Scrisorile

Jump to navigation Jump to search
Scrisorile
de Dimitrie Anghel


Cuvintele închid o vrajă neînchipuită în ele.

Și ei, amândoi, ca unii ce-și petrecuseră multă vreme ca să le înțeleagă taina, cumpănindu-le în balanța lor de aur, o știau aceasta. Și cum erau departe unul de altul, își scriau în fiecare zi,. Sufletele lor îngemănate își trimeteau ecouri și dragostea, neîntinată de nimicurile și mizeriile unei vieți duse la un loc, sporia cu maldărul de scrisori. În ele era tot ce era mai bun în sufletul lor.

Cele scrise în amurguri, când melancolia crește din unghere și sufletul e furat de nostalgie, cu litere de umbră păreau scrise, cu vorbe în surdină îngânate, cu pauze de întuneric vioriu întrerupte. Cele scrise dimineața, când e soare, cu vorbe vocalice și sonore ca picurii de apă ce cad într’un afund de fântână, turburându-i adâncul, în cercuri, așa vibrau de clare. Era când soare, când umbră în ele, căci pe artist un instinct înăscut îl vestește și e firesc ca atunci când arta nu mai poate găsi nimic, să găsească iubirea ceea ce n’a fost ea în stare. Știind că gândurile lor nu vor fi cetite decât de ei, o cochetărie ascunsă îi îndemnă să-și îngrijească forma, să afle cuvântul anumit, care face să tremure sufletul îndelung și care închide în el mai mult decât îl încape literile.

Ele oglindiau toată vieața lor, resfrângeau toate priveliștele pe unde trecuseră, spuneau toată poezia minutelor lor de inspirare, vădiau toate îndoelile și cântau toate avânturile. Depărtarea le fermeca toate și apoi amorul deschide pretutindeni perspectivele cele mai nebănuite. Gândul ca vântul cel nevăzut care nu cunoaște hotare nici stavilă, ca sufletul acesta viu și liber, care se plimbă și rătăcește în voe, pe unde îi place, care se înalță de pe mări unde flutură albele pânze, sau vine încărcat, mânând înaintea lui cine știe ce miresme, — astfel rătăcia și el, căutând apoi să închidă tot ce văzuse și simțise, în cuprinsul unui plic ce avea să străbată lumea.

Și așa, albe și roze, albastre ori viorii, ca niște păsări călătoare răzlețite de stol, plicurile veneau, se încrucișau pe drum poate, neștiute, scriau drumul dorului dealungul lumii, ca apoi, odată ajunse la timp, să-și povestească celorlalte noile știri aduse cu ele de aiure…

Ecourile ce se întrebau și își răspundeau, fulgii aceștia de toate culorile, ce-și încrucișau calea și apucau pe drumuri osebite, fărâmiturile acestea, pe care le desprinde amorul din suflet ca petalele unei roze, turburate de mireasma ei însăși, ce străbătuseră atâta cale, făcuseră atâtea ocoale, dornice parcă de a se regăsi, de a se revedea din nou, nostalgice parcă de a întregi la un loc mănunchiul acestor două suflete plămădite din atâtea flori deosebite, se făcură din ce în ce mai rare însă și dela o vreme încetară.

Două plicuri numai, ca ultimii fulgi pe care îi mai poartă vântul după o furtună, își mai încrucișară calea.

Marele amor ce aplecase de atâtea ori capetele visătoare ale acestor doi îndrăgostiți pe zăpada firelor albe, marea pornire ce alerga în căutarea cuvintelor rare ce închid în ele mai mult decât numărul de slove ce-l alcătuesc, aprigul dor ce ținea veșnic treze ecourile, capriciosul joc de flăcări, trebuia să se stingă și el…

Și cum scrisorile, în fond, sunt minutele de slăbiciune ale sufletului, pornirile neînfrânate, când poate voința nu mai e stăpână pe cugetare, mărturia mută a atâtor intimități,— ce-ar mai căuta în stăpânirea unui străin, când pornirea din care au fost scrise a murit? Și eroii mei atunci, ca și mulți alții, au hotă rât să reintre fiecare în stăpânirea acestor mărturii ce i-ar fi stânjenit poate mai târziu. O întâlnire fu pusă la cale și cel ce fusese mai înflăcărat poate, luându-și comoara ce-o ținea închisă de ani de zile într’o cutie frumos încrustată, urcă scările dragei lui spre a-și lua, în schimb, scrisorile sale.

De ce urca însă treptele, de ce se simția mai înduioșat și privia mai sfios la cutia aceasta pe care o ducea cu dânsul, ca pe un sicriu. Nehotărât rămase câteva clipe lângă ușă apoi sună încet. In pridvor, un miros puternic îl întâmpină. Nepăsătoare, lumea tărcată a florilor privi la el. Fețe roșii și albe clintiră abia; verdele trist al plantelor de iarnă îi strecură ca o umbră pe suflet. Se reculese însă și intrând în salonul unde toate îi erau cunoscute de atâta timp, așeză stângaciu cutia cu relicve lângă masă și așteptă. Albă și sveltă, într’un matineu de dantele, ținând o cutie la fel în mână, iubita lui intră și în timp ce el, stânjenit, își înclina capul salutând, ea, cu o mișcare liniștită, puse cutia pe care o adusese, lângă a lui. Un miros bine cunoscut de liliac se împrăștiă în casă și în tăcerea aceasta cum stau amândoi alături și departe totuși, cunoscuți și străini, unul în fața celuilalt, lângă cutiile așezate pe masă ca două sicrie, o rază veselă de soare intră și umplù cu un praf de aur tot cuprinsul. Străin și ca venit de departe parcă, dulcele glas ce răsunase de-atâtea ori altfel pentrn el, întreabă:

— „Sunt toate?”…

Și el, deschizând cutia, în care stau grămadă sfărâmăturile ei de suflet, portretele de eri și mai de mult, florile uscate din alte primăveri, voind să pară cât mai nepăsător, răspunse:

— „Toate!”

Și cu un gest, răsturnând cuprinsul, le arătă. Albe și roze, albastre și viorii, ca o ninsoare multicoloră, plicurile se răspândiră pe masă și tot trecutul, tot ce fusese, tot ce închideau în ele, reînviă pe neașteptate.

Pală, mâna ei mișcând o umbră, se întinse și ea spre cutia unde dormiau scrisorile lui și făcu acelaș gest ca și el.

Și acum grămezile amândouă, prietenele de eri și potrivnicele de astăzi, obositele păsări ce nu mai puteau să sboare, liniștiții fulgi ce făcuseră atâtea ocoluri, fărâmiturile acestea pe care le desprinsese amorul din sufletul lor ca petalele unei roze turburate de mireasma ei însăși, mult dornicele de a se revedea și de a reîntregì la un loc mănunchiul acestor două suflete făcute din atâtea flori deosebite, zâmbiră trist o clipă una în fata celeilalte.

Turburată ea întinse din nou mâna și luă una la întâmplare pe care își aruncă ochii. Un zâmbet de ironie se ivi pe marginea gurii și aruncând’o în grămadă, luă alta. El, ca să nu i se vadă turburarea care îl câștiga, făcù la fel, dar pe buzele lui nu înflori ironia ci un zâmbet trist și plin de nesfârșită melancolie.

O lacrimă îi împânzi vederea și literile începură a juca, și atunci uitând parcă unde se găsia și uitând pentru ce venise, nevăzând ochii albaștri ce se ridicau mirați asupra lui, urmă să cetească înainte ca și cum în minutul acela primise scrisoarea pe care o ținea în mână și nu în alte vremi, într’un ceas care bătuse de mult și nu mai avea să se întoarcă înapoi…

Ea, câștigată la rândul ei de farmecul tainic ce-l închid în ele cuvintele, de puterea, aceea ascunsă care are darul de a învia vremurile și de a te face să trăești clipa pe care o închide, simți că i se umezesc ochii de lacrimi. Ar fi voit să-și întoarne capul, să n’o vadă el, să nu facă o mișcare; dar îi era teamă până să și clipească, nu cumva lacrima ce-o simția între gene să i se rostogolească pe obraji și să-i vădească înduioșarea.

Cuprins de aceeași simțire, el îndoi repede hârtia care începuse să-i tremure în mână și apropiindu-se din nou de masă, fără să privească la ea, începu să-și adune scrisorile. Dar una câte una le luă și cercetându-le își aminti de unele scrisori ce nu le afla în grămadă.

— „Cele scrise din Roma și zise zise: nu le găsesc…”

— „Trebue să fie…”

Și aplecați pe masă, amândoi, începură să caute. Mânile lor se atinseră. Parfumul mirosi și mai stăruitor alături de el și glasul ei sună din nou:

— „Uite, ici sunt cele din Paris… Acestea sunt cele scrise acum un an… Și iată și cea dela început, cea dintâiu pe care mi-ai scris’o…’’

— „Da, mi-aduc aminte”, și cu frunțile aproape alăturate, cu ochii alergând pe aceleași linii, furați de vraja trecutulu, începură să citească împreună. Năvalnic tot ceeace fusese revenia, toate amintirile se redeșteptau ca și când dase la o parte cineva o perdea; și amorul, pierdutul lui amor, ca un pribeag ce-ar apărea într’un afund de alee, căutându-și drumul, păși din nou spre ei; și două lacrimi căzură în același timp pe filele veștede ale scrisorii…

Și cum pribegele ce colindase lumea făceau acum o singură grămadă, astfel și cei doi veniți cu gând vrăjmaș, vrăjiți de farmecul și puterea ce-o ascund în ele slovele, căzură unul în brațele celuilalt.