Sepi

 

Era băiat leneș, dar deștept și parcă prea vioi pentru un șvab ca dânsul. În catalogul casei era trecut sub numele de Wieser Ioszef, dar acasă, la St. Ana, îi ziceau Sepl, iară noi făcuserăm din Sepl, Sepi.

Gavra, unul dintre colegii și bunii mei prieteni, care era de la Cumlăuș, îl știa bine încă de acasă, și chiar în prima clasă gimnazială ștrengăriserăm toți trei împreună, umblând hoinari, mai prin păduricea orașului, mai pe la morminți, mai prin zăvoiul de pe malul Mureșului.

Neamț de baștină și crescut alăturea cu românii de la Cumlăuș, el ținea mai mult cu noi decât cu băieții de domni și vorbea mai bucuros românește decât în limba maghiară, pe care o rostea foarte prost.

Deși ne potriveam însă și la fire, și la apucături, nu eram deopotrivă la stare, căci tatăl său era om bogat și nu mai avea afară de dânsul decât o fată, Rezl.

El s-a dat dar încetul cu încetul cu băieți mai de seama lui, și prin clasa a treia eram, ce-i drept, tot prieteni, dar nu mai umblam pe aceleași căi. În clasa a patra el purta atilă, nădragi strâmți și cizme de Cordovan, iar în clasa a cincea n-a mai urmat.

Rezl se măritase după un notar, și bătrânul Wieser își luase băietul acasă pentru ca să-l îndrumeze în ale gospodăriei și să-l aibă mână dreaptă.

Nici nu avuse de gând să scoată domn din Sepi, ci ținea numai să trăiască un timp oarecare la oraș și să-nvețe ceva, ca să se deosebească de ceilalți șvabi.

Abia patru ani în urmă, după ce-mi trecusem examenul de maturitate, 1-am întâlnit iar.

Era mai pe toamnă, după culesul porumbului, și ieșisem cu un prieten al meu, vânător pasionat, la pusta Bârnozel, care se-ntinde până spre Sf. Ana, el la vânătoare de iepuri, iară eu mai mult la plimbare.

Bătrânul Wieser, deși avea trei sesiuni de pământ în hotarul Sf. Anei și vie frumoasă în dealul de la Galșa, mai luase și la Bârnozel în arendă vreo patruzeci de jugăre, pe care pusese parte porumb, parte nutreț, căci avea mare slăbiciune pentru caii frumoși și făcea prăsilă cu armăsari de la Mezöhegyes.

Mă aflam de doauă zile acum la conacul pustei, când Sepi a venit într-o cabrioletă trasă de doi zmei cu nările umflate și cu ochii plini de văpaie, ca să-i achite administratorului arenda.

Nu era viuă bucuria revederii, dar ne uitam cu un fel de mirare unul la altul.

Eu rămăsesem om mărunt, iară el se făcuse de tot înalt, lat în umeri, cu obrajii plini și rumeni, om de o rară frumuseță. Nu mai era însă șvab, cum mi 1-aș fi închipuit eu, ci parcă un pui de gentri de prin Cumania.

N-avuse bătrânul Wieser de gând să facă domn din el, dar tot domn a ieșit, băiet de bani gata, care-și petrecea zilele și câteodată și nopțile după plac, în vreme ce tatăl său alerga-n treburi, cum era deprins din tinerețele lui.

Și adecă de ce nu?

Atâta băiat avea și el și se simțea mângâiat în sufletul lui când îl vedea în rând cu domnișorii, ba mai și mai decât mulți dintre dânșii. Munca vieții lui n-ar fi avut, la urma urmelor, nici un rost dacă n-ar fi fost cine să se bucure de roadele ei.

Era apoi și firească slăbiciunea pe care o avea bătrânul pentru feciorul său, că-ți râdeau ochii când te uitai la el, dar tot mai rămăsese și ceva nemțesc în ființa lui. În timpul pe care 1-am petrecut în gimnaziu, Sepi era băiet cu deosebire duios, care plângea pentru toate nimicurile și lua parte la durerile tuturora. Acum duioșia aceasta ieșea la iveală cu atât mai vârtos cu cât nu se potrivea cu vigoarea lui trupească. Era-n el ceva a fată mare.

Când se-ntâlnesc prieteni vechi, care nu s-au văzut de mult, e multă sămânță de vorbă și se dau toate celelalte la o parte.

Stând de vorbă cu mine, cu administratorul, om tânăr și el, și cu prietenul meu Ferco, Sepi a uitat și gândul cu care venise, și pe cei doi zmei, care-și mușcau zăbalele și săpau groapă bătând cu copitele-n pământ.

Pe puste, cărora nu din senin li se zice puste, oaspeții, chiar și dacă n-ar fi ca Sepi, sunt totdeauna bine văzuți, ba adeseori sunt opriți cu de-a sila la masă.

Peste câtva timp dar cei doi zmei au fost deshămați și trecuți la grajdi, iar cabrioleta a fost trasă sub șopron.

Am luat cu toții o masă frugală, ca la pustă, rachiu de drojdii, ca să se deschidă pofta de mâncare, câteva felii de șuncă, tocană de berbec, tăiței cu brânză dulce, cu smântână și cu jumere, spinare de iepure și clapon fript la tavă, iar printre toate, din când în când, câte un pahar de vin de Măderat, să-l tot bei de dimineața până seara și de seara până dimineața, ca să te-nveselești, dar nici nu te moi, nici de dureri de cap nu te plângi.

Ce faci, te rog, la pustă, când ți-a trecut pofta de vânătoare?

Ceea ce face toată lumea: te pui să joci cărți, și joci, ca jocul să fie mai interesant, pe bani, mai întâi cu miza mică, apoi cum vine norocul. Prietenul meu, Ferco, cu vreo patru ani mai mare decât mine, era băiat bun, dar cam țanțoș, nu prea avea bani la dânsul, și de voie, și de nevoie, nu se avânta la mize mari. Sepi câștiga întruna, administratorul împingea spre mize mari, și Ferco se simțea din ce în ce mai strâmtorat. Fecior de proprietar cu nume bine cunoscut și student în drept, el nu putea să se dea de rușine față cu un biet de administrator de moșie, ba chiar și față cu un fecior de plugar de rând. Dacă n-avea bani, avea credit.

- Stai, șvabule, că te regulez eu pe tine! grăi dânsul, luându-și avânt.

Obrajii cei rumeni ai lui Sepi se făcură roșii ca bujorul dogorât.

Era o glumă, poate una cam proastă, dar glumă, de care nu trebuia să se împedece Sepi, căci el nu numai se știa șvab, dar ținea să fie socotit tot șvab, ca tatăl său și ca bunicul său și ca toți cei de mai-nainte ai săi. Era însă în felul cum Ferco rostise vorba ceva ce-l jignea adânc pe Sepi. Îi intrase-n minte gândul că tatăl său, care era șvab și mumă-sa, care era șvăboaică, sunt oameni foarte cumsecade, religioși, curați la suflet și la trup, cu bună rânduială în toate ale lor, harnici și buni chivernisitori, oameni despre care n-are să vorbească nimeni cu dispreț.

Lui i se umplea gura când rostea vorba șvab: de ce s-o rostească alții cu dispreț! ?

Dac-ar fi fost alt om, s-ar fi uitat o dată în ochii lui Ferco, s-ar fi ridicat de la masă, i-ar fi trântit una, ori și-ar fi arătat puterea; el însă a rămas mâhnit și-ndurerat și a-nceput să peardă.

Ferco nu-l mai slăbea din „șvab“ acum, pentru că-l vedea perzând.

Sepi râdea și perdea, iar mie îmi venea să plâng, căci îi înțelegeam starea sufletească. În zadar îi trăgeam cu ochiul, în zadar făceam semne dându-i cu cotul ori călcându-l pe picior, în zadar îi șopteam pe furiș vorba: „Lasă-l în știrea Domnului“, căci el schimba mereu la fețe, râdea și perdea, până ce a perdut tot, și ceea ce avusese la dânsul, și banii pe care îi primise de la tatăl său ca să plătească arenda.

Acum nu-i mai erau rumeni obrajii, ci albi ca varul.

Mie-mi era parcă mi se prăbușește casa-n cap.

- Ei! nu-ți face inimă rea, îi zisei după ce ne scularăm de la masă. O să treacă și asta!

- Nu mi-e mie de bani, răspunse el. Ce-o să simtă însă tata și mama când vor afla adevărul! ? De zis n-o să-mi zică nimic, dar mare o să le fie durerea.

Se-nserase când Sepi și-a chemat argatul și i-a spus să pună caii.

Administratorul nu voia să-l lase să plece, căci mai ales aici, departe de satele de dimprejur, era lucru riscat a umbla noaptea pe puste.

Dincolo de Bârnozel, până-n drumul ce duce de la Sf. Ana la Arad, e pusta Feldioara, de tot întinsă, peste cinci mii de pogoane, iară în cealaltă parte, până-n drumul ce duce de la Șiria la Arad, sunt pământurile Cladovenilor.

Cladova e un sat mic și înfundat, din sus de Cuvin, în văi. Deoarece giur împregiur sunt numai păduri, când s-a făcut împroprietărirea, cladovenii au căpătat pământuri aici, la depărtare de vreo trei ceasuri de la satul lor. Când se pornește munca câmpului, ei vin aici cu toate ale lor și nu se-ntorc până ce nu mântuiesc. Și-au făcut dar sălașuri, care partea cea mai mare a anului stau deșerte.

Aci se adăposteau așa-zișii „băieți săraci”, dezertori și fel de fel de alți oameni urmăriți, care-și petrec viața pe puste, unde nu pot să fie surprinși de prigonitorii lor, pe care-i văd de la mari depărtări.

Administratorul îi știa foarte bine, căci, spre a se ști sigur, le dădea regulat slănină, pâne, și, în genere, de ale mâncării.

Dacă nu le-ar fi dat destul, ar fi luat ei mai mult, ba, dându-le, mai avea și folosul că-i păzeau moșia.

Sepi, care n-avea asemenea legături cu dânșii, făcea mai bine dacă rămânea la conac peste noapte.

Strivit însă de gândul că mare lucru n-ar fi dacă s-ar prăpădi un om căruia poate să i se întâmple ceea ce i s-a întâmplat lui, ținea cu orice preț să plece, ba era oarecum ademenit de gândul c-ar mai putea să-i iasă și tâlharii în cale, ca să-l scape de muncile sufletești.

- Ai tu vreo treabă? mă întrebă el. N-ai putea să vii cu mine? Te aduc mâne înapoi, ori te duc acasă, cum vrei. Mi-e parcă frică să umblu singur, frică nu de tâlhari, ci de mine însumi.

O făceam bucuros aceasta; mi-am luat dar pușca și am încărcat, ca la drum, amândouă țevile.

- Mâne viu să-ți aduc arenda, îi zise Sepi administratorului.

Acesta dete din cap.

Îl cunoștea bine pe bătrânul Wieser.

- Ba lucrul acesta să nu-l faci, răspunse el. De ce să-l amărăști pe bătrân! ?

Acum se făcu Ferco alb ca varul la față.

Îi părea rău c-a câștigat la jocul de cărți.

- Îți dau eu chiar acum chitanța, ca să i-o arăți, și-o să-mi dai banii când îți va veni la îndemână.

- Aida-dee! zise el strâmtorat. Plătesc eu arânda și-mi rămâne Sepi mie dator.

- Mie ori ție, tot acolo vine, întâmpină administratorul.

- Nu, - grăi dânsul - noi, șvabii, suntem oameni simpli, dar corecți: perdut e perdut! Eu n-am jucat pe credit, ci-n bani numărați pe masă, și dac-am făcut-o, trebuie să am și curajul de a o mărturisi. Ai câștigat și rămâi cu banii și cu fala, iară eu, care am perdut, rămân cu paguba și cu rușinea.

Era o situațiune penibilă, încât steteam toți patru uitându-ne unul la altul.

Nu mai era vorba numai de arânda pe care Sepi n-o plătise, ci și de amorul propriu al jucătorilor, care țineau să arate că nu pun preț pe bani, ci pe onoare.

Îndeosebi administratorul era nemângâiat că lucrurile s-au petrecut la masa lui și n-ar fi voit o dată cu capul să meargă vestea că la casa lui se joacă pe bani și se perd sume mari.

Aceasta a și fost lucru hotărâtor pentru Sepi.

Nu-i intra la început în minte gândul că s-ar putea să nu le spună părinților săi adevărul ori ca să primească banii pe care Ferco îi aruncase pe masă. Văzând însă strâmtorarea în care se afla administratorul, care-l ospătase cu atâta bunăvoință, încetul cu încetul s-a muiat. Era cestiune de onoare să primească chitanța și să făgăduiască în fața tuturora că nu-i va vorbi nimănuia despre cele petrecute.

A făcut-o, dar cu gândul de a achita cât mai curând suma pentru care luase chitanță.

Înnoptase când am plecat, și caii, amândoi puși abia de câteva luni la ham, sperioși și nedeprinși cu-ntunecimea, se aruncau din când în când sforăind mai la dreapta, mai la stânga. Sepi îi ținea însă de scurt și stetea cu ochii ațintiți la drumul îngust, băgând de seamă să nu deie în vreo groapă ori în vreun șanț.

Eu ședeam pe capră la stânga lui, țiind pușca înaintea mea, cu țeava în sus.

Vom fi mers vreo jumătate de ceas așa tăcuți, el frământat de gândul cum are să scoată banii ca să achite arânda, iară eu cu inima încleștată și neîndrăznind să vorbesc.

Deodată argatul, care ședea în dosul nostru, se plecă puțin spre noi și-l trase pe Sepi de mânecă.

- Mână încet, grăi dânsul. Pare-mi-se că de la stânga, despre Feldioara, ne iese cineva în cale.

În adevăr, la depărtare de vreo cinci sute de pași înainte, se mișcau niște negrețe spre drum, mai întâi doauă, apoi încă una.

Eu ridicai pușca și trăsei cocoșul.

- Să nu te pună păcatul, îmi zise Sepi în limba maghiară, ca să nu înțeleagă argatul, care era pădurean. Caii sunt ai mei, nu ai tatei. Un adevărat noroc ar fi să ni-i ieie: aș zice că mi-au luat și banii. Noauă tot nu ne fac nimic dacă nu ne-mpotrivim. Ar trebui să ne urmăm drumul pe jos: atâta tot.

Dacă e vorba să spună o minciună, tot era mai ușor să spună una mai mică și mai puțin urâtă, și nu mai avea nici să-și bată capul cum are să scoată banii, iară eu îi eram mărturie.

- Să fie și așa! îi răspunsei cu părere de rău, deși tare mă îndoiesc că, ajuns în fața tâlharilor, aș fi fost în stare să descarc. Viteaz ca cei de felul meu, tremuram în tot trupul, și dac-ar fi atârnat de mine, le dedeam cailor bici și ne-ntorceam de unde-am venit.

Nu era însă nevoie de așa ceva, căci nu erau „băieții săraci” atât de primejdioși cum le mersese vestea.

Unul singur dintre cei trei, un omuleț mărunt, ne aștepta la marginea drumului. Ceilalți doi rămăseseră la depărtare de vreo treizeci de pași.

Omulețul își scoase pălăria foarte umilit, ne zise-n limba maghiară: „Bună seara! ” și-ntrebă cam sfiicios câte ceasuri sunt.

Erau abia opt de curând trecute.

- Ceva de mâncare nu se nimerește să aveți? întrebă el iar.

- Îmi pare rău - îi răspunse Sepi - dar nu venim de acasă.

- Ceva mărunțiș de cheltuială? stărui omulețul mai dezghețat, dar cu ochii la pușcă.

Sepi se uită la mine.

- La vânătoare oamenii ca mine nu pleacă cu punga plină.

- Uite, prietene, îi zise. Ia caii și cabrioleta.

- Aș! răspunse omulețul, acum îndrăzneț. Ca să mă prindă persecutorii cu ei! ? Uite - adăugă peste puțin - pușca aia să mi-o dați, că ceilalți doi le au pe ale lor încărcate.

Eu să-i dau pușca încărcată din mâna mea? Dar dac-o-întoarce spre mine! ?

Nu știu ce-aș fi făcut dacă n-ar mai fi fost și ceilalți doi, care nu rămăseseră degeaba la oarecare depărtare.

I-am dat pușca, și eram mulțumit că ne lasă să ne urmăm drumul.

Era pe la noauă când am sosit la Sf. Ana, dar bătrânii nu-și mai așteptau feciorul.

Dând cu socoteala că nu-l va fi găsit la conac pe administrator și-l va fi așteptat, erau încredințați că nu se întoarce-n timp de noapte, ci rămâne până dimineața la Bârnozel.

Cu atât mai mare li-a fost spaima când le-am spus ce-am pățit pe drum. Mai ales jupâneasa Gretl, mama lui Sepi, era încredințată că lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel dacă n-aș fi fost și eu în cabrioletă, și nu mai știa unde să mă pună și cum să mă ospăteze.

Eram, cu toate aceste, foarte strâmtorat, căci Sepi umbla ca pe spini și nu-ndrăznea să ridice ochii.

Dacă n-ar fi fost cu noi argatul, care le-a văzut și le știa toate, Sepi n-ar mai fi dat chitanța, ci ar fi spus că nu 1-a găsit pe administrator și a fost nevoit, la-ntoarcere, să le deie tâlharilor banii. Așa însă tremura în fiecare clipă gândindu-se că tatăl său, om cu rânduială, îi va cere chitanța, ca s-o treacă la socoteală.

Era peste putință să nu i-o deie după ce făgăduise că nu va spune nimic despre cele întâmplate la Bârnozel.

I-a și dat-o, numai el știa cu câtă greutate.

Acum ar fi putut să răsufle mai ușor.

Era însă în felul lui ceva - cel puțin pentru mine - nesuferit: le ascundea toate în el. Pornit o dată pe minciună, mințea în fiecare clipă, în fiecare vorbă și-n fiecare gest, ceea ce mă jignea.

Orișicare faptă rea îl înjosește pe cel ce a săvârșit-o și-l umple de dispreț față cu sine însuși. Voind să nu simță și alții disprețul acesta, el e fățarnic și se înjosește cu atât mai vârtos ori săvârșind altă faptă și mai rea. Se dă însă de gol ca omul beat, care, voind, să-și ascundă beția, trece de-a lungul străzii cu capul ridicat, țeapăn și călcând apăsat, parcă n-ar fi în lume om mai treaz decât dânsul.

Își făcuse Sepi datoria față cu administratorul, care-l primise prietenește la masa lui, dar și-o făcuse nesocotind datoriile sale cătră părinții săi.

Gândul acesta-l apăsa de tot greu.

Mai rău însă îl apăsa gândul că Ferco își va fi bătând joc de șvabul care a perdut în joc de cărți bani ce nu erau ai lui și nu e în stare să-și achite la timp datoria.

M-aș fi așteptat să aibă inima deschisă cel puțin față cu mine, care îi dădusem destule dovezi de prietenie. El mă luă însă și pe mine drept om pentru dânsul străin, ținea ca nici în fața mea să nu se deie de gol, și nu-mi spunea nimic.

Toată noaptea s-a zbătut în culcușul lui, iar ziua următoare m-a purtat prin întinsa lor gospodărie, pe la iepele cu mânji, pe la lăptărie, pe la prăsila de porci, pe la oborul mânjilor, pe la grânar și pe la hambare și mi-a vorbit despre toate, numai despre gândurile care-l frământau n-a scăpat nici o vorbă.

Abia după-amiazăzi, când am început să mă pregătesc de plecare, s-a uitat lung în ochii mei.

- De ce să pleci? mi-a zis. Ai vreo treabă care nu poate să fie amânată pe mâne? Nu mă lăsa singr, că nu știu ce mi se poate întâmpla dacă n-am pe nimeni în apropierea mea.

„Acasă la părinții lui și cuprins de simțământul că n-are pe nimeni prin apropiere”, mi-am zis, viu mișcat, și am mai rămas.

Nu mi-a spus însă nici acum nimic, și ziua următoare, în curând după masă, am plecat acasă, tot cu cabrioleta trasă de cei doi zmei cu nările umflate și cu ochii plini de văpaie, dar astă dată fără de argat.

- De ce să-l mai iau cu mine - mi-a zis - dacă pe drum n-am nevoie de el, iar acasă la voi se va fi găsind cineva care să poarte grijă de cai până la întoarcerea mea.

Tot tăcuți am făcut și drumul acesta, puțin am vorbit și acasă la noi, iar la despărțire mi-am luat ziua bună fără ca eu să fi ajuns a-mi putea da seamă cum are el de gând să-și facă bani ca să achite arânda.

Câteva zile în urmă am citit prin ziarele din Arad știrea că tânărul Wieser de la Sf. Ana, întorcându-se de la Bârnozel, a fost oprit în drum de niște tâlhari, care au luat de la dânsul caii și cabrioleta.

Era un lucru pe timpul acela obicinuit, care se petrecea azi ici, mâne colo, dar în fiecare zi. Pustele de pe întinsul șes al Țării Ungurești erau pline de oameni fără de căpătâi, care se însoțeau pe ici pe colo și formau, sub conducerea vreunei căpetenii vestite, bande adeseori primejdioase. Mulți dintre păzitorii ordinei, așa-numiții persecutori, erau luați dintre acești făcători de rele, și nu o dată persecutorii ascundeau ceea ce foștii lor tovarăși furau. Erau pretutindeni notari ori scriitori de ai lor care dedeau bilete pentru cai ori pentru vite de furat, și nu puțini dintre oamenii cu stare erau, de voie, de nevoie, ocrotitori, dacă nu chiar gazde de hoți.

Îmi aduc aminte de un om cu stare frumoasă, primar în satul lui, care într-o bună dimineață s-a pomenit cu doi boi frumoși în grajdul lui, unde nu îndrăznea nimeni să-i caute. Dedea el cu socoteala ce fel de oameni sunt cei ce i-au furișat peste noapte în curtea lui: ce-ar fi putut însă să facă! ? A tăcut și-a așteptat să plece persecutorii, care le căutau urma.

Caii însă, care pot să fie goniți, treceau din mână în mână, încât într-o singură noapte li se perdea urma.

Nu se îndoia dar nimeni că și-a perdut Sepi caii și că nici nu mai are să-i găsească.

Mie-mi era însă mai apropiat gândul că el și-a vândut prin ascuns caii și cabrioleta ca să-și achite datoria de onoare, și-a mințit nu numai pe toată lumea, ci și pe părinții săi îndeosebi.

Peste vreo zece zile am întâlnit pe prietenul meu de la Bârnozel, care mi-a spus că Sepi în adevăr și-a achitat datoria, și nu mai aveam nici o îndoială.

- Vorbești prostii, îmi zise el. A venit seara aceea pe jos la mine și-a petrecut noaptea la conac. La mare nevoie, aș putea să-ți spun chiar anume pe cei ce 1-au jăfuit, argații mei îi știu pe toți cei de prin împregiurimi.

Eram zăpăcit, dar tot nu puteam să cred.

„Nu cumva! ? - mi-am zis - nu cumva a intrat în tovărășie cu hoții, dându-le caii să-i ducă departe și să-i vândă! ? “

Mi se părea prea fantastic lucrul pentru ca să-l pot crede, și a trecut mult timp mai-nainte de a fi ajuns să mă dumiresc.

Mai trăiesc încă și azi unii dintre cei ce 1-au cunoscut și 1-au știut de frică pe nemilosul Ráday, care luase asupra sa greaua sarcină de a curăți pustele de făcătorii de rele.

Înzestrat cu puteri discreționare, el a primit la dispozițiunea sa cetatea de la Seghidin, a constituit un tribunal extraordinar, a organizat poliția după buna sa chibzuință și a pornit o strașnică goană nu numai pe puste, ci și prin sate și prin orașe.

Nu trecea zi fără de surprinderi senzaționale, căci Râday scotea la iveală lucruri vechi și de mult uitate, punea pe ocrotitori și pe gazde în rând cu complicii, nu ținea seamă de stare, de rang ori de sex, și în fiecare zi te puteai aștepta ca persoane care se bucurau de multă considerați une să fie duse sub escortă la Seghidin.

Sepi era și el dintre cei ce tremurau de frică și-n timp de câteva săptămâni de zile i-a perit tot sângele din obraji și s-a făcut om șubred și cu fața suptă.

Într-una din zile a fost chemat la poliție, ca să spună ce fel erau oamenii care au luat de la dânsul caii și cabrioleta, dacă erau oacheși ori bălani, mărunți ori înalți, în ce limbă i-au vorbit și cum erau îmbrăcați.

El a răspuns că lucrurile s-au petrecut de mult și nu-și mai aduce aminte amănuntele, dar a spus ceea ce știa, că nu este adevărat, ca să-i zăpăcească.

L-au luat apoi la întrebare și pe bătrânul Wieser, care era consilier comunal, și 1-au ispitit, ca să afle de la el dacă cei doi cai erau cumpărați, ori din prăsila lui, care era vârsta, cum erau după păr, după mărime și după port, dacă erau ori nu înfierați, dacă scosese ori nu bilete pentru ei.

Bătrânul își aducea aminte de toate amănuntele și-a spus numai ceea ce știa că este adevărat.

Câteva zile-n urmă iar a fost chemat Sepi la poliție.

Fuseseră găsiți caii descriși de bătrânul. Se aflau la un bogătan de la Jâszberény, care îi cumpărase cu bilete-n toată regula în târgul de la Nyiregyhâza. L-a-ntrebat dar poliția și pe Sepi cum îi erau caii, ca să se încredințeze dacă caii găsiți sunt în adevăr cei luați de la dânsul.

Nici astă dată însă nu-și mai aducea Sepi aminte de amănunte, și descrierea făcută de dânsul nu se potrivea deloc cu cea făcută de tatăl său.

Aici era la mijloc un fel de mister, pe care oamenii ca Râday nu-l lasă nedeslușit. Mai trebuiau să fie luați la întrebare și alții care cunoscuseră caii, deci, înainte de toate, argații de la grajdul lui Wieser și mai ales acela care purta grijă de cei doi cai și umbla cu Sepi când acesta se ducea undeva.

L-au găsit și pe acesta tocmai la un șvab de la Aletea, și de la el au aflat cum atunci, seara, când ne-ntorceam de la

Bârnozel, un omuleț mărunt ni-a ieșit în cale și a luat pușca încărcată de la mine.

- Un omuleț mărunt?! grăi agentul de urmărire, care umblase pe la Sf. Ana. E și între argații lui Wieser un omuleț mărunt: nu cumva poate el să ne spună mai multe?!

O-ncercare nu putea să strice, și omulețul a fost pus și el la întrebare.

El nu știa nimic, nu cunoștea caii și nu putea da nici o deslușire, căci intrase mai târziu slugă la Wieser. Schimbă însă fața când i s-a pus întrebarea dacă n-a auzit cumva despre cele petrecute-n seara când Sepi se întorcea de la Bârnozel. Văzându-l dar cam încurcat, agentul 1-a luat cu dânsul la Seghidin, deocamdată ca informator ce are să fie luat mai de scurt.

Acum i-a înghețat lui Sepi tot sângele-n vine.

Râday își făcuse-n timp scurt reputațiunea de om care le descoase și le deslușește toate, încât nu putea să rămâie nimic ascuns.

N-avea decât să urmeze înainte în calea ce-a apucat și să-l ieie la-ntrebare și pe administratorul de la Bârnozel, ca să deie pe față cele petrecute la conacul pustei, să afle cum s-a dat chitanță pentru banii perduți în joc de cărți și cum câteva zile în urmă a fost achitată arânda.

Dus apoi o dată la Seghidin, Ghiuriș, omulețul, nu mai scapă, și-n fiecare zi putea să mărturisească că el a fost acela care a dus caii la Nyiregyhâza și i-a vândut cu bilete primite de la stăpânul lor unui geambaș și că în timpul cât a stat la casa lui Wieser, unde nu îndrăznea nimeni să-l caute, nu o dată a dosit cai de furat pentru o zi, doauă în grajdul stăpânului său când acesta lipsea-n multele lui treburi de acasă.

S-ar fi putut ca toate aceste să nu iasă la iveală, dar Sepi le știa, se temea, nu îndrăznea să se razăme pe virtutea lui Ghiuriș și-și punea mereu mânile amândouă în cap.

Nu era vorba numai de el, ci și de cei ce într-un fel ori într-altul aveau legături cu dânsul și mai ales de părinții lui, oameni cuvioși, muncitori și curați la suflet, care o viață întreagă-și păstraseră numele cel bun, ca să rămâie la bătrânețele lor, fără de nici o vină, de batjocura lumii.

El se cutremura și iar se cutremura, se speria de cel mai mic zgomot, rămânea cu răsuflarea oprită și cu inima strânsă când citea prin gazete câte o știre despre isprăvile lui Ráday, se aștepta-n fiecare clipă să fie arestat și adus la Seghidin, și somnul lui nu mai era somn, mâncarea lui nu mai era mâncare, viața lui era numai o tânjire chinuită.

S-ar fi mai ușurat, poate, dac-ar fi avut pe cineva mai apropiat de suflet, căruia ar fi putut să-și spună gândurile, ca să ieie îmbărbătare. Tot tăcut era însă și acum. De tinerii de seama lui, unii rude, alții prieteni din copilărie, se-nstrăinase, iar ceilalți îi erau străini fie nepăsători, fie porniți în fiecare clipă să zică „prostul de șvab“ ori „ticălosul de șvab“.

Sunt afară din cale multe și mari mizeriile vieții omenești; în gândul lui Sepi însă cea mai mare din toate era rușinea.

Și tocmai de aceasta era amenințat.

El umbla buimac de ici până colo fără de nici o treabă, începuse să beie, ca să se mai amețească, încăleca din când în când pe cel mai sirep dintre armăsarii din grajdul tatălui său și gonea ceasuri întregi peste câmpul întins.

Orișiunde însă el îl vedea, parcă, pe Ferco stând la o parte, rânjindu-se batjocoritor și rostind printre dinți vorbele: „Prostul de șvab! Ticălosul de șvab! “ Iară el nu era singur așa. Putea el s-o ducă o viață întreagă în felul acesta?!

O, dacă n-ar fi fost durerea cea mare a părinților săi, ar fi știut el cum să spășească vina de a fi mințit cu stăruință până chiar și pe părinții săi.

- Numai păcatele sunt ale omului, i-a zis mama lui într-una din zile; norocul și nenorocirea vin de la Dumnezeu, și dacă primim norocul cu umilită recunoștință, cu încă mai umilită supunere avem să primim și nenorocirea, orișicât de mare ar fi ea, căci bine ne este noauă tot ceea ce de la Dumnezeu ne vine.

Sepi răsuflă ușurat.

„Da! - și-a zis în gândul lui - cel ce astfel gândește nu sufere, ci se simte înălțat când e lovit de mari nenorociri. “

Doauă zile în urmă apoi, ieșind cu niște prieteni la vânătoare, a uitat cocoșul pușcii ridicat când s-a urcat în cabrioletă și-a ținut pușca, din nenorocire, așa, că ea s-a descărcat sub bărbiile lui, încât el a rămas mort fulgerat.

- Săracul de Wieser! zicea lumea.

- Bietul de Sepi! zicea și Ferco. Era om foarte cumsecade. Păcat de el.