne la trunchi: sar, și-ntr-o parte, și-n alta, surcele.
După ce-ngenunchiase Bunăparte mai toată lumea, mai rămăsese moscalul mare și tare. Moscalul e mult ca frunza codrului și se zice că, la vremea de apoi, când se va stârni bătălie între crai și împărați și ca fi mare cumpănă, de va sufla vântul și părul de pe bou, numai moscalul are să rămâie pe pământ. Și-a trimis Bunăparte, împărat de la țara franțuzească, carte la împăratul nostru de la Beci să-i dea fata și să-l ajute cu oaste împotriva rusului alb. Împăratul i-a dat fata și, ca om bătrân ce era, l-a sfătuit să nu scoată sabia. Dar Bunăparte era rânzos și nedeprins să asculte de altul. Ce crezi Domnia ta? Om plămădit din oțel și din cremene, vere! Dar, totuși, l-a răzbit moscalul. Am fost și eu, atunci, în țara moscălească, cu Bunăparte. Regimentul meu se chema Bianca…
Cărășel povestește, a suta oară, istoria aceasta și, de aceea, nu-l mai ascultă nimeni. Cu părere de rău în ochi, îi privește diacul pe rând, cască a somn și case pe gânduri, cu capul rezemat în palmă și cu privirile pironite în gol.
Iar s-a trecut cu deochiul!
Pe la mesele murdare, fac gălăgie gardiștii beți, izbind cu pumnul în masă. Pe podele-s împrăștiate cărți de joc și ulcioare goale, iar baragladinele zic și din gură, și din scripcă, de gândești că piere lumea.
Cărășel nici nu-i bagă în seamă, ci clipocește mai departe. Într-un colț, înconjurat de cele trei fete frumoase ale lui Sorcovăț, șuieră din gură un gardist îndrăzneț, iar drăcoaicele zâmbesc. Una-i toarnă cântărețului vin în cupă, alta stă în picioare, cu mâinile în șold și cu o lumină de zâmbet în ochii șireți, iar a treia stă plecată, cu coatele pe genunchi, și ascultă cântecul gardistului:
– Foaie verde trei migdale
La crâșmuța cea din vale
Vinu-i bun și oca-i mare,
Crâșmărița – hâdă tare:
Beu voinicii de-a călare…
Fetele râd, ghiontindu-se, țiganii zdrăngănesc din cobză, și gardiștii se-ndeasă cu toții în jurul cântărețului, bat din palme și strigă „Bravo! Bravo!” de răsună bolta. Mandache Sorcovăț, roșcovan la față și gros cât o bute, cu pestelcă de piele dinainte și c-un smoc de chei la cingătoare, stă rezemat de perete și râde de-i saltă burta.
Poznașul de gardist își răsucește mustața, zâmbind în colțul gurii, și urmează, mai departe, cu glas legănat, ochi în ochi cu Tinca, fata lui Mandache, cea plecată cu coatele pe genunchi:
– Foaie verde smeurică,
La crâșmuța din vălcică
Vinu-i rău și oca-i mică,
Crâșmărița – frumușică:
Beu voinicii de se strică…
Viorile țipă nebune și gardiștii hohotesc, ciocnind paharele cu cele trei fete. Cărășel se ridică de la masă, rezemându-se-n cârja lustruită de alun, și pleacă spre casă, fără să asculte de Sorcovăț, care-l îmbie să cinstească încă un pahar, la botul calului. Spre răsărit, crângul cerului era galben ca șofranul: se iveau zorile. În colțul unei uliți, moțăia străjerul de noapte sub un gard și striga somnoros, în răstimpuri:
– Te văd!… Te văd!…
– Vezi tu pe dracul! Nici vârful nasului nu ți-l zărești, zise Cărășel, care era tare vesel în urma chefului de peste noapte.
El locuia în mahalaua Precestei, pe ulița Sălcioarelor, într-o casă veche, cu obloane verzi. Dinainte – ogradă largă, plină de troscot, romaniță și păpădie galbenă, ce se împânzea din cerdac și până-n poartă, unde străjuiau doi brazi înalți, vestitori de vânturi și furtuni.
Acasă-l așteptau pe Cărășel cele trei fete ale sale: Viorica, Garofița și Florica, ce trăiau ca niște mucenice, retrase de lume. Bietele erau bătrâne, bătrâne și urâte ca o noapte de iarnă. Coseau, mai toată vremea, la gherghef, în liniștea odăilor pline de miresme de gutui și de odogaci, fără să iasă în lume și fără să întrebe cineva de dânsele. Numai mătușa lor, Solomia, prescurăreasa de la „Maica Domnului”, mai dădea, din când în când, pe la ele. Într-adevăr, se uscau ca și busuiocul de la sfintele icoane, cum zicea Cărășel, pentru care îngrijeau, totdeauna, la masă de o bucățică mai bună și de un pahar de vin, vin păstrat într-un șipușor, sub pat.
De abătea, însă, vreun străin în sihăstria asta, atunci ele se-mbrăcau în straiele lor mai bune, păstrate în ladă, sub lăcată, își puneau zorzoane la gât și se-mbrobodeau cu barizuri verzi, apoi veneau în odaia în care se afla străinul cu o tablă mare, pe care se afla un gavanos cu dulceață de cicoare sau de nuci.
Cărășel le așeza tustrele în rând, pe divanul din fund, ce era acoperit ca de sărbătoare, cu o velință vrâstată în galben și ruginiu, ca ogoarele în vremea toamnei, și le prezenta astfel:
– Astea-s floricelele mele!
Ele stăteau nemișcate, cu mâinile pe genunchi, privind când la străin, când la tatăl lor.
Mahalagiii cei răutăcioși îl întrebau pe Serafim, mai înainte, în batjocură:
– De ce nu-ți măriți fetele, nene Cărășel?
– Să se mai coacă strugurii, măi vere! răspundea el, cu o durere mare în voce și în suflet, plecând capul în jos.
▲ Începutul paginii. |