Scrisori găsite

Scrisori găsite de Traian Demetrescu

Domnule, știu că-ți place să te ocupi cu chestiunile psihologice.

Ești un visător și un analist. Câte odată nu-ți lipsește nici filozofia. Așa pari în ceeace scrii. Te citesc.

Fii bun și dă-mi un sfat. Sunt cel mai nenorocit om ! Idealul meu se mărită cu un maior bătrân și urît.

Am pierdut toate iluziile!

Mă gândesc la moarte, la eterna pace de sub țărână ...

O! ce mare ești tu Schopenhauer!...

Spune-mi ce sa fac?

Aștept răspuns pe adresa: Polonius, post-restant.

* * *

Tristul meu necunoscut, Te înșeli: n’ai pierdut toate iluziile! Au mai rămas încă. Și marile nenorociri ne vin din ele. Fără iluzii s’ar trăi așa de simplu, așa de liniștit !

Presupun că n’ai trecut peste douăzeci de ani. Vârsta aceasta e periculoasă, domnule! De obiceiu, între 20—25 ani, inima naufragiază adeseori.

Îmi pare rău că te-ai adresat la mine. Eu nu știu să dau sfaturi; uneori nu știu nici chiar să le primesc.

Dar pentru că m'ai bănuit filozof și psiholog, după cele ce scriu, firește, urmează să-ți vorbesc cu vehemență și cu puțin scepticism ... împrumutat dela Ernest Renan.

Scrisoarea d-tale m'a înspăimântat: trebuie să fii în ajunul unui plan de sinucidere. Spune-mi drept: ai citit pe «Werther» ?

Și pentru ce vrei să mori: iubita d-tale — Idealul, cum o numești — se mărită cu un militar. Desigur, d-ta trebuie să fii sărac: vreun student cu birtul neplătit și trăind într’o mansardă friguroasă și umedă; vreun farniente cu Magdalene blonde ... în cap și înebunind de lipsa unui pahar cu bere; vreun poet care face politică și corecturi la ziare; vreun funcționar care visează în atmosfera prozaică a cancelariilor ...

Și voești ca părinții Idealului să-și dea fata după d-ta?

Sărmanul meu amic!... Într'un mediu social în care iubirea ar fi temelia căsătoriei, aspirația ta ar fi dreaptă; dar în societatea noastră, în care interesul și cinismul țin locul iubirii, n'ai drept nici să te sinucizi, căci vei fi ridicol.

Rousseau mărturisește în «Confesiuni» că a fost puțin iubit de femei, tocmai pentru că le-a iubit prea mult. Nenorocirea lui Rousseau ar trebui să servească de experiență multor îndrăgostiți.

Este adevărat că orice tânăr visează un ideal de femeie. Dar cu cât idealul va fi mai frumos, cu atât va fi mai greu să-l afli.

Uneori îți pare că l-ai găsit; dar pentru a-l cuceri, va trebui să lupți cu multe și grele prejudecăți sociale.

De obicei nu triumfi: alteori îți afli idealul, apoi descepționezi: a fost artificial. Atunci: lacrimi, țipete, melancolie, disperare, sinucidere — un roman întreg!

Ce e de făcut? mă întrebi.

Scumpe necunoscut, și eu am pierdut idealuri, ca și d-ta, dar nu m’am omorît. Cu aceasta se încărcinează decepțiile. Și apoi sinuciderea nu este un eroism : este o lașitate. Eroii adevărați îndură vieața așa cum e. Ei se revoltă, ei plâng, ei luptă pentru a o îmbunătăți, dar nu dezertează.

Pe Werther îl plâng, dar nu-l admir.

Și pentru că am renunțat de mult a mai căută idealuri, iubesc toate femeile.

Orice femeie are ceva bun: fie frumusețe, fie cultură, fie delicateță de spirit, fie voluptate, fie virtute, fie bunătate.

Ia de la fiecare ce are bun.

Fii puțin copil cu ele ; sincer și gingaș totdeauna. Lasă fiecăreia câte ceva din sensibilitatea și spiritul tău.

Încântă-le; nu le uită; nu fii ingrat cu ele; nu le vorbi niciodată de rău ; inspiră-le încredere și sentimente nobile.

Fugi totdeauna de cele cari își tarifează sărutările.

Orice s’ar zice, femeia rămâne eternul farmec al vieții:

Les morts ne sont jaloux, dans leur paix solitaire,
Que du murmure des baisers,

zice poetul Haraucourt.

Și adu-ți aminte că blazatul Müsset a mărturisit, în ora morții, că ar fi iubit și a douăsprezecea oară.

Craiova, 1890.