Scrisori către Vasile Alecsandri/Polcovnicul Ioniță Ceganu

 

Amice,

Aici, la moșie la Ghergani, aveam până mai deunăzi un vecin bun cu care am petrecut multe și lungi seri de iarnă.

Polcovnicul Ioniță Ceganu din Cloșani, bătrân verde, rumen la față, fără zbărcituri pe obraz, ras regulat în toate sâmbetele cu perdaf, mustața și sprâncenele albe colilie, era născut cam pe la anul 1789 și a trăit până mai acu șase luni în satul Gămănești, unde petrecea în intimitatea a doi copoi vestiți cu cari gonea iepurele ziua toată din răsărit până la apus; iar toamna, când se coceau coarnele și smeura la munte, se duceau tocmai pe Vulcan de împușca câte un pui de urs și o capră neagră.

Acum un an era nun mare la nunta lui Vișanu dorobanț, curcan cu trei cruci pe piept.

Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de Dealul Răzvadului și prinsese la limbă. După ce se uită una după alta la semnele de vitejie ale milițianului, îi zice:

– Măi Vișane, cine ți le-a dat ție astea?

– Căpitanu, îi răspunse Vișan; mi le-a dat din partea domnitorului, an când ne-am întors din țara turcească.

– Dar fosta-ai tu la bătălie? Dat-ai piept cu turcu? Luat-ai vrun tun, vreo cetate?

– Ce să dai piept cu turcul, domnule, că nu te lăsa nici să-i vezi, ședeau ascunși ca viezurii sub pământ; și apoi batalionul nostru s-a brodit să nu fie nici când s-a luat Grivița, nici la căderea Plevnei, eram trimiși tocmai la Radișteni, pândeam să nu lăsăm să intre nici convoiuri și ajutoare, nici să iasă vreun turc din cetate; planul muscalilor era să-i prinză pe toți robi. Apoi după predarea lui Osman-pașa, ne-am dus de am înconjurat Vidinu; acolo, pe când așteptam din ceas în ceas să iasă turcii la luptă dreaptă, ne-am pomenit într-o bună dimineață că ardică steag alb și trămit la gheneraru nostru să-i închine cetatea. Am intrat în Vidin parcă era sărbătoare, cu muzica în capul regimentului.

Bătrânul, după ce ascultă povestea soldatului, oftă zicând:

– Ei! și eu m-am bătut cu turcu în tinerețea mea; am intrat în Plevna cu Kamenski și cu Suvaroff, și nu mi-a mai dat nimenea nici o cruce!

Când am auzit de numele lui Kamenski și de bătălia din alți timpi, m-am apropiat și m-am luat cu polcovnicul la vorbă.

– Cum, nene Ioniță, zici că ai fost cu Suvaroff la Plevna? Dar știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani?

– Or fi, nen-to - îmi răspunse el - că eram abia băiețandru ca de vreo optsprezece ani când m-am scris la cazaci cu bietul Tudor al nostru. Ne aducea ispravnicii pălcuri-pălcuri și ne da pe mâna ofițerilor muscali, de ne mustruluia; după șase luni, când învățam să dăm cu sabia și cu sulița, ne-a trecut dincolo în țara turcească. Îmi aduc aminte ca acum, era în ziua de Ignat când am trecut Dunărea pe gheață și ne-am așezat în meterezuri. Cum ne-au simțit spurcații de turci, au început să dea năvală asupra noastră; trămitea tot zeibegi d-ăia cu cealmalele cât o claie pe cap și arapi d-ăia negri și buzați, încălecați pe niște cai de scoteau foc pe nări; venea tot iuruș cu iataganul în dinți și cu pistoalele întinse în amândouă mâinile, de ți le punea sub nas. P-atunci nu erau puști d-astea lungile până la bătălie, ci venea moartea de-ți sta dinainte ceasuri întregi, de-o vedeai bine în față. După câte o bătălie, când ne număram, rămâneam uneori numai patru-cinci sute, din două mii câți eram; dar peste zece zile eram iar în păr la loc, că se umpleau golurile cu alți panduri trămiși din țară; așa era învoiala cu Ipsilant. Războiul d-atunci între Turc și Muscal se iscase mai mult din pricina lui și a lui Muruz; că după ce sultanul se învoise cu împăratul Alexandru să-i ție șapte ani pe unul domn în Țara Românească și pe cellalt în Moldova, s-a măniat pe dânșii și i-a scos după doi ani; lui Ipsilant trămisese chiar să-i ia capul, cum făcuse lui Hangerliu la 1799. Îl simțise că ținea cu muscalii și că era înțeles cu Pasvantoglu de la Vidin și cu Cerni-George Sârbu, cari amândoi se răsculaseră în contra Porții. P-atunci sultanul asculta de povețele generalului Sebastiani, care umbla să-l tragă în partea lui Napoleon. Ipsilant, mai norocit decât bietul Hangerliu, a scăpat de gealat ca prin urechile acului. Prevestit de tată-so de la Țarigrad și de ambasadorul Italinski, a fugit la Brașov, d-acolo s-a dus la Petersburg, și în ziua de Sfântu Nicolae intră în Iași cu generalul Michelson în capul oștirii rusești. Generalul muscal îl orânduise domn peste amândouă țările. Domnia aceea a ținut și mai puțin decât cea dintâi, căci peste câteva luni împăratul a trămis pe generalul Kusnikov președinte cu deplină putere asupra Moldovei și pe Engelhart, vicepreședinte cu reședința în București, ca să guverneze țările cu mitropoliții și cu câțiva boieri mari.

S-au bătut bine, foarte bine, băieții noștri de astăzi; dar să știți, domnule, că și noi n-am fost mai pe jos în vremea noastră. Ne băteam sabie cu sabie, spangă cu spangă, piept cu piept, dar cine ne-a știut? Că p-atunci nu erau d-alde Alecsandri, să ne cânte vitejiile și să ne înalțe în ochii lumii.

Știi dumneata, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu râdea niciodată, când auzea că vin turcii asupra noastră, că se năpustea păgânii ca vijelia, când cu gândul nu gândeai, el de bucurie începea să cânte și să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă.

Românii s-au bătut totdeauna; n-a fost război fără ca ei să nu fi sărit asupra păgânilor. Răpauzatul moșu-meu, Ceauș Vergea (familia noastră a fost neam de pandur din tată în fiu), își aducea aminte după la 1716, când a venit întâiași dată Mavrocordat; p-atunci avea țara dorobanți, roșiori, călărași, odivoi, seimeni, talpași, lefegii și slujitori; patruzeci de mii de oameni armați, pe care grecu, când a venit domn, i-a desființat ca să nu ne mai putem bate cu turcu și să rămâie ei, fanarioții, stăpâni pe țară. La 1807, după ce am trecut Dunărea, ne-a luat generalul Isaiov, ne-a îmbrăcat căzăcește, ne-a dat mazdrace, ne-a pus pistol și sabie la brâu și, după ce ne-a făcut smotru, ne-a orânduit la Tatargic, o bătaie de tun de Vidin, ca să ținem de cărjaliii lui Mola-aga să nu iasă din cetate; muncă grea! pentru că pe toată ziua eram atacați de arapi, și noaptea cădeau peste noi manafi, ca să ne scoată din meterezuri; dar noi aveam poruncă de la Miloradovici, morți, tăieți, să nu părăsim locul.

Asta era pe când Bosniacu-aga bătuse pe Kamenski la Rusciuk de-l prăpădise și pe când Mola-aga gonise pe muscali din toate pozițiunile de prinprejurul Calafatului; arsese Caracalu și Cernețu, pustiiseră toate satele până în Craiova și împrăștiase toată armata rusească; numai noi românii, un pumn de oameni, am ținut până a venit generalul Pangration cu oștire nouă din Rusia. Pe toamnă murise Michelson și în locul lui se orânduise Prozoroski, general mai mare peste toată oștirea; atunci ne-a luat Isaiov și ne-a dus în Balcani, tocmai la Kisil-hisar, zece zile cale; d-abia ajunsesem, când a început să se vorbească de pace și ne-a întors la Lovcea, unde, după ce am șezut un an fără să ne batem, ne-a venit poruncă să luăm Plevna, că iar se deschisese război. Când am ajuns acolo și s-au așezat tunurile la bătaia zidurilor, ne-am apropiat de cetate până în șanțuri, le-am umplut cu mărăcini și cu saci de pământ, am pus scări și am sărit în cetate. Eram numai noi pandurii lui Tudor la asalt, că muscalii cam greoi au ajuns tocmai târziu, când noi ne băteam de un ceas cu turcii pe ulițe: cadânele trăgeau puști și pistoale după ferestre, de ploua gloanțele din toate părțile ca grindina; zburau capetele ca mingele, unele cu cealmale turcești, altele cu chivere rusești, și curgea sângele gârlă; un glonț m-a nemerit drept în piept, de-am zăcut șase luni; m-aduseră la spitalul din Craiova în casele lui Priscoveanu, de mi-a scos plumbul de sub coastă.

Lui Tudor i-a venit de la împărăție un inel cu piatră scumpă și cu numele lui Alexandru pe dânsul [...].

Am trăit rău cu muscalii, că ne trata ca pe niște câini; ofițerii lor ne înjura, tot Durak Moldovanski ne făcea și ne da ghionturi prin fălci. Mâncam numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul și tare ca piatra; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură; vara mai bine mâncam buruieni fierte. Când îi scăpam prin vitejia noastră de câte o nevoie mare, ne zicea Dobri Kazaki, iar numele de român nu se pomenea niciodată. Fără noi nu mai lua ei Plevna nici atunci, ca și acum.

– Vezi, polcovnice, p-atunci nu erau jurnale, nici reporteri, ca să poată lumea afla cine se bate și cum se bate, dar o să vie ea o vreme când să se găsească cineva să scrie și despre vitejiile românilor din timpii când erau considerați ca căzuți în ochii oamenilor și treceau de molatici și de fricoși. O să se găsească el cineva să spuie românilor cine a fost slugerul Tudor, ce voia el, ce a făcut și ce a dobândit pentru țară cu pandurii lui, căci lui îi datorim scăparea noastră din ghearele fanarioților. Dar ia spune-mi, mă rog, ce s-au făcut acei două mii de panduri după ce s-a încheiat pacea la 1812 și a venit Caragea domn?

– Vreo două sute au format potera sub comanda lui slugeru Tudor, iar ceilalți ne-am răspândit toți în toate părțile; unii au mai murit de ciumă.

Eu, după ce m-am tămăduit de rana din piept, m-am tras acasă la părinți, unde am rămas până la zaveră, când m-a chemat slugeru și m-a luat cu pandurii la București. Am șezut întâi la Mitropolie, pe urmă ne-a băgat în Cotroceni și d-acolo ne-a pornit spre Pitești, ca să ne ducem să ieșim înaintea turcilor, cari intrase pe valea Oltului. Tăbărâsem la Golești, unde am aflat că Ipsilant prinsese cu vicleșug pe slugeru și îi tăiase capul; atunci ne-am hotărât să cădem asupra grecilor lui Ipsilant, ca să-i scoatem din țară, și am pornit spre Târgoviște, unde știau că era tabăra lor, dar era târziu, că-i bătuse turcii la Drăgășani; chehaia-beg nu lăsase picior de mavrofor. Ipsilant cu cneazu Cantacuzino și cu Manu Pârlitu fugiseră peste hotar și fusese prinși de nemți și închiși în cetatea Muncaciului.

După moartea slugerului au rămas numai vreo sută de panduri, acei cari s-au aflat cu căpitanul Solomon la bătaia de la Drăgășani și cari s-au închis pe urmă în Mănăstirea Cozia, unde au ținut voinicește în contra lui baș-beșli-aga, până la venirea lui Grigorie Ghica domn la 1822.

Mai în urmă, peste vreo doi ani, când s-a făcut unchiul dumitale Costache Câmpineanu caimacam la Craiova, pe mine m-a făcut polcovnic de vânători și am fost polcovnic de vânători până când s-a deschis iar război cu muscalii la 1828 și m-am dus cu căpitanul Solomon și cu Magheru.

Ne-am bătut cu turcii patrusprezece luni mereu, ziua și noaptea, sub comanda lui Geismar și a lui Roth; vedeam în toate zilele moartea cu ochii, că ne puneau muscalii tot înainte la avant-posturi.

Geismar, îndată cum a trecut Oltul, a trămis pe generalul Roth înainte să coprinză Calafatu, și el s-a dus de s-a așezat la Cioroi. Când s-a pomenit dodată că îl ia pașa de la Dii cu vestitul Ciapanoglu pe la spate cu 15 000 de suvarii cu 30 de tunuri, care, după ce bătuse pe Roth lângă Maglavit de-l topise, se aruncase asupra lui Geismar, îi tăiase drumul și spre Cioroi și spre Calafat, îi luase toate vitele și tot proviantul din magaziile de la Galicea și le trecuse la Vidin. Muscalii speriați, când îi răzbise turcii la Băilești, fugeau în toate părțile, strigând cât puteau: 'Nazat! nazat! Tureschi duh!' când farmazonul nostru, bietul căpitan Ciupagea, care nu știa că pe muscălește nazat va să zică îndărăt, înapoi, aleargă printre șireagurile noastre strigând: 'Auziți, băieți, ghinărarul poruncește să mergem la sat'. Alt sat nu mai era decât Băileștii, de unde turcii băteau cu tunurile în muscali de-i prăpădeau; noi am dat năvală la sat, n-am repezit la deal și am pus mâna pe tunurile turcești; atunci Ciapanoglu, crezând că suntem putere mare și că fuga muscalilor era numai o stratagemă, s-a speriat și a luat-o la fugă spre Calafat, lăsând toate proviziunile și munițiile. Le-am luat în ziua aia douăzeci și patru de cară cu iarbă și patru sute de cară de zaherea. Roth, văzând că fug turcii dinaintea noastră, a luat curagiu, s-a întors, s-au pus și ei pe goana turcilor. Astfel s-a câștigat cea mai vestită bătălie din toată campania. Lupta a ținut trei zile și trei nopți; am alergat după turci până i-am băgat în Dunăre; bașibuzucii omorau pe agalele cari voiau să-i reție să nu treacă Dunărea și să-i întoarcă la bătălie spre Calafat.

Să știi, domnule, că fără Ciupagea al nostru mâncau muscalii o păpară de n-o uitau niciodată; se prăpădea și țara: păgânii de turci pe unde treceau era foc și pârjol. Când te uitai noaptea după o movilă, te lua jalea: vedeai numai focuri în toate părțile cât luai cu ochiul; ardeau căpițele de fân, clăile și șirele de grâu, că era tocmai în strânsul bucatelor.

După ce am isprăvit cu turcii la Islaz, la Calafat, la Cioroi și la Băilești, ne-a trămis ghinărau Gavrilenko de am măturat câți turci mai rămăsese la Cireș și la Cerneți, de n-am lăsat picior de turc în Mehedinți și în Dolj.

Mult bine s-au mai bătut românii și în rândul ala.

La Cireș, a doua zi după bătălie, am căzut de ciumă; în ordia muscălească se încinsese boala de mureau câte două-trei sute de soldați pe zi. Am zăcut patruzeci de zile pe mâinile cioclilor, cari m-au jăfuit, mi-au luat tot ce aveam în chimir: patru ceasornice de aur și cinci sute de mahmudele d-ale noi luate de pe la turci.

Când am ieșit din lăzăret se făcuse pacea; [...] lui Solomon și lui Magheru le venise de la împăratul Nicolae 'sfânta Ana' de gât și celuilalt sabia cu cruce, iar nouă ne-a dat drumul p-acasă.

Murise mama și îmi lăsase peticul ăsta de pământ Cega și am venit de m-am așezat la Gămănești. Pe la 1830, când s-a făcut miliția, n-am mai vrut să mă mai scriu; a stat mult de mine căpitanul Ciupagea; vreau să mă primească parucic, dar mă săturasem de trai rău, mă logodisem cu Bălășica, cu care am trăit bine și liniștit patruzeci și doi de ani; acum, când oi muri, voi să mă îngroape la biserică alături cu dânsa.

L-am plâns pe polcovnicul Ioniță ca pe un frate, că era un bun și pacinic vecin și un bun tovarăș de vânătoare.