Semnele lui Dănuț

 

Cu mantaua pe umeri și cu șapca roșie pe frunte, cum ieșea de obicei la serviciu, Grigore Dănuț dădu cîteva tîrcoale peronului îngust și înghețat. Era adînc pierdut în gînduri și atît de atent i se ciuliseră urechile, că parcă se încăpățîna să deslușească șoapta încurcată a vîntului istovit de cale și rebegit de frig.

Firele de telegraf, despletite dintr-un stîlp înalt și zgribulit, se înmănuncheau ca pe un gît de cobză pe ceștile înfieruite în triunghi, deasupra ferestrei celei mari, drept din mijlocul stației și țineau monoton isonul jeluirilor răgușite ale cîntărețului nevăzut.

Cele patru perechi de șine, așternute pe dinainte si întinse ca niște coarde, reflectau în luciul lor tot gerul dimineței de decembrie. Dincolo, magazia de mărfuri se strînsese în sine sub aspra povară a frigului. Pe rampă, candizi, parcă niște ouă de furnici monstruoase, cîțiva saci dolofani așteptau îngrămădiți dinaintea singurului vagon din toată gara, căscat la mijloc ca o gură de uriaș decapitat, caraghios încremenită într-o supremă convulsie de lăcomie. Dealul din față, încotoșmănat în alb și răbufnit, ici-colo, de arborii stingheri ca smocurile unei imense hermine, se apropiase atît de mult prin limpezimea roză a văzduhului că parcă se mutase la cîțiva pași doar, dincolo de cea din urmă șină.

Dar domnul Grigore Dănuț, șeful stației Bobeni, nu vedea și nu auzea nimic din toate astea. Numai din cînd în cînd i se părea că de departe de tot, acolo de unde venea vîntul, un glas sfîrșit și neomenesc cerea îndurerat ajutor. Și ochiul sting, care dis-de-dimineață nu-l mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se zbată și mai nervos în orbită, parcă ar fi vrut să sară din strîmta-i închisoare. Niciodată lui Grigore Dănuț nu i se făcuse semne atît de amarnice ca-n ziua aceasta. Și niciodată semnele nu-l înșelaseră. Așa-l „persecutaseră” și la moartea primului copil; și așa îl amărîseră la moartea tuturor celorlalți cinci, pe care-i petrecuse rînd pe rînd spre răzoarele înverzite, semănate cu cruci de lemn ale micului cimitir din sat. Iar acum, fetița, Frosica, cea din urmă a lui bucurie, trebuie să vină de sărbători din Craiova, de la pension, cu trenul de amiazi.

I se mai făcuseră, nu-i vorbă, domnului șef semne și fără să se întîmple vreun necaz prea mare în casă. Dar în lunga obișnuință, el învățase să ghicească bine, cînd aceste înfricoșetoare semnale, pe care destinul i le trimitea dintr-o depărtată stație pierdută în veșnicie, aveau urmări negre și cînd erau simple glume de prost gust, pe care vreun împiegat de-al lui Dumnezeu i le făcea petrecînd pe socoteala ușoarei lui credulități.

Cele de-acum păreau însă din cale afară de insistente. Îndărătnicia lor n-ar mai fi lăsat nici o îndoială în inima domnului șef că s-a petrecut ceva grav Frosicăi, dacă el n-ar fi simțit crescînd astăzi, mai mult ca niciodată, indispoziția cu care se deștepta de vreo două-trei zile în șir. Miasmele bălților din marginea satului, care-i dusese la cimitir copiii, nu cruțaseră nici pe Dănuț. Prea viguros ca să-l doboare de-a binelea cînd îl năpădeau, frigurile acestea îi leșuiau sufletul, îi paralizau voința, îi zugrăveau pe fondul închipuirei gîndurile cele mai sumbre. Și Dănuț nu știa cui să atribuie presimțirile care-l rodeau astăzi: răului acestuia de baltă care-l încerca iarăși sau vreunei noi vitregii a soartei, ce se abătuse asupra copilei sale?

Domnul șef curmă tîrcoalele printr-un mic ocol spre ușa deasupra căreia o firmă albastră lămurea cu litere ca zăpada ce domnea pretutindeni: „Șeful stației”. În prag se lovi pîntec în pîntec cu împiegatul, subțirel și mlădios, care-l întâmpină într-un nor de aburi calzi, cu o exagerată plecăciune din șale.

— Vine Călugărești! spuse acesta cu o voce repezită, aproape neînțeleasă pentru vreun neobișnuit cu dînsul. I-am dat drumul de mult chiar.

Șeful nu răspunse. Poate nici nu auzi. Figura lui trasă se strînse numai într-o strîmbătură de plictiseală și nerăbdare. Loloi, împiegatul acesta subțirel și cu înmlădieri de trestie la fiecare vorbă, nu-i plăcea deloc. Parcă n-avea oase într-însul. În intimitatea gîndului, dar fără să împărtășească acest mister doamnei Dănuț, care era rea de gură, șeful îl poreclea „Sfredelul”. Abia-i putea urmări vocea repede și ascuțită; ca și prăjina-i de trup în ochi, ea însăși i se înfigea în auz ca un sfredel.

— De la Prundeni nu s-a anunțat nimic, continua împiegatul, cu aceeași ușurință nepăsătoare. Mi se pare că acceleratul o să fie astăzi în întîrziere mare…

Dănuț îl privea uimit. Bolborosi vag un cuvînt, pe care nici el nu-l pricepu.

Împiegatul înțelese că domnul șef nu-i bine dispus. Coborî treapta de piatră și-i făcu loc. Apoi o luă grăbit spre magazie. Dănuț intră încă nedumerit de vorbele subalternului său și închise ușa după dînsul.

Căldura moale îl primi prietenoasă. Șovăi cîtva, privind fără să înțeleagă spre masiva tăblie a mesei de stejar, de sub fereastră, pe care aparatele de telegraf săltau domol în bizarul lor joc de gnomi. Dar țăcănitul stăruitor i se vîrî în timpane, enervîndu-l cu aceeași încăpățînată perseverență ca și repedea clipeală a ochiului stîng.

Își continuă atunci plimbarea fără preget, măsurînd cu pași largi scîndurile albe, basoreliefate de vechime, buburoșate de bătături negurii, pe care praful se așternuse ca pe niște cicatrice. Prin încheieturile ușei din fund, mirosul de varză acră, de usturoi, de drojdie de bere și zgomotul înfundat al satîrului pe tocător îi aminti din nou că în noaptea ceea e Naștera Domnului.

„Poate n-are să fie nimic, se liniști el. Poate mi-a intrat vreun fir de praf sub pleoapă.”

Se opri în fața mișcătoarelor aparate de alamă, care de mult se zbăteau, parcă speriate de nebăgarea lui de seamă.

„Îmi fac vedenii degeaba… Dacă s-ar fi îmbolnăvit iarăși, mi-ar fi scris directoarea…

Vroi s-o pornească din nou, în plimbarea-i nesfîrșită, dar simți că tictacul micilor cilindre de alamă îi deslușea ceva. Apropie urechea și începu să clatine afirmativ din cap.

— A-ha, da, Prundeni?… a sosit? pleacă! bun, poate să plece… stația e liberă…

Poate că urechea-i obișnuită n-ar fi prins totuși sensul țăcănitului, dacă el s-ar fi scurs cu iuțeala cu care vorbea impiegatul. Dar așa, rare, distincte și repetate, cum se succedau, cuvintele acestea de metal nu se putu să nu atragă atenția lui Dănuț, pe care vestea primită îl mai lumină.

Să așeză acum cu hotărîre la masă, apăsînd energic cu cele trei degete pătate de cerneală violetă minerul rotund, ca o castană turtită a trimițătorului. Stația e liberă. Trenul putea să pornească.

Ca printr-o abureală de vis văzu pe Frosica lui printre călătorii înghemuiți ca scrumbiile într-un butoi de băcănie. Frosica! Vine Frosica! A pornit de la Prundeni. Peste treizeci, patruzeci de minute cel mult, va fi aici. Aș! Acceleratul face mai puțin de-o jumătate ceas. Mai are de trecut doar prin două gări unde nu se oprește.

Ochii lui se deschiseră mari de fericire, dar stîngul tresări acum în cîteva clipiri speriate și dureroase. Apoi rămase holbat, și, prin căscătura lui exagerată, Dănuț păru că zărește o găină cu gîtul tăiat zburătăcindu-se sălbatec pe podea.

„Hotărît că iar e bolnavă fata”, gîndi el.

Și pleoapa stîngă îi răspunse afirmativ de cîteva ori. Șeful rămase cu privirile încremenite la gîngăniile de alamă, care parcă se dedeau de-a hupa pe-o scîndurică nevăzută. Își trase șapca pe ochi, fixîndu-le cu și mai mare luare-aminte pe dedesuptul cozorocului. I se păru atunci că numărul lor se îndoiește; pe urmă se triplă. Masa deveni întinsă cît o cîmpie, acoperită toată de aparate telegrafice care săreau în sus, apoi se ascundeau ca niște copii drăcoși. Dănuț se frecă la ochii ce-i ardeau. El își pipăi fruntea și simți pe ea picături de sudoare. I-era cald de tot, dar de undeva din corp i se răspîndea în răstimpuri de-a lungul mădularelor un fior prelung și neplăcut de umedă răceală.

Ochii stăruiau acum pe rotila pe care se învîrtea sulul turtit de hîrtie. În cuget i se lămurea Frosica, în tren, pe-un colț de bancă, tremurînd de frigurile ei obișnuite, cu ochii mari de boală, cu obrajii trași și firavi, cu broboane de sudoare pe frunte. Călătorii o priveau compătimitori și o întrebau dacă-i pot fi de ajutor. Dar fetița răspunde clănțănind din dinții înghețați:

„Mai am puțin și ajung la Bobeni, la tăticu”.

Dănuț se cutremură. O lacrimă i se strecură din colțul ochiului drept și porni agale, făcînd un ocol spre colțul gurei; în vreme ce ochiul stîng bătea înainte, cu o regularitate sarcastică, tactu-i îndărătnic. Dar tablourile, care se perindară acum în mintea lui aprinsă de boală, fură din ce în ce mai curioase.

Un tremur nervos zgîlțîi corpul fetiței și capul ei căzu moale pe un umăr.

„Moare, dați-i o luminare!” urlau pasagerii. Și o forfotă se încingea în compartimentul strîmt, ochi curioși apăreau pe după umeri întrepuși, mîini înfrigurate cotrobăiau prin geamantane. Un muc de lumînare se aprindea între degetele de ceară.

„Un doctor, un doctor…” Și forfot și ropot, atîta ropot că Dănuț n-avea de unde să audă răsufletul greoi al trenului de Călugărești, care înainta în stația Bobeni rupt de oboseală și de neobișnuita povară omenească din zilele de vacanță.

„Un doctor, un doctor!” Forfoteala de cîteva minute de afară, de pe peron, fluierăturile de țignal, șuierul locomotivei în urechile lui aveau cu totul un alt sens. Totul se petrecea în capul lui Dănuț, în plin cîmp și-n trenul celălalt, de Prundeni. Un călător mai sperios trăsese semnalul de alarmă și trenul se oprise în cîmp. „Ce este? ce s-a întâmplat? A murit o fată, un copil! O fată? Da, o fetiță de pension!» Călători apar speriați la ferestre. Cei de pe scări sar pornind în sus și-n jos. Domnul conducător aleargă zorit printre curioși.

„Ce este, ce s-a întîmplat?” Și zarva crește într-una din vagon, în vagon.

„A murit o fată, un copil”. „Bine, nu face nimic, o dăm jos la stația următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul!” Lumea face loc și domnul conducător abia se strecoară printre înghesuiți. „Unde-i, s-o vedem?” Abia poate ajunge în ușa compartimentului, în care Frosica doarme somnul de veci, cu căpșorul ei blond rezemat pe perinuța canapelei.

„A! o cunosc”, spune domnul conducător. „E chiar fata șefului de la Bobeni, unde o să ne oprim acum. Bietul tat-său!” Iar călătorii sunt foarte mișcați de această întîmplare.

„Și el o așteaptă de Crăciun, bietul om!…”

Ușa se deschise cu putere și impiegatul apăru în cadrul ei energic și important.

— Domnul șef, gata! Îi dăm drumu.

Domnul șef tresări speriat. Ochii îi lăcrămau.

— Ce, au și adus-o, așa de repede? Dar vorbele subalternului abia acum își făcură loc în pavilionul urechilor aiurite. Se îngrămădiră acolo fără noimă și-i încurcară firul gîndurilor de pînă acum.

— Dăm drumul, domnu șef? Prundeni cred că sunt în întîrziere. Or vi s-a comunicat ceva de acolo…?

Și împiegatul mișcă de cîteva ori nerăbdător ușa spre sine, privind curios la aburul ce năvălea dinlăuntru și-l învăluia într-un nor de mister.

Dănuț zărea pe subaltern ca printr-o pîclă. Și vorbele lui i se păreau din cale afară de curioase. Zadarnic își căutau vreun locșor de înțelegere în mintea-i halucinată.

Îl privea cu ochi din alte lumi. Și curentul rece, care venea de-afară prin întredeschizătura ușei și care părea că se revarsă din însăși persoana impiegatului, îi strecura în trup un fior de groază. Îi zîmbi neputincios, ca unui dușman a cărui lovitură vrei s-o pătezi printr-un semn de prietenie.

Împiegatul crezu că a înțeles și trînti ușa după dînsul, după ce șuieră cu vocea lui grăbită:

— Atunci anunțați dumneavoastră plecarea…

Dănuț se mișcă pe scaun, ridicînd repetat din umeri, ca și cînd ar fi vrut să așeze mai bine mantaua pe spate; apoi își propti bărbia în cei doi pumni suprapuși pe muchia mesei.

Un moment nici un gînd nu mai trecu prin creierul lui golit deodată. Nici ochiul stîng nu i se mai clăti în orbită și el privi complect imbecilizat prin geamul translucid, înflorit de gheață, ferestrele din față ale trenului de Călugărești. Pentru el nu era decît acceleratul de Prundeni, oprit în plin cîmp.

Acolo era Frosica lui.

Acolo, căpșorul ei blond, de ceară, de păpușică, sta rezemat de canapea.

Și domnul șef nu îndrăznește să se miște. Alții au pentru el această grijă. Iar în mintea lui, succedarea tablourilor, curmată de venirea împiegatului, își reia de la sine firul.

„O dăm jos la stația următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul!”

Fluierături de țignal, șuier lung de locomotivă, trenul se urnește păcănind sacadat, mai întîi încet, apoi din ce în ce mai repede ca și toanele ochiului acestuia stîng, care au început iar. Paca, paca; paca, paca, și domnul șef privește paralizat ferestrele vagoanelor din față, care se perindează ușor ocupînd lent și fără încetare una cîte una locul celei dinainte.

Dănuț tresare deodată, zguduit de un început vag de amintire. Ochii lui s-au mărit, ca și cînd ar avea de obiectat ceva la această neoprită desfășurare de lucruri. Dar nu știe ce anume și ferestrele vagoanelor trec înainte, lunecînd tot mai repede și mai ușor. Ultima a dispărut, întrerupînd brusc depănarea filmului cu bizare forme omenești.

Și acum trenul închipuirei lui Dănuț zboară înainte și duce spre stația următoare, spre Bobenii domnului șef, un cadavru mic de copiliță.

Corpul lui tresare zgîlțîiat de un tremur convulsiv. Pumnul de deasupra se lasă moale lîngă celălalt, capul se înfundă între degete și trupul lui se zbate în frămîntări domoale. Sughițuri de plîns abia se aud de sub șapca roșie, înfundate și reținute.

Domnul șef plînge de-a binelea. Cel din urmă copil, din șapte cîți a avut, secerați rînd pe rînd de miazmele bălților din dosul gărei! Și doar de aceea o îndepărtase la școală, ca s-o scape de grozava otravă care plutea în văzduhul Bobenilor!

De mult o doborîse și pe ea răul. Dar fusese mai tare decît boala. Și iată, dușmanul nu se dăduse bătut; se pitise în corpu-i plăpînd și sta la pîndă acolo, neîmblînzit și hain. La pension o mai încercase o dată!…

Ușurată de lacrămi, memoria începea să prindă culoare în creierul lui Dănuț! Își ridicase capul și acum îl rezemase de mîna proptită în muchia mesei de stejar.

Prin picăturile de lăcrămi, care-i rămăseseră îmbibate între gene, el își privi parcă în afară amintirile rumenite în minunate jocuri de curcubee.

…Doamna directoare trimisese scrisori disperate. Dănuț ajunsese mai mult mort la Craiova. Dar și de data asta fata biruise. O găsise chiar puțin înzdrăvenită.

Acum, însă, fără îndoială că nu e de-a bună! Dănuț își ascultă bătăile ochiului mai curajos. Păreau o inimă de pasăre, care se zbate fricoasă în mîna care a prins-o.

Îl stăpîni iarăși mirosul de varză acră, de usturoi și de drojdie de bere. Auzi apoi voci. Dar nu se strădui deloc să înțeleagă cuvintele. În urmă, din cuhnie, se porniră rîsete. Nevastă-sa rîdea cu impiegatul. Abia acum distinse: Crăciun, domnișoara Frosica, petrecere, numai noi, vom petrece bine…

Vorbele acestea îi făceau nespus de bine. Plănui să se apropie de ușă și să-și încordeze obosita luare-aminte.

Dar aparatele de pe masă se răzvrătiră violent într-o scurtă turburare, care contrasta vădit cu jocul lor liniștit de pînă acum. Domnul șef își ciuli iarăși urechea. Și înțelese clar acum, din amestecătura sunetelor punctate cu cele accentuate mai lungit, că acceleratul de Craiova tocmai trecuse prin halta vecină, Rîușor, cea mai apropiată din cele două stații dintre Prundeni și Bobeni, în care nu se oprea niciodată.

Involuntar, Dănuț apucă din nou castana turtită a trimițătorului. Era gata să fărîme în linioare și puncte întrebarea, care-i venise aproape îndată pe buze; nu era o copiliță moartă în accelerat? Dar se opri după primul punct. I se păru o copilărie gîndul care-l lovise. De unde ar fi putut ști impiegatul de la Rîușor lucrul acesta? Și pe urmă, dacă s-ar fi oprit cumva în cîmp, n-ar fi fost oare anunțați Bobenii? Adică nu… cum… dar nu, nu, nu, toate erau năluciri copilărești…

— Halucinații! mormăi domnul șef ca de obicei, cînd vroia să pună capăt tuturor gîndurilor negre, care-l asaltau cu furie, ori ochiul stîng pornea să se zbată sub sprînceana stufoasă.

— Halucinații… Frigurile ăștia păcătoase…

Dănuț se mustră iarăși pentru slăbiciunea lui nesuferită, care-l biruia totdeauna, făcîndu-l adesea să uite tot ce se petrece în juru-i. Își dădu din nou puțin curaj sufletului hărțuit. Dar simți că în fundul lui tot a mai rămas o pată cenușie. Semnele au fost astăzi mai puternice decît oricînd. Ceva, ceva tot s-a întîmplat.

Doar viziunea aceea a oprirei trenului în cîmp fusese atît de limpede, atît de vie! Parcă a fost un tren adevărat cel care s-a oprit dinaintea ochilor lui, năzărindu-i-se printre florile de gheață ale geamului.

— Hm! ciudat, murmură Dănuț. Parcă a fost un tren în carne și-n oase. Pasageri, zgomot, țignal, șuier… Hm, ciudat!…

Își trecu mîna pe frunte, împingînd ușor șapca pe ceafă. Apoi se scutură de cîteva ori, ca să-și așeze mantaua pe umeri. De-alături, din bucătărie, zvonul vocilor și-al rîsetelor venea tot mai vesel, mai crescînd. Dănuț se frecă la ochi. Stîngul parcă se potolise de tot. Își aminti de îndatoririle lui și se așeză la masă.

— Dar Călugăreștii ăia, ce dracu de-or fi întîrzîind atîta!…

Și ca lovit de-o neașteptată paralizie, domnul șef rămase cu-o mînă întinsă în gol, cu ochii holbați, cu gura întredeschisă. Stîngul se porni năvalnic în zbaterea ucigătoare:

— Călugăreștii… nu cumva? Nu, nu, fără îndoială că nu. Totul a fost un vis, o halucinație… nimic decît simple halucinații.

Dănuț sări speriat de pe scaun. El își aminti că nu o dată, din pricina semnelor, i se întîmplase să confunde năzăririle sale cu realitatea. Porni ca dus de un vis hipnotic spre ușa din fund, dinspre bucătărie.

— Loloi, Loloi, domnule Loloi…

Ca prin ceață își amintea figura împiegatului, privindu-l întrebător: „Dăm drumul, domnule șef? Miercani sunt în întîrziere…”

Dănuț se năpusti năprasnic asupra ușei încuiete.

— Loloi, Loloi, n-auzi, nu mai auzi…

— Ce-i, frate, ce s-a întîmplat? întrebă de dincolo de ușă glasul pițigăiat al doamnei Dănuț.

— Loloi, unde-i Loloi?

— A ieșit acum… mi se pare s-a dus la magazie…

— Cu neputință, cu neputință, își simți Dănuț buzele uscate șoptind de la sine.

— Dar ce e cu Prundeni, dragă? se auzi din nou vocea pițigăiată a doamnei Dănuț. Nu se mai anunță? Că uite, un sfert de ceas de cînd ați dat drumul la Călugăreștii.

— Am dat dru…

Abia atît putu rosti Grigore Dănuț. Și se prăbuși spre aparate cu mîinile întinse, cu degetele rășchirate, cu ochii deschiși peste măsură, dar cînd își aminti că Rîușorul și vestise trecerea acceleratului, se lăsă moale pe scaun, apoi se rostogoli sub masă, insensibil ca un maldăr inform de boarfe. Dincolo, în cuhnie, porni în acelaș timp, vesel, sunetul piuliței. Odată cu el, doamna Dănuț întonă o frîntură de cîntec… Degetele căzutului păreau să caute ceva în praful podelei. Se crispau pe nodurile scîndurilor, apoi apucau pulpanele mantalei de care trăgeau cu disperare. Pe urmă mîinile, amîndouă, se abătură ca zvîrlite de un resort asupra ochilor, astupîndu-i sub pumnii grei, ca în fața unei priveliști fără de seamăn.

În închipuirea lui Dănuț începuse să se aprindă imaginea catastrofei. Din ce în ce mai clară, mai amănunțită. Văzu pe Frosica, în vălmășagul de călători, zguduită cu putere de cutremurarea grozavă a ciocnirei. O văzu izbită cu capul de fiarele vagonului o văzu călcată în picioare, strivită sub greutatea sfărîmăturilor, tîrîtă sub osiile enorme. Văzu corpul ei plăpînd în bucăți amestecate cu alte bucăți de corpuri străine. Văzu foc, sînge, auzi urlete de jale și izbucniri de explozii.

Zadarnic pumnii lui Dănuț striveau subt ei ochii înspăimântați. În adîncul lor imaginea devenea tot mai lămurită, tot mai înfiorătoare.

Și printre țipetele, printre gemetele de moarte, printre detunăturile fără seamăn care-i asurzeau acum capul, își făcea loc, din ce în ce mai stăruitor, ca un cîntec nespus de dulce, răsunetul de clopoțel al piuliței. Apoi voci omenești și iarăși rîsete. Și o bătaie vehementă în ușa dinspre bucătărie.

— Ce-ai cu Loloi? Uite-l, a venit.

— Ce-aveți cu mine, domnule șef? Să vin în biurou..;

Dănuț se cutremură ca dintr-un somn nesfîrșit de adînc…

— Copilul meu, Frosica! bolborosi el învinețit de frig.

— Ați anunțat, domnule șef, că au plecat Călugăreștii? se auzi din nou vocea lui Loloi.

Dintr-o mișcare Dănuț sări în picioare. Vocea impiegatului îi măsurase dintr-o dată în gînd mărimea răspunderei.

— Ați anunțat că a plecat Călugăreștii, domnule șef? să nu cumva…

— Am anunțat, minți Dănuț, fără să-și dea seama. Am anunțat, repetă el, dumneata n-ai văzut c-am anunțat…

Și ghearele i se înfipseră nemiloase în beregata din care ieșeau minciuni atît de nerușinate.

— Omorîtorule, își șoptea el scrîșnind din dinți amenințător, ca-n fața unui dușman surprins în plină nelegiuire. Călăule, ți-ai omorît fata…

Și de acolo, din depărtarea cîmpului înzăpezit, i se păru că aude bubuitura fără de seamăn a catastrofei. Îi veni deodată s-o ia în goană nebună de-a lungul liniei, spre dezastrul care, cine știe, poate în clipa aceasta se petrece în necuprinsul zărei.

— Domnule șef! domnule șef! Cine putea să-l strige cu atîta stăruință, chiar în momentul ăsta! Dănuț holbă ochii de groază și făcu o mișcare spre dulapul cu imprimate din colț.

— Domnule șef, domnule șef… ați ieșit, domnule șef.

— A… tu… dumneata ești… Loloi…

— Eu, domnule șef… cu cine vorbiți, domnule șef…

Domnul șef privește îngrozit în juru-i. Corpul său s-a plecat înainte, pasul i-e gata să se avînte.

— Vorbiți cu cineva, domnule șef?

Deodată, în capul lui Dănuț se lumină ca ziua. Un gînd neașteptat își făcu loc acolo și Dănuț rămase năucit, neștiind dacă să-i dea luare-aminte sau nu. I se păru că altcineva s-a așezat în el însuși și vorbește în locu-i. Altfel cum ar fi putut răspunde cu atîta sînge rece impiegatului din bucătărie.

— Da, da, vorbeam cu cineva. Un individ.

— Un individ?

— Am surprins un individ… am ieșit puțin afară și cînd m-am întors am găsit un individ în birou…

Corpul lui Dănuț tremură tot, din toate încheieturile. Sudoarea îi curge de pretutindeni și vîrful limbei i-a ieșit afară prin întredeschizătura buzelor. Cum poate să vorbească cu atîta siguranță, cînd, acolo, Frosica lui moare strivită sub sfărîmăturile vagoanelor?…

Cum poate să se scuture pe haine și să se teamă de venirea lui Loloi! Cum poate să se gîndească la mînia oamenilor și la pielea lui, cînd Frosica își dă duhul pe cîmpul de zăpadă…

Dar Loloi nu se mișcă din bucătărie; el vorbește înainte cu doamna Dănuț și rîd amîndoi cu veselie. Fără să-și dea seamă cum, Dănuț continuă:

— L-am găsit aici: trăgea cu urechea la aparat. Mi-a spus că vrea să mă întrebe cînd vine trenul de Prundeni…

Dănuț turuia înainte, parcă o lecție învățată. Despre individul suspect pe care l-a găsit în biurou i se părea că i-e legată toată soarta.

Mintea lui se anina cu disperare de această invenție subită, care parcă-l ușura. I se părea că de aci va porni scăparea lui…

— De dimineață l-am văzut dînd tîrcoale…

— Mi se pare că l-am văzut și eu… complectă impiegatul.

— Ce? Ăla e? se repezi Dănuț și ochii îi străluciră..,

— Nu era unul cu haine de oraș și cu cizme…?

— Ah, da, da… acela era…

— L-am văzut…

— Da, da, da… acela… o mutră de… de… de bolșevic…

Conversația urmă, deslușind înainte semnalmentele individului. Iar în mintea sfîrșită a lui Dănuț o nouă nădejde de bucurie începea să mijească, adusă de cea dintîi: dacă ciocnirea nu va avea loc, dacă Frosica va scăpa…

— Și la urma urmei, dă-l dracului de individ, domnule șef. Veniți încoace: miroase atît de pofticios zeama de varză…

— Aștept să se anunțe Prundeni, răspunse scurt Dănuț și se cutremură singur de repeziciunea cu care răspunsese… Doamne, sfînta zi de mîine, scapă-mă de năpasta asta, scapă-mi pe Frosica! Începură să-i bîlbîie buzele.

Alături, sunetul piuliței și sunetul vocilor deveneau tot mai vesele, tot mai animate. Loloi se pare că spusese o glumă, că doamna Dănuț dădu drumul unui rîs cu spasmuri, fără sfîrșit.

Rîsul acesta se vîrî în inima lui Dănuț ca un pumnal. El văzuse iarăși figura de ceară, mînjită de sînge, a Frosicăi și frigurile îl recîștigară…

— Domnule șef, ascultă colea, domnule șef, să rîzi să mori…

Și Loloi începu să repete, întrerupt de zbucnirile de rîs ale doamnei Dănuț. Dar domnul șef nu auzea nimic…

— N-auziți, domnule șef…

— A, ha, ba da…

Și domnul șef porni la rîndu-i o toană de rîs puternic, care i se păru că cutremură palida figură însîngerată a Frosicei, care i se așezase dinaintea ochilor.

Inima i se ghemui speriată sub coșul pieptului. Vroia să iese afară, simțea că se înăbușe. Dar își aminti că trebuie să rămînă liniștit înăuntru. Se apropie de geamul cel mare de deasupra mesei de stejar și cercetă zarea miazăzilei. Dar într-acolo nu domnea alt decît albul cel mai perfect și liniștea cea mai deplină. Privind pieziș, nu putea să vadă decît cele patru perechi de șine, împreunîndu-se ca opt coarde pe un gît de liră. Sub sticlirea tremurătoare a gerului, părea că o mînă nevăzută le ciupea ușor, neauzit de ușor.

Alături, rîsetul, piulița creșteau de zor. Loloi bătea violent în ușă:

— Ascultă, domnu șef, una nostimă de tot, domnu șef…