Sentinela taberei de la Copou la 1834

Jump to navigation Jump to search
Sentinela taberei de la Copou la 1834
de Constantin Stamati


Luna răspândește rază galeșă și luminoasă
În senina atmosferă pe cerul prevăzitor,
Iar spre Moldova se uită cu cătătură duioasă
Și dorește să găseacă pe mâhnitul muritor,
Ca să-i trimită o rază mângâietoare și lină,
Ce răzbate pân-la suflet și durerile alină.
 
Una dintr-acele raze strălucind înseninează
Peste fața soldățească custodiului oștean;
Dar întâmpină cu milă o lacrimă ce picase
Pe răsucita musteață frumosului flăcăuan.
Iar pe curelele negre și arma strălucitoare
Se par ale lunii raze fulgere îngrozitoare.

Mai încolo scânteiază ca niște piscuri de gheață
Grămezile de sinețe oștenilor adormiți.
Mai încolo șir de corturi ca troienele s-înalță,
Care adăpostesc bravii de cu ziuă osteniți,
A cărora fioroase și dogorite obraze
Îngălbenindu-le luna și când dorm înfiorează.

Așa era într-o sară ceata acea ostășească,
Ce se părea că și lunii privind-o i-au plăcut,
Că putu iarăși să vadă o tabără românească,
Ca din pământ răsărită după timpuri ce-au trecut...
Iar soldatul de la strajă de armă se sprijinește
Și cu vers plin de-ntristare lăcrimând își hăulește:


Frunză verde viorică,
Oh! unde ești, Măriucă!
Să te strâng, dragă, la sân,
Ca s-astâmpăr al meu chin;
Măriucă, te-am lăsat,
M-am făcut țării soldat,
Dar te rog nu mă uita,
Nici, puică, te mărita,
Ci să aștepți să viu eu,
Ci să fiu mirele tău;
Și să strângi bine inelul
Ce ți l-am dat la pornit,

Căci eu port la piept cercelul
Ce-atunci mi l-ai dăruit,
Atuncea când umblam odată
Cu oițele prin munți,
Atuncea când întâiași dată
Te-am făcut să mă săruți...
Măriucă, mă sfârșesc,
De dorul tău mă usuc;
Și totuna mă bocesc,
Când mă scol și când mă culc...

. . . . . . . . . . . . . .



Cântând oșteanul aceste, pare că au fulgerat!!!
Deci el tace și se uită, și vede jos lângă sine
Că un nour se lăsară de raze înconjurat,
Pe care sta în picioare un voievod vechi de zile...
Pe al lui larg piept și spete purta zale ferecate,
Iar albele sale plete peste ele răsfirate.

În a sa vânoasă mână greu buzdugan răsucea,
A lui coapsă era-ncinsă cu pală urieșească,
Iar pe cap el purta coiful, peste care strălucea
Doi lei țiind cap de zimbru sub o coroană domnească.
Soldatul străjer se trase puțintel cam îndărăt,
Își ia arma și țintește pe oaspe tocmai în piept;

Și apoi furios strigă: “Spune, spune, cine ești?
Spune dacă știi parolă! iar de nu, te culc aice”...
“În zadar, răspunse umbra, cu arma ta mă-ngrozești;
Când de moarte niciodată nu m-am speriat, voinice,
Căci în cruntele răzbeluri mă-nconjura mii ca tine,
Și buzduganul acesta îi culca pe lângă mine.

Eu sunt Arbore, copile, hatman lui Ștefan cel Mare,
Am servit sub a lui steaguri patruzeci de ani de rând,
Și-n patruzeci de răzbeluri crunte, dar biruitoare,
Văzui eroul Moldovei inimicii săi bătând!
Acest suveran celebru era pentru dânșii fulger,
Iar țării noastre părinte sau un ocrotitor înger.

Dar murind eroul Ștefan, au apus al țării soare
Și într-un mormânt cu dânsul patria s-au îngropat.
Acum pest-atâtea seculi văd de bucurie zare!
Văd că bourul Moldovei din țărnă s-au ridicat,
Și lucește astăzi iarăși pe pavăza românească,
Chemând eroii Moldovei din pământ să vă privească.

Iar eu, trimis cu solie de patronul țării noastre,
Să v-aduc bunăvoință, să vă binefericesc,
Și să-nsuflu, cât se poate, întru inimile voastre
Onor și patriotismul ce neamului românesc
Strămoșii daco-românii le-au lăsat să moștenească
Păn’ce cu neamuri străine începu să se corcească“...

Grăind aceste, el pune pe a soldatului frunte
A sa mână aeroasă, zicând cu glas tunător:
“Oștenilor, fiii Moldovei! iubiți patria fierbinte,
Și fiți cu zel și credință domnilor stăpânitori,
Fiți aprigi cu inimicii, întocmai ca niște lei,
Și blânzi cu compatrioții, întocmai ca niște miei”.

Străjerul se-nfioară de cuvintele aceste,
Se umplu de bărbăție, inima i se zbătea,
Onor, patrie, bravură în sufletul său simțește;
Uită părinți, uită rude, la carii mâhnit gândea,
Uită și pe Măriuca, uită și căsătoria
Cu tot sufletul se-ntoarce la sacra sa datorie.

Apoi împrejur se uită; și nu vede nicăiere
Acea cucernică umbră a hatmanului vestit,
Căci ea zburase în ceruri, la a sa sălășluire,
Lângă suveranul slavei, principul nebiruit,
Unde petrec toți oștenii, ce țării se oferează,
Unde petrec dregătorii, ce cu onor o serbează.