Semănătorul

 

Iată a ieșit semănătorul să seamene...

Se-ntinde șesul neted ca apa; arătura
Larg își revarsă valul de brazde pe hotar —
Și pe cuprinsul țării de-nalți căutătura,
În golul primăverii vezi: clătinat un car

Pe drumul de tarlale cu spini, dudău și bozii,
Doi vulturi mari dând roate, departe, pe-un gorgan,
Și-n fund de zare munții de piatră ai Dobrogii
Ca un chenar albastru tivit pe bărăgan.

Dar el, semănătorul, din tot cuprinsul, vede
Doar grâul greu în mână și brazda sub picior.
De veacuri brazda neagră în brațul lui se-ncrede —
Și parcă din cățuie tămâie pe ogor

Un preot alb, când pumnul în soare îl ridică
Și își deschide palma larg binecuvântând
Cu rod bogat câmpia — Dar grâul plin când pică,
O parte cade-alături și vrăbiile venind

Mănâncă lacom grâul. Alte seminți căzură
Pe țarina pietroasă și-ndată-au răsărit,
Dar, fără rădăcină, păliră de căldură;
Iar altele, picând în spini — le-au năpădit;

Iar altele căzură în roditoare glie:
Au ascultat cuvântul pământului cel bun —
Și una dă o sulă, iar altă dă o mie...
Și omu-n alb cu Domnul se-ntoarce la cătun.