Scutul Minervei/XI

 

ABIA sosi Prierul cu’ntâia rândunică
Și-l strânse galben vara la pieptu-i însorit
Și iată peste dealuri lumina și-a oprit
Din toamnă raza lungă prin fulgii care pică.

Tot ce-am legat de suflet, cu aripi se ridică;
Ce mi-a fost drag pe lume, în ochi mi s’a umbrit
Și’n amintire suie cu fumu-i albăstrit
Iubirea cea mai mare, dorința cea mai mică.

Cu trecerea rotundă a lunilor rotește,
Schimbat pe bolta nopții, străvechiul zodier
Și steaua ca și visul în zori se veștejește.

Nimic nu se re’ntoarce la fel a doua oară:
Nici anotimp, nici suflet, nici pasăre, nici cer...
Eternă doar Minerva cu lira le măsoară.