Sentino

Jump to navigation Jump to search
Sentino
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


Arde soarele.

Bate toaca de fer. Lucrătorii de la Banca Națională se odihnesc. Țiganii rîd, strigă, se-njură, pifăie din lulele stinse și se tolănesc la umbra caldă a schelelor. Copii goi, cu pîntecele rotunde, cu părul cîrlionțat și îmbîcsit, înghit lacom îmbucături de mămăligă și se foiesc printre bătrîni, gustînd, pe furiș, din lulelele celor adormiți.

Italienii, întinși pe spate, sub lunga magazie de scînduri de lîngă Bancă, vorbesc, și pleoapele lor cad leneș și greu; părul negru, mustățile lungi și genele răsfrînte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în cari izbesc de dimineața pînă seara.

Sentino, cu mînele puse sub cap, ca niște aripe, cu bluza albastră, cu chivără de hîrtie dată pe ceafă, visează, lipit la pămînt d-o lene dulce și fericită.

Mustața neagră îi mijește pe buza subțire. Ochii mari, umbriți de fruntea netedă și lustruită, ca și cum ar fi de marmură. Pletele negre, ca niște șurupuri lungi, îi acoperă urechile, se risipesc pe obraji și se perd sub umerii lipiți de pămîntul gol.

Doarme ușor, c-un picior întins și c-un genuchi ridicat în sus.

Dar cînd Sentino se deșteptă, o lume întreagă se deșteptă în privirile lui scînteietoare.

Departe de patrie, cînd bea cu ceilalți, el cel dîntîi strigă: „Trăiască Italia!”

Fără părinți, el cel dîntîi strigă: „Trăiască ai voștri!”

Fără dragoste, el cel dîntîi strigă, ridicînd paharul dasupra capului: „Trăiască iubitele voastre!”

Cel dîntîi înghite vinul din pahar și rămîne cel din urmă cu vin în pahar. Și, cînd tovarășilor le cad capetele în jos, și li se închid ochii, și le scapă paharele din mîini, și cad ghemuiți la pămînt, Sentino închină mereu. Iar cînd ceilalți sforăie, doborîți de vin și de osteneală, Sentino cîntă încet, scuturîndu-și pletele răsucite ce-i cad pe frunte și-i acoperă ochii luminoși și umezi.

Și tîrziu, adormind cu capul pe taraba circiumelor, mormăie prin vis: „Oh, Vezuviul meu… Oh, albastra mea mare”…

În fumul greu al tutunului ș-al lămpii roșietice, în umezeala circiumei și în mirosul amețitor al vinului vărsat pe tarabă, pe dușumea și pe vestmintele tovarășilor săi, Sentino tresare din visuri și îngînă ușor: „Dio santo! Dio santo!”l

Și adoarme.

A doua zi, cînd se luminează de ziuă și pornește spre Bancă, Sentino merge cu capul în jos. Îi e frig; îi e sete; se întinde; îi e silă de trecători și de zgomotul tovarășilor săi; trotuarele i se par cu dealuri și cu văi; uneori ridică picioarele prea sus, alteori le tîrșie și se împedică de pietre.

Numai cînd soarele se ridică sus și începe să dogorească și să arză, Sentino lasă dalta și ciocanul, privește în splendoarea lui și zice vesel: „Trăiască soarele!”

Într-o zi el sta pe un bolovan de piatră. Împrejurul lui ceilalți se odihneau. Sentino, cu ochii spre zidurile colosale ale Băncii, nu vedea nimic.

Pe dinaintea lui trecu o țigancă tînără.

Sentino ridică capul și o privi. De astă dată, privirile lui, stinse și risipite, se treziră și, ca și cum le-ar fi adunat cu o lupă, i se aprinseră în luminele ochilor.

Privi lung la mijlocul ei subțire, mlădios și sugrumat în betelia rochiii zdrențăroase. Îi pipăi cu ochii sînul care tremura sub cămașea stropită cu var.

Țiganca se depărtă, legănîndu-și talia în șolduri, fluierînd, trosnind din degete și plimbîndu-și mîna dreaptă, arcuită ca o seceră, pe dinaintea ochilor. Cînd dispăru, începu să cînte repede și ascuțit. Glasul ei tînăr și limpede era cald, era dăsfrînat.

Sentino o privise așa de puternic într-o clipă, încît i se păruse că o întorsese din ochi și o adusese iarăși în dreptul lui, în locul în care i s-arătase.

Și ochii ei îi păreau mari, adînci, învăpăiați. Ochi negri, peliță pîrguită de soare, dinți albi și răvărsați. În loc de o femeie, Sentino văzu mai multe mii; în loc de Bancă, poalele Vezuviului și dealuri cu vii. Din mlădițele vițelor cu frunze ruginite și cu ciorchini bășicați răsăriră mii de ochi cari îl priviră, mii de guri cari îi suriseră; ochi șireți, guri rumene și ferbinți, valuri de păr răvărsate pe grumaji rotunji. Și văzu ochi înțeleși de el; obraji sărutați de el; și auzi, ca din adîncimea unei depărtări, cîntece pe care el le cînta odinioară. Șopîrlele repezi fugeau șerpuindu-și coada și se afundau în florile stufoase…

Dar această lume fericită, ca și cum ar fi fost un tablou cu care cineva fuge, se micșoră, se aburi, se stinse, dispăru. Se șterse pe frunte; dădu cu pumnul în piatra pe care sta și zise: „Sangue di Cristo !”

Înjurătura îl potoli. Închise ochii, și două lacrămi îi lăsară două dungi rumene pe obrajii lui prăfuiți de măcinișul pietrelor.

Din tot acest vis fermecător nu mai rămăsese decît cîteva cuvinte. Încet-încet, aceste cuvinte se legară între ele și începură a curge pe mlădierea unui cîntec vechi din Neapole.

Sentino cîntă în gînd, mișcă buzele, șopti; își auzi șoptile; apoi începu să cînte d-a binele.

Italienii se treziră din somn, se ridicară în coate și strigară:

— Bravo, Sentino! Porca Madonna, oh! che divinissima voce !

Sentino zicea înainte, fără a se uita la tovarășii lui:

„Iubita mea, ești frumoasă cînd aluneci pe marea albastră, cînd sui pe lava Vezuviului, cînd mi-apari în fundul răzoarelor, dar ești mai frumoasă în brațele mele…

Iubita mea, ești frumoasă cînd îngenuchi la Madonna, cînd zîmbești răsfățată de privirile trecătorilor, cînd plîngi înțepată de ghimpii măceșilor, dar ești mai frumoasă cînd oftezi în brațele mele…

Iubita mea, și dacă e să-ți vorbesc drept, ești frumoasă duminica cînd te îmbraci cu sculele găitănate cu fir, dar ca duminica noaptea, cînd n-ai nimic pe tine… niciodată nu ești mai frumoasă”…

În noaptea aceea Sentino, înfundat într-un „tunel de viață”, n-a mai închinat pentru ceilalți. Și de la primul pahar, se ridică în sus și repezi mîna cu paharul plin, ca și cum și-ar fi smuls-o din umăr, și zise:

— Să trăiască iubita mea, cu ochi negri, cu peliță arsă și cu talie subțire!

De la primul pahar se îmbăta.

A doua zi se spălă cu săpun, se peptenă, și-aruncă pletele răsucite pe umeri și, începînd să cioplească un bolovan de piatră, ciocanul lui de lemn izbea mai mult în pumnul stîng decît în muchia daltei.

Tovarășii lui rîseră. Unii, prefăcîndu-se că-l plîng:

— Sentino innamorato!

— Sentino non canta piu !

— Sentino non dorme piu.!

— Sentino non beve piu !

— Povero guaglione! Sentino mio!

Da, Sentino nu mai cînta, nu mai dormea, nu mai bea. Neapole, fermecătorul Neapole, cu sărăcia și căldura lui, cu bețiile și iubirile lui, cu fetele lui repezi la dragoste, cu cerul adînc, cu marea albastră și încropită, cu nopțile înroșite de văpăile Vezuviului — Neapole cu rinalzii săi, cari cîntă pînă în ziua de astăzi nebuniile amoroase ale Orlanzilor — Neapole-căldură, Neapole-beție, Neapole-iubire îl tortura.

Și, uitîndu-se la soare cu ochii încărcați de lacrimi, îngînă trist:

— Din toate, dar din toate de odinioară nu mi-a rămas decît soarele. Dar degeaba luminează ochi fără de Neapole, degeaba încălzește inimă fără de dragoste!

Acei ochi negri șijmari, acea talie subțire și mers molatic, acea peliță arsă, acel trup plin de o mîndrie dăsfrînată deșteptase în Sentino, fiara Neapolului, sîngele blestemat ca vecinic să cînte, să iubească, să bea și să se întoarcă la cer și la mare.

A fost de ajuns dogoarea soarelui și a ochilor negri, ca sîngele, înghețat de gerul iernei, să se încingă iarăși și iarăși să fiarbă.

Capitala i se păru o imensă magazie cu gratii de fer, în care el își închipuia că înfige ghearele și dinții, ca un leu revoltat cînd, în loc de pustiul cald, vede zăbrelele sîngerate și ulucile murdare ale unei menajerii.

Sentino pîndi. O văzu intrînd mlădioasă’în zidurile enorme ale Băncii. Azvîrli ciocanul și dalta în bolovanul de piatră. Dalta scapără scîntei, sărind în sus ca o minge.

Sentino, abia atingînd pămîntul, dispăru dupe dînsa, strivind printre dinți: „Madonna mia! Napoli, Napoli, quando ti rivedro !”

În noapte aceea Sentino, bînd mai mult ca oricînd, cletănîndu-se pe picioare, după ce privi lung pe fiecare din tovarășii lui de circiumă, ridică un pahar de vin în sănătatea tuturora. Cu ochii roșii și scînteietori, cu sprincenile brobonate de sudoare și încruntate, le zise, și glasul lui argintiu tremura…

— Amici, frumusețea mea este murdară; gura ei duhorăște a tutun ; limba ei bolborosește în loc să vorbească; sînul ei e pătat cu var și cu pămînt. Amicii mei, cînd am sărutat-o mi-a scăpat din mîini și mi-a spus că este logodită… Ce frumusețe cunoașteți mai urîtă ca 0 frumusețe murdară și cinstită?

— Bravo, Sentino! strigară ceilalți, trîntind paharele cu fundul de tarabă.

— Amici, în frumusețea mea murdară, ca într-o oglindă prăfuită, s-a oglindit Neapole și fetele zvăpăiate, cu gura aromată de struguri și mandarine, și gata d-a-și înșela mirele pentru un sărutat mai cu foc, întîlnit la răspîntii, la văpăile roșietice ale Vezuviului și la lumina argintie a lunei. Mai bine să mor sub poalele Vezuviului decît să mă îngraș în această țară mănoasă și cinstită. Eu vreau foc, eu vreau să cînt, și aici n-ai nici ce cînta, nici cui cînta!

Și pe Sentino l-au dus pe brațe în magazia de scînduri de lîngă Bancă. A fost cea din urmă seară de beție și cea din urmă zi de dor pentru el.

Dupe un an de zile citii într-un ziar muzical din Neapole, o lungă critică scrisă și subscrisă de cunoscutul poet sicilian Rapisardil, în care, vorbind de debutul l’țji Sentino pe scena Operei din Neapole, îl numi „luceafărul de Sud” și „diva voce” a Italiei”.

Articolul sfîrșește cu următorul cuatren:

„Dacă Sentino n-ar alerga prea mult după femei, după glasul lui Sentino ar alerga prea multe femei.”