Semne de transformare a romanului

Jump to navigation Jump to search
Semne de transformare a romanului
de Ovid Densusianu
1910


I[modifică]

Urmărind evoluțiunile literare, o constatare pe care o poți face adeseori este că un gen literar apare cu atît mai accesibil schimbărilor, se poate reînnoi cu atît mai ușor cu cît e mai mult cultivat — producțiunea multiplă înlesnește introducerea de elemente nouă, dă prilej temperamentelor variate să se manifeste. Oricît ar fi de adevarată această constatare în unele cazuri, ea rămîne la aceeași valoare relativă ca și alte constatări din domeniul faptelor literare. Ca pildă ne poate servi ce s-a scris în roman în cei din urmă treizeci de ani. Iată o producțiune de o bogăție cum nu s-a mai văzut în nici o altă epocă — opere peste opere îngrămădite an după an, nume lîngă nume disputîndu-și gloria și împărțindu-și, pentru mai mult ori mai puțin timp, sufragiile cetitorilor. Și cu toată această febrilitate de producțiune, romanul a rămas în multe privințe staționar, nu a evoluat în măsura în care ne-am fi așteptat. Comparat cu ceea ce s-a realizat în poezie în urma revoluțiunei simboliste, deosebirea e mare, așa că sîntem în drept să așteptăm și în roman o prefacere adîncă, hotărîtoare.

De unde să vie întîrzierea aceasta în evoluțiunea romanului? Cauza principală trebuie căutată în împrejurarea că romanul s-a adresat unui cerc de cetitori cu dispozițiuni sufletești anchilozate — publicului mare, care păstrează mult timp un anumit fel de a simți, de a privi vieața. Să ne gîndim de altă parte că cel mai mare contingent de cetitori ai romanelor se recrutează printre elementul feminin. Psihologia feminină se distinge însă printr-o timiditate în fața inovațiunilor, printr-un cult stăruitor pentru ce este recunoscut, impus prin tradițiune. Cetiți, de exemplu, versurile atîtor poetese franceze de azi — veți descoperi în ele urmele întîrziate ale formulei parnasiene și mai ales ale genului propriu lui Sully Prudhomme — sensibilitatea caracteristica poeților noi, simboliști, a trecut departe de ele și parcă se vede în toată opera lor o neîncredere în eficacitatea transformărilor aduse de concepțiunea simbolistă. Rari sînt sufletele feminine care să înțeleagă deodată ce aduce nou o prefacere literară sau artistică. Educațiunea feminină tinzînd însă astăzi să devină mai intelectuală, e de așteptat ca în viitor și sufletul cetitoarelor să fie mai bine pregătit pentru formele nouă de literatură.

O altă cauză — în legătură, dealtfel, cu cea de mai sus — este felul în care a fost considerat romanul de cei care s-au adresat lui ca să-i ceară cîteva clipe de satisfacțiune literară. Romanul a fost socotit în general ca o lectură ușoară, desfătătoare, necongestionantă, ca un prilej de a stimula unele capricii ale imaginați unei — o ușoară beție de hașiș, atîta au căutat și caută cei mai mulți care deschid paginile ispititoare semnate de vreun nume mai mult sau mai puțin cunoscut.

Iată însă că printre mulțimea de romane scrise în acest fel și cultivînd anumite predispozițiuni ale cetitorilor se ivesc cîteva care vestesc ceva deosebit de genul care a tronat pînă acum. Să nu căutați aceste romane printre cele pe care ziarele și revistele le anunță că au primit cutare sau cutare premiu, nici printre cele care poartă pe copertă cuvintele de bucurie a editorului: „a 30-a, a 40-a mie” — premergătoarele, mai modeste, ale romanului de mîne le veți găsi printre cele remarcate izolat de vreun critic conștiincios, desfăcut de prejudiții, și care n-au ajuns să însemne alături de titlu decît a 3-a ori a 4-a mie.

Să luăm vreo două din aceste puține romane ce aduc cîteva elemente nouă și să vedem ce putem întrezări din ele pentru literatura de mîne.

Ne vom opri întâi la romanul pe care André Gide l-a publicat anul trecut sub un titlu simbolic, La porte étroite. Cine ar căuta în acest roman un subiect rar, incidente complicate, ar rămînea desigur decepționat. Tema e destul de simplă: ni se înfățișează un colț de provincie, Fougueusemare, aproape de Havre; aici trăiește o familie protestantă, Bucolin, care într-o zi va avea să sufere din cauza ușurinței mamei: cedînd temperamentului său aventuros de creolă ea pleacă într-o zi în tovărășia unui adorator; din cele două copiile care rămân cu tatăl, cea mai mare, Alissa, este de o sensibilitate care o va face să trăiască într-o continuă frământare, într-o veșnică nemulțumire și neîncredere în ea și ce-i poate aduce vieața. Cu asemenea fire, nici iubirea nu-i va da bucuriile la care se gîndește uneori: ea iubește pe vărul ei, Jérôme, și s-ar părea un moment că totul i-ar face să-și închine vieața unul altuia. Iată însă că într-o zi la gîndul de a se căsători ea răspunde cu un gest negativ — motivul: dorința de a vedea întîi căsătorită pe sora ei mai mică, un temperament de altă natură, înțelegînd vieața mai aproape de felul comun. Dar chiar după căsătoria surorei sale, dînsa refuză să se logodească cu Jérôme. De ce? cînd cu toate acestea îl iubia, îi scria cuvinte de cea mai frenetică dragoste. Nici el nu se dumerește de multe ori, și cînd, după cîțiva ani de îndepărtare, după o întrevedere în care ceva neînțeles, fatal parcă, îi înstreinează pentru totdeauna, ea moare într-un sanatoriu, dînsul poate desluși, mai bine din paginile jurnalului rămas de la ea luptele, nehotărîrile chinuitoare prin care a trecut vieața ce-i fusese scumpă și care-l va obseda mereu cu amintirea-i duioasă și stranie.

Caracterul Alissei pare desigur ciudat; pentru a-l înțelege trebuie să ne gîndim la o parte din vieața în care ne transportă povestirea lui Jérôme — romanul se prezintă ca episoade istorisite de acesta. Ne găsim într-un mediu protestant care a influențat adînc sufletul Alissei, cum a atins și pe al lui Jérôme. Gîndul la perfecțiunea spre care ne cheamă morala creștină preocupă mereu pe Alissa și cetirea cărților de edificare ori ascultarea vreunei predici în biserică deșteaptă în amîndoi dorul de o vieață purificată, de un veșnic îndemn spre înălțare:

„Dans la petite chapelle, il n’y avait, ce matin-là, pas grand monde. Le pasteur Vautier, sans doute intentionnellement, avait pris pour texte de sa méditation ces paroles du Christ: „efforcez-vous d’entrer par la porte étroite, car la porte large et le chemin spacieux mènent à la perdition, et nombreux sont ceux qui y passent; mais étroite est la porte et resserrée la voie qui conduisent à la Vie, et il en est peu qui les trouvent”.

Alissa se tenait à quelques places devant moi. Je voyais de profil son visage; je la regardais fixement, avec un tel oubli de moi qu’il me semblait que j’entendais à travers elle ces mots que j’écoutais éperdument…

…”Car étroite est la voie qui conduit à la Vie”, continuait le pasteur Vautier et par delà toute macération, toute tristesse, j’imaginais, je pressentais une autre joie, pure, mystique, séraphique et dont mon âme déjà s’assoiffait. Je l’imaginais, cette joie, comme un chant de violon à la fois strident et tendre, comme une flamme aiguë où le coeur d’Alissa et le mien s’épuisaient. Tous deux nous avancions, vêtus de ces vêtements blancs dont nous parlait l’Apocalypse, nous tenant par la main et regardant un même but.”

La acest misticism, care ni se pare curios astăzi, dar care mai leagănă unele suflete, se adaugă o altă notă care pune într-un relief deosebit figura eroinei romanului. Alissa este o fire intelectuală, care se analizează încontinuu și din această analiză se întoarce adeseori micșorată, nemulțumită, cuprinsă de neliniștea, de teama că orice ar face nu va putea atinge niciodată visul de fericire, pentru că nu-i este dat să-l trăiască așa cum l-a întrezărit și cum caută să-l țină departe. Lîngă iubitul ei ea spune într-o zi:

„Mon ami, je me sens plus heureuse auprès de toi que je n’aurais cru qu’on pût l’être… mais crois-moi: nous ne sommée pas nés pour le bonheur.”

Și chiar dacă uneori i se pare că fericirea s-ar putea opri și în calea ei, o altă teamă vine s-o turbure. Poate că această fericire va fi prea obișnuită, prea ieftină, sau va amorți, printr-o mulțumire prea ușoară, orice avînt mai departe al sufletului:

„O Seigneur! Gardez-moi d’un bonheur que je pourrais trop vite atteindre! Enseignez-moi à différer, à reculer jusqu’à Vous mon bonheur… Combien se rétrécit dans le bonheur tout ce qui pourrait’être héroique!”

Și astfel, în această tortură, în această luptă sisifică, se stinge sufletul Alissei — el se grăbește parcă, eroic, să apună în tainele morței.

Emoțiunea pe care o produce opera lui André Gide e dintre acelea care se strecoară, încet, încet, în suflet, și numai după cîtva timp ajungi să-ți dai bine samă de ea, s-o înțelegi în toate motivele ei. Cît te oprești la ultima pagină ți se pare chiar că lumea în care ai fost dus are o parte de nenatural, este înfățișată în colori forțate de autor și totuși, lăsînd să se desfășoare în minte unele momente, reamintindu-ți atîtea cuvinte rostite de cei doi eroi, nu se poate să nu te simți adînc impresionat, să nu te regăsești cu gîndurile și emoțiunile tale. Ceva din fiecare din noi trăiește în personajele lui André Gide: complexitatea sufletească de azi, acel tumult de simțiri, de pasiuni care te fac să șovăiești ori să te avînți spre hotărîri îndrăznețe și care îți dau impresiunea că trăiești o vieață de nenumărați alter ego — toate acestea răsar viu din urmărirea povestirei scriitorului francez.

Ce distinge mai ales acest roman de altele care s-au scris? Ε în primul rînd atmosfera de mister oare plutește asupra unor situațiuni; te-ai aștepta cîteodată să ți se lamurească mai bine unele motive, unele conflicte sufletești. André Gide le indică numai și lasă gîndului nostru să le deslușească, să le explice. Și chiar partea din urmă a romanului, unde se reproduce jurnalul de confesiuni scris de Alissa și în care autorul a căutat, ca prin surprindere, să ducă mai departe firul povestirei — procedeu literar de o fericită originalitate — lasă încă multe puncte de întrebare în mintea cetitorului.

Nu găsești în acest roman descrieri detaliate, așa cum ne deprinsese școala naturalistă — chipurile personajelor ne sînt zugrăvite în două, trei cuvinte, sau ni le reprezentăm mai mult după fizionomia lor sufletească; peisagiile ne sînt evocate în cîteva linii fugitive, în cîteva tonuri estompate, ca în tablourile impresioniștilor. Nimic din nesfîrșitele și obositoarele incidente descriptive ale școalei de altădată.

În descrierea stărilor sufletești, André Gide a înțeles iarăși că nu este nevoie de multe cuvinte, de multe comentări.

Totul este înfățișat sobru, fără lux de lirism, fără efuziuni sentimentale care se întîlnesc des și astăzi la unii romancieri. Pa- sagiul următor e caracteristic în această privință:

— „Alissa t’attend dans le jardin, me dit mon oncle, après m’avoir embrassé paternellement, lorsque, à la fin d’avril, j’arrivai à Fougueusemare.

Si d’abord je fus déçu de ne pas la trouver prompte à m’accueillir, tout aussitôt après je lui sus gré de nous épargner à tous deux l’effusion banale des premiers instants du revoir.”

Și alături de acestea, de relevat nota de discreție care distinge personajele în convorbirile lor; de teamă de a nu redeștepta impresii neplăcute, amintiri turburătoare, convorbirile alunecă ușor asupra faptelor. Cînd Alissa vorbind, într-o seară, cu tatăl său despre Jérôme, pe care dînsa îl lăuda pentru seriozitatea și făgăduințele de o carieră strălucită pe care le arăta, bătrînul observă:

„— Mais cela ne suffit pas pour réussir…

Iar Alissa îl întreabă:

— Qu’est-ce qu’il faut encore?

— Mais, mon enfant, que veux-tu que je te dise? Il faut de la confiance, du soutien, de l’amour…

— Qu’appelles-tu soutien? interrompit Alissa.

— L’affection et l’estime qui m’ont manqué, répondit tristement mon oncle.

Puis leur voix définitivement se perdit.”

Cîtă discreție în aceste cuvinte ale bătrînului care lasă numai să se înțeleagă căsnicia lui chinuită, suferința pe care a avut s-o îndure cînd un capriciu a dus de la căminul familiei pe aceea în care credea că va avea o tovarășe de vieață. Ce prilej ar fi găsit aici un alt romancier să înșire pe cîteva pagini infidelitățile și ușurința soției bătrînului Bucolin.

În felul acesta de a înțelege romanul se arată, fără îndoială, o orientare nouă. Și nu trebuie oare să vedem în cele cîteva trăsături caracteristice pe care le-am constatat la André Gide influența netăgăduită a simbolismului? Ceea ce ne este cunoscut de la poeții simboliști reapare în opera de romancier a acestui scriitor.

Sub înrîurirea simbolismului romanul se îndreaptă deci și el spre forme nouă — unele din ele reies de acum în evidență, altele se vor accentua cu vremea, și va trebui să fim iarăși recunoscători poeților noi că au netezit calea spre regenerarea romanului, pregătind sufletele să-l înțeleagă în chipul cum se vestește de pe acum.

II[modifică]

Romanul lui André Gide ne ducea, cum am văzut, într-o parte din vieața sentimentală de azi, înfățișîndu-ne — într-un cadru mic, de mediu provincial — cîteva suflete chinuite de zădărnicia unui vis de iubire. într-o lume cu totul altfel și de o concepțiune artistică mai largă ne transportă romanul lui Paul Adam, Le trust. Vedem aici desfășurîndu-se unul din aspectele cele mai caracteristice ale vieței moderne: pasiunea pentru întreprinderile care pun în acțiune forțele industriei și fac să strălucească dinaintea atîtor suflete miragiul îmbogățirei, satisfacțiunea de a domina asupra altora.

Paul Adam nu a voit să aducă în acest roman un imn de preamărire puterei banului; povestirea lui prezintă această putere și în ceea ce ea are respingător, neuman, distrugător pentru unii — cîți nu sînt sacrificați, cîte victime nu rămîn în urmă pe drumul unde se înalță unul singur, și chiar acel care ajunge eroul, tiranul din împărăția afacerilor de cîte ori nu-și simte sufletul tresărind — oricît de nesimțitor s-ar sili să pară — la unele viziuni care-i amintesc nedreptăți și chiar crime. Ca observator obiectiv al lumei de azi, Paul Adam ne descrie și în bine și în rău forța banului, a întreprinderilor uriașe puse la cale de vreun trust, și povestirea sa este o puternică evocare a tumultului de energii care luptă, se ciocnesc împrejurul unui gînd îndrăzneț de cuceriri nesfîrșite. Printr-un fel de misticism pitagorician, Paul Adam a voit să arate că lumea agitată în care ne învîrtim e stăpînită de puterea misterioasă a numerelor, a cifrelor care se combină, se adună, în nesfîrșite progresiuni — dialogul dintre două personaje ale romanului, Héricourt și Jim Ciamorgan, redă astfel această idee:

„Vous aussi, vous redoutez cette influence mysthérieuse dans les Affaires, cette force des Nombres qui se lève entre les faits, et qui nous porte plus loin que notre prudence, en se multipliant toujours, toujours par mille nécessités inattendues de faire plus, de rassembler plus de clientèle, d’utiliser plus de machines, d’employer plus de gens, de faire réagir les cours d’Europe sur ceux d’Amérique, d’obtenir plus de crédit à Londres, d’associer plus de concurrences allemandes, d’atteindre plus de marchés en Asie, d’accaparer plus de causes, afin de rendre plus d’effets, afin de créer plus…

— C’est là ce que l’on surnomme la divinité du Nombre. A l’exemple de quelques mathématiciens, nous croyons, n’est-ce pas, à la vie réelle du Nombre?”

Acest adaus de misticism matematic nu l-am fi găsit desigur la un romancier naturalist, și cu toate acestea Paul Adam ne dă în acest roman multe lucruri care ne amintesc de aproape pe scriitorii din școala naturalistă. Întîi, subiectul — vieața industrială, comercială de azi, sentimentele care agită mulțimile orașelor — ne face să ne gîndim imediat la Zola. Pe urmă, tehnica prezintă unele asemănări cu scriitorii generațiunei trecute — Paul Adam a păstrat pasiunea pentru unele descrieri minuțioase, inutile adeseori, așa cum căutau să ne aducă mereu naturaliștii. Despre tehnica sa Paul Adam dedea, e adevărat, lămuririle următoare în cuvintele pe care le publica acum cîteva luni în Vers et prose (vol. XIX, pag. 29) asupra felului cum a compus romanul său:

„Autant que le simple, le complexe exige son style propre qui, par des ellipses audacieuses, concentre, en une phrase, la somme d’impressions autrefois enumérées dans une scène éloquente de tragédie. Le sentiment, l’acte et l’idée, ou bien la foule, le groupe et l’individu doivent apparaître ensemble et avec les accessoires choisis pour évoquer les causes, les conséquences, les répercussions, même l’évolution du fait.”

Să nu interpretăm însă aceste cuvinte decît ca o mărturisire a scriitorului francez de a căuta să scrie într-un stil precis, nervos, eliptic uneori — și în această privință desigur că se deosebește de atîți naturaliști. Opririle numeroase la descrieri, îngrămădirea de prea multe detalii fac însă din Paul Adam un continuator direct al naturaliștilor.

Și cu toate acestea, ajungînd la ultima pagină din Le trust, rămîi cu impresiunea că e ceva — chiar mult — ce deosebește pe acest scriitor de predecesorii săi.

De unde să vie această impresiune?

Spuneam că Paul Adam, ca și naturaliștii, ne reprezintă vieața intensă din centrele industriale, pasiunile care clocotesc în sufletele mulțimilor etc. Acest punct de asemănare cuprinde însă în sine și ceva care deosebește deodată pe acest autor de alți romancieri. Pe cînd un Zola ne-a descris mulțimile izolate ale unei țări, Paul Adam lasă firul acțiunei să se desfășure peste un cîmp mai întins, printr-o lume mai variată, mai complexă. În cele două sute de pagini ale romanului, scriitorul francez ne duce cînd la New York, cînd în Cuba, cînd — peste ocean — la Paris, Londra, St. Petersburg și chiar în vechiul imperiu al faraonilor.

Aceste continue călătorii literare deșteaptă în sufletul nostru sentimente multiple și — mai ales — ne fac să asistăm, la frămîntarea cosmopolită ce caracterizează epoca noastră. În felul acesta ni se dă o imagine mai cuprinzătoare, mai vastă, a lumei în care trăim, sîntem duși în realitatea vieței care ne înconjoară de pretutindeni. Cetind opera lui Paul Adam ni se pare că plutim pe oceanul de patimi care se întinde de la un continent la altul și prin valurile căruia trec triumfători unii privilegiați ai soartei, sau vedem scufundîndu-se unii naufragiați. Romanul lui Paul Adam ne dă astfel emoțiunea artistică a acestei universalizări a vieței care cucerește tot mai mult împrejurul nostru și ne dezvăluie priveliștea maiestoasă a forțelor care frămîntă timpurile moderne. Sînt și probleme interesante de interpsihologie etnică pe care le vedem atinse în acest roman; vedem conflicte de rase, gelozii ascunse, izbucniri provocate de ciocniri între temperamente prea deosebite. Disprețul de „yankee”, de om practic, al lui Jim Clamorgan asupra îmbătrîniților romantici, după credința lui, din Europa se revarsă în cuvintele pe care acesta le adresează într-o zi „civilizatorului” Héricourt:

„Ah! quel diable de Français! On m’a dit à Berlin comment vous étiez tous… Ils vous appellent „dumme” — les „simples”. Oui, vous avez la manie de tout simplifier. C’est plus complexe que cela, la finance, monsieur Héricourt… Vous êtes un drôle de petit peuple étourdi et simpliste. Un peuple de bons, petits vieux artistes au milieu de collections sans pareilles, et qui ne voulez pas voir que l’humanité marche, court, galope, vole. Non. Vous ne voulez pas voir. Vos tableaux, vos cocottes, vos cathédrales, voilà ce qui vous intéresse. Et vous avez raison!… Oui. Laissez-nous mener le monde. Ce n’est pas votre affaire… Voilà bien les Français! Du sentiment. De la romance.”

Și același Ciamorgan pune această ură împotriva latinilor chiar în lucrurile cele mai mici — la o partidă de golf mîndria lui de american nu poate ierta că Maggy Fuller, care voia să fie logodnica lui, nu reușește în acest sport tot așa de bine ca două creole:

„Jim détesta cette victoire des Latines sur une Yankee lorsque Maggy eut compromis l’essor de sa balle. Il ne lui pardonna point d’avoir négligé le soin de se compléter physiquement… Elle lui faisait injure.”

Asemenea reflexii ale americanului ne fac desigur să surîdem, pentru că ating copilăria, dar nu se deslușește din ele o întreagă psihologie?

O altă notă care se desface din opera lui Paul Adam este pătrunderea mai adîncă a sufletelor, influențate de condițiunile vieței actuale. La naturaliști psihologia personajelor rămîne de multe ori în umbră, prea schematică, sau nu este urmărită mai de aproape în legătură cu mediul exterior — pe naturaliști îi preocupă mai mult acest mediu, descrierea lui în mii de amănunte, fără a ni se arăta cum el modifică mereu, fără a ne da totdeauna samă, felul nostru de a gîndi și simți. Paul Adam ne dă o sinteză bine închegată a vieței exterioare și a celei interne — personajele sale ne apar determinate în toate actele lor de împrejurările în care trăiesc. Un Clamorgan sau Jumillac amestecă pînă și în legăturile lor sentimentale calculele din lumea afacerilor care-i duc în vîrtejul lor.

Din acest fel de a concepe romanul rezultă un fel de fatalism impus de felul în care se desfășură vieața modernă. Individualitățile par elemente inconștiente, mînate de ceva irezistibil, de mulțimea tumultuoasă a forțelor care dictează toate faptele noastre.

Acest fatalism are, fără îndoială, pentru cine-l adîncește, o parte de pesimism: ne agităm, chinuim sufletul nostru, fără să știm pentru ce, fără să înțelegem rostul acestei robii pe care o primim de bunăvoie. Și cu această notă de pesimism se încheie romanul lui Paul Adam. Cînd, pe valea Nilului, Héricourt se duce cu tovarășii lui să vadă lucrările făcute pentru un canal, printre săpături li se arată mormîntul unui faraon care poruncise și el, cu treizeci de veacuri în urmă, să se sape în același loc un canal — și în fața acestei descoperiri, care amintia atîtea puteri îngropate sub țărîna timpului, Héricourt și Jumillac se gîndesc la zădărnicia muncei căreia-și închinase și ei viața:

— „Ce Thoutmosis et nous… murmura M. Héricourt, ne sommes que deux gestes brefs du même espoir confus, et qui souffre à travers les temps. Ici, les vérités n’ont plus qu’un visage…

— Et qui sourit de toutes les Faiblesses momentanées… dit Jumillac… de toutes les Forces provisoires, de tous les Dieux périmés, de tous les Soleils futurs, de tout Cela qui est apparemment inutile.”

Oricît ar părea de descurajatoare asemenea cuvinte și oricît ar surprinde o asemenea încheiere într-un roman care ne descrie minuni ale energiei modeme, o scriere concepută în chipul acesta ne dă emoțiuni pe care nu eram deprinși să le găsim în atîtea romane apărute în anii din urmă. Le trust e o operă de observațiune pătrunzătoare și condensată, de gîndire adîncă asupra nenumăratelor aspecte ale vieței contemporane.

Din analiza pe care am făcut-o atît asupra romanului lui Paul Adam cît și asupra celui publicat de André Gide, am putut observa o serie de schimbări chemate să dea cu totul altă înfățișare romanului de mîne. Deși subiectele dezvoltate de cei doi romancieri se deosebesc atît de mult, deși drumul pe care ne duce ceil dintîi nu este același ca al celuilalt, totuși din această diversitate se desprinde ceva comun — un nou mod de a înțelege și reda sufletele, o explorare mai adîncă a lor și corespunzînd mai bine realităței care ne înconjoară. Și ceea ce cu deosebire reiese din aceste două romane — ceea ce explică însușirile care le scot în relief deasupra altora — este impresiunea finală ce ne-o lasă de a fi izvorîte din mintea unor scriitori care privesc lucrurile la lumina unui intelectualism superior.

Romanul — ca și poezia — se îndrumează tot spre o mai accentuată intelectualizare.