Scrisori către Vasile Alecsandri/Nicu Bălcescu

Jump to navigation Jump to search


Scumpe amice,

Iată câteva aduceri-aminte din tinerețe, în cari vei găsi multe despre viața unora din oamenii generațiunii noastre cu cari în tinerețe te-ai găsit în contact și pe aceeași cale, oameni ageri, a căror viață, deși scurtă în ani, dar a fost bogată în fapte; căci au știut a suplini timpului printr-o activitate și un devotament fără preget, așa că au putut lăsa nu numai regrete în sufletele acelor cari au avut norocirea de a-i cunoaște de aproape și a le aprecia cualitățile inimei și ale inteligenței, dar au lăsat urme neșterse în literatura și în istoria țărei noastre.

Armează-ți dar răbdarea și așteaptă-te la o serie lungă de epistole.

Nr. 1 NICU BĂLCESCU

Odată, ieșind de la școală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta Colegiului 'Sfântu Sava', între curtea Petrescului și casa cu privor a egumenului grec al mănăstirii, și se sfârșea în unghiul bulevardului și a stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului, și la stânga, casa Spahiului. Poarta școalei era la câțiva pași de ușa bisericei, cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se așezau pe vine în șir, unul lângă altul, merari, simigii și bragagii cu tablalele și panerele lor.

Un găligan de școlar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu, îl trântise la pământ și-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviță.

Goliatul, căruia toți îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, își petrecea timpul mai mult la poarta școalei, între plăcintari și salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete și i-l smulgea din mână; grație puternicilor săi pumni, răspândise o așa groază printre băieți, încât mulți îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în contra altor camarazi.

De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halvița; o apăra din mâni și din picioare, cu dinții și cu unghiile.

Fie din indignațiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau în urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am aruncat în ajutorul celui slab și asuprit.

Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-și adune după jos foile caietului său, zdrențuite și risipite în luptă, operație lungă și migăloasă, la care i-am dat și eu mână de ajutor.

A doua zi când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, și-a scos șapca, arătându-mi cu mulțumire caietul, zicându-mi:

'Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă'.

Foile rupte erau lipite și cârpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca acestea:

'Petru Maior spune ...'

'Fotino zice ...'

'Din Constantin Căpitanul ...'

'După logof. Radu Greceanu ...'

Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie națională. D-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală, în care vorbea despre asirieni și egipteni; nu ajunsese nici la greci, nici la romani.

La întoarcerea mea din Paris, la anul 1841, ducându-mă să văd pe poetul Alexandrescu la dejurstfă în Gorgani, unde se afla închis într-o cameră în fundul curții lângă gârlă, după ce am stat acolo până înnoptase, când am ieșit, ofițerul de pază, după ce închide ușa bine și bagă cheia în buzunar, îmi zice:

'Vei să te duc și la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, c-au plecat toți de la cancelarie; numai să nu spui cuiva, că dau de belea.' În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mija mustața pe buze ședea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt așternut decât o manta soldățească ghemuită căpătâi și o lumânare de seu într-un sfeșnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câțiva ani îndărăt îl scosesem din mânile fiorosului Sotea.

La liberarea lui din închisoare și din armată, el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des, a devenit un bun și prețios amic, cu care m-am înțeles totdeauna la vorbă și la gânduri; eram împreună ziua și noaptea.

Fiu mijlociu al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu, cocoană văduvă foarte stimată și cunoscută în toată țara pentru minunata doftorie cu care tămăduia de albeață la ochi, Nicu Bălcescu, tânăr de o complesiune delicată, o fizionomie blândă și simpatică, intrat foarte de timpuriu în serviciul militar ca iunker, era arestat și dat în judecata unui consiliu de război ca culpabil de înaltă trădare.

Se dovedise că mersese de mai multe ori în casă la Mitică Filipescu, că făcuse cunoștință cu dascălul francez Vaillant și că era amic cu căpitanul Deivos; ceva încă și mai mult: se știa că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, în orele de recreație, mai mulți sergenți și soldați, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii și cu lehii, de pe vremile lui Mircea, lui Mihai și lui Ștefan; ba chiar îi învăța să scrie și să citească.

Nicu Bălcescu avea o mare dorință d-a învăța; dotat cu înlesnire și aplicațiune la studii, inteligent, ardent și entuziast, predilecțiunea lui era mai cu deosebire pentru studiile istorice și mai ales pentru partea militară a istoriei. Din copilărie citise cu atențiune Viețile oamenilor lui Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponezian al lui Tucidid; citise și recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile lui Napoleon și ale lui Frederic cel Mare și studia cu dinadinsul pe Gibbon și scrierile generalului Jomigny asupra strategiei. Avea credința că România nu se va putea rădica decât prin arme și că românii trebuia cu orice preț să se arate pe un câmp de bătaie, să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca națiune; idee pe care o vedem dominând d-a lungul în toate scrierile sale.

La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi, pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională; petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de repauzatul căpitan Cornescu Olteniceanu, colecțiune prețioasă, care mai târziu a trecut în posesiunea părintelui episcop de Buzău, Dionisie.

Nicu Bălcescu era de o modestie rară; anevoie îl făceai să-ți citească câte ceva din cele ce scria.

Într-o seară ne aflam mai mulți amici adunați la maiorul Voinescu II; acolo, după ce ne-am luptat și ne-am trântit, după cum ne era obiceiul (căci Bălcescu, deși cel mai slab dintre noi toți, dar căuta trânteala cu lumânarea), când ne-am potolit, l-am pus d-a sila de ne-a citit opera sa: Puterea armată la români. Manuscriptul acela l-am luat eu de l-am dus lui Kogălniceanu la Iași, unde s-a tipărit în Foaia științifică și literară ce publicam împreună cu Alecsandri, Negruzzi și Kogălniceanu, revistă hebdomadară fără nume, căci marele cenzor al Moldovei, Procopie Florescu, găsise că titlul Propășirea, cu care o botezasem, era un cuvânt revoluționar și îl ștersese din capul foaiei.

Acea scriere a lui Bălcescu a fost foarte apreciată de cititorii dup-atunci și a avut chiar onorurile unei edițiuni separate, tipărită tot în tipografia lui Kogălniceanu.

Mai târziu, pe la anii 1844, 1845 și 1846, el a publicat mai multe lucrări istorice în revista intitulată Magazinul istoric, ce redacta în colaborare cu eruditul profesor Treboniu Laurianu. Într-acea colecțiune se găsește scrierea asupra familiei Cantacuzineștilor, după documente ce-i încredințase generalul Rudolf Cantacuzino din Rusia.

Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strâns, nervos și elegant, precum îl vedem în Istoria lui Mihai Viteazul și în Istoria muncitorilor plugari din România; adeseori înflorit și poetic, precum îl găsim în traducerea făcută de el a Cântării României.

Domnul Vasile Alecsandri atribuie unui alt tânăr plin de talent conceperea și compunerea în limba franceză a acelui cap d-operă, Alecu Russu, răpit și el, ca și Bălcescu, de timpuriu familiei și patriei sale.

Iată ce știu eu despre acea scriere epică din care, încă pe la anul 1847, Bălcescu îmi citise mai multe fragmente și pe care, mai târziu, ne-a citit-o întreagă, în cabinetul generalului Mavru, unde se afla și Laurianu și Bolliac, susținând că găsise acel manuscript la un călugăr. Iată cu ce ocaziune ne-a făcut el acea citire:

Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu Laurianu și cu Bolliac, cu unul pentru studiul de medalii antice și schimburi de dublete, cu celalalt pentru citirea și transcripțiunea de inscripțiuni lapidare. Mavru poseda o colecțiune de antichități importante, adunate cele mai multe după malurile stâng și drept al Dunărei, colecțiune pe care, încă în viață fiind, a făcut-o donațiune muzeului nostru național.

Pentru studiul arheologic, generalul Mavru avea consacrată o zi pe săptămână, marțea, dacă nu mă înșel, zi în care se închidea în cabinetul său cu Laurianu și cu Bolliac și nu primea pe nimeni. Acei doi colaboratori rămâneau la masă; se prânzea p-atunci pe la 3 ore după amiazi, și lucrau și după prânz până seara.

Cu ocazia căsătoriei mele, generalul Mavru a făcut cunoștință cu Nicu Bălcescu, care de la 1847 a început a lua și el parte la acele ședințe de studii istorice.

Într-una dintr-acele marți, la care asistam și eu câteodată, făcând eu elogiul manuscriptului aflat de Bălcescu la călugăr, după o mare stăruință a noastră a tuturor, Bălcescu a trebuit să se ducă acasă, să-și aducă caietul să ni-l citească. Era scris de mâna lui, cu multe ștersături și îndreptări. Cetirea a fost ascultată cu admirațiune, iar după ce am terminat cu laudele și cu critica, generalul Mavru se uită la Bălcescu râzând și, bătându-l pe umăr, îi zice:

'Mon cher! Si non e vero, e ben trovato; c'est une oeuvre du plus haut merite et fait beaucoup d'honneur a l'auteur ici present'.

Mavru a urmat cu sistemul de studii arheologice până în ultimele zile ale vieței sale; numai că colaboratorii nu mai erau aceiași. În anii din urmă lucra cu Dumitru Berendei, cu Dumitru Sturdza, cu Mișu Suțu și Alexandru Odobescu.

Noi toți câți am auzit atunci citirea Cântării României, deși admiteam că Bălcescu poate că găsise la vreun călugăr ceva scris în felul biblic, dar credeam că scrierea, așa cum ne-o citise, fusese prelucrată de pana și de imaginațiunea sa.

El, în anul 1845 sau 1846, a făcut o călătorie de cercetări istorice pe marginea Dunării, de la Celei până la Turnu-Severin, și a vizitat mănăstirile de peste Olt în tovărășie cu Laurianu și cu Bolliac, călătorie în care s-au descoperit mai multe inscripțiuni cari au fost transcrise, completate și publicate de Laurianu în Magazinul istoric, lucrare pe care Bolliac voise să și-o aproprieze și pentru care a fost mai multe contestații între Bolliac și Laurianu. Într-acea călătorie pretindea Bălcescu că ar fi găsit la un călugăr manuscriptul Cântării României; dar limba în care era scris acel poem și aspirațiunile autorului poartă într-însul dovada netăgăduită că trebuie să fi fost scris cam printre anii 1838 și 1846. Tot cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut și o altă călătorie, în Moldova, cu Costăchiță N. Filipescu, unde s-a găsit în strânsă legătură cu Alecu Russu, și nu este de mirat că acești doi tineri să-și fi esersat în comun pana și imaginațiunea lor, unul în limba română, celalalt în limba franceză.

Oricum o fi și oricine o fi fost autorul, călugăr sau mirean, din veacuri trecute sau din timpul nostru, ușoară să-i fie țărâna, căci cu frumoasă și mândră floare a înzestrat literatura română!

În tinerețea mea, eu obicinuiam a mă culca târziu, de multe ori după ce să făcea ziuă; adesea îmi făceam somnul pe scaun, rezemat de masă, fără a mă atinge cu săptămânile de pat. Când eram student la Paris, vara, după ce-mi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, apoi pe la miezul nopței porneam pe jos d-acasă de lângă poarta Luxemburgului, de despre Școala de mine, și mă duceam până la Tortoni, pe Boulevard des Italiens, unde luam o înghețată și mă întorceam pe când se îngâna ziua cu noaptea.

Într-o vreme găsisem un tovarăș cu care mă potriveam la felul acesta de trai, pe Grigorie Romalo, tânăr de spirit și de inimă, devenit victima devotamentului său pentru țară. Grigorie Romalo, esilat la Brusa la 1848, a murit la Constantinopol, la Pera, în primăvara anului 1849, în spitalul surorilor de caritate lazariste, în urma hemoptiziei ce i se pricinuise de loviturile de paturi de pușcă în piept la afacerea din Iași de la martie 1848. L-am dus de l-am înmormântat la cimitirul de la Baclucli. Alecsandri a scris atuncea o poezie asupra morței lui.

Cu Grigorie Romalo, când eram la Paris, duceam uneori pe lună plimbările noastre nocturne până la Neuilly și la Boulogne lângă Saint-Cloud.

În București, obicinuisem și pe Nicu Bălcescu la acest fel de viață, așa că, după ce petreceam serile cu mai mulți amici, apoi, pe la orele unsprezece sau douăsprezece, noi doi, Bălcescu și eu, porneam pe jos d-acasă de la mine, de peste drum de hanu lui Filaret (astăzi Piața Teatrului) și ne duceam dincolo de Malmaison, la grădină la Câmpineanu (fosta grădina lui Scufa), unde găseam companie bună și petreceam ore plăcute până pe la patru și pe la cinci după miezul nopței; ne întorceam acasă în ziua mare. Pe drum aveam mai totdeauna câte o sfadă, două cu cânii mahalalelor. Erau mai ales două stațiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gârlei de lângă grădina lui Mimi, și alta pe maidanul de dinaintea bisericei Popa Tatu, unde stau niște dulăi cât vițeii de mari, culcați covrig, risipiți pe drum d-a curmezișul, și cum ne simțeau, se sculau cu toții într-o lătrătură și săreau la noi.

Într-o noapte pin culesul viilor, pe la 1843, pe când lumina lunei începea a se contopi în razele dimineței și ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi, în răspântii, în loc s-o luăm la deal, pe la Oteteleșeanu, să ieșim la mine acasă, ne-am hotărât să urmăm pe strada Brezoianu, să ieșim la Mihai-Vodă, și d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnați trandafiri și un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinții Apostoli, când întâlnim în cale pe căpitanul Tell, mergând spre cazarma lui de la Mihai-Vodă; și ne luăm câteșitrei pe drum înainte, pe subt Mitropolie, la viile din deal. Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul discuțiunei era acel de toate zilele și de toate serile. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism și de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită și umilită a țărei, așa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul și cu sufletul, ne legasem frați de cruce și ca fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieței și al averei, la hotărârile celoralalți doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele și regulamentele 'Frăției'.

Inițiații erau formați în grupuri de câte zece, fiecare frate cunoscând numai pe șeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catichisese, îl inițiase, de la care și prin care primea ordine și instrucțiuni și căruia datora ascultare și supunere cu pericolul vieței și al averei, păstrând secretul cel mai absolut. Deviza era: Dreptate, Frăție.

Statutele, scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine în bibliotecă, în scoarțele Algebrei lui Bourdon. La mai 1848, când m-am decis să mă duc la Constantinopol, am dat acel volum în păstrarea Bălcescului, dar el peste două zile mi l-a adus înapoi, zicând că se temea de vreo perchezițiune sau d-o arestare și că-l credea mai în siguranță la mine. La plecarea mea din București, am pus acea carte împreună cu alte cărți și cu notele și caietele mele din școală într-o ladă pe care am lăsat-o în beciu de sub scară, în casa generalului Mavru de la Jicniță, unde locuiam, astăzi legațiunea Italiei, casă care a ars la 1856, când devenise spital militar în timpul ocupațiunei austriace. Acolo, împreună cu casa, s-au mistuit în cenușă cărțile, hârtiile, tablourile, mobilele și cu toate obiectele ce posedam.

Situațiunea politică de pe atunci se rezumă cam astfel:

Pe la mijlocul anului 1834, spătarul Alexandru Dimitrie Ghica, fratele fostului domn Grigorie Dimitrie Ghica, fusese rădicat la scaunul domniei după recomandația amicului său, generalul rus comite Pavel Kisselef, care a guvernat Principatele de la anul 1829 până la 1834 cu titlul de prezident cu deplină putere al divanurilor.

Alexandru Ghica, om plin de probitate, stimat și iubit de toată tinerimea pentru caracterul său leal și plăcut, era pizmuit, ca toți domnii indigeni, de mulți din boierii cei mari.

El, la anul 1838, comisese o mare greșeală politică: nu apărase cu tărie drepturile țărei atunci când împăratul Nicolae al Rusiei ceruse să se intercaleze în Regulamentul organic o clauză prin care orice lege votată de Obșteasca Adunare și sancționată de domn să nu poată fi pusă în lucrare până mai întâi nu ar dobândi aprobarea curților suverane și protectoare (Turciei și Rusiei), ceea ce echivala cu suprimarea autonomiei țărei. Deși se știa că pe sub mână Alexandru Ghica făcuse să cază acea propunere în Cameră, dar avusese slăbiciunea sau nedibăcia d-a o susține, cel puțin în aparență, și astfel își pierduse popularitatea și încrederea de care se bucura până atunci. Pe de altă parte, își alienase simpatiile Rusiei prin măsurile luate în contra espedițiunilor bulgarilor când au încercat să treacă Dunărea ca să răscoale Bulgaria în contra Turciei. Arestarea șefilor și organizatorilor acelei espedițiuni, Deșu și Costache Suțu, a decis la Petersburg căderea lui Alexandru Ghica din domnie, și nu rămânea decât a se crea un incident care să dea prilej Rusiei d-a cere mazâlia lui de la Poartă.

Boierii inamici domnitorului s-au folosit de aceste împrejurări ca să-l răstoarne printr-o doleanță a Obșteștei Adunări.

Unul din boierii de pe atunci, Gheorghe Bibescu, ginerele bătrânului Alecu Mavrocordat de la Iași, a publicat la Paris la anul 1840 în limba franceză o broșură intitulată Le general Kissilef et son administration, o biografie al cărei scop era d-a cufunda pe Ghica, exaltând știința și virtuțile generalului rus, scriere pe care a ilustrat-o propuind împământenirea lui. Cu această scriere, acel Gheorghe Bibescu a devenit favoritul consulatului rusesc destinat a înlocui pe Alexandru Ghica îndată ce se va îndupleca Poarta să dea firmanul de mazâlie.

A doua zi după alegerea noului domn, consulul general Dașkof zicea că într-acea noapte doamna Dașkof născuse o fată, și el, Dașkof, un băiat, înțelegând pe vodă Bibescu; și avea dreptate, căci pentru a scoate din urna electorală pe candidatul său de predilecție fusese silit să născocească fel de fel de procedări, căci lui Bibescu, deși îi lipseau două din însușirile prescrise de Regulamentul organic, etatea de patruzeci de ani și cualitatea de boier de trei generații, adică boier, fiu de boier și fiu de fiu de boier; dar printr-un opus cocus a ieșit ca prin minune din urna electorală.

Vodă Bibescu, rădicat astfel la scaunul domniei contra voinței națiunei și chiar în contra boierilor partidului său, s-a crezut dator să își arate recunoștința sa către acei care-l ajutase și a încercat să se concedeze esploatarea tuturor mineralelor din principatul Valahiei ca monopol unui industriaș rus, vestitului Trandaffirof și, printr-o încheiere a sfatului administrativ, interpretând legea regulamentară într-un mod meșteșugit, acorda acelui Trandaffirof dreptul și monopolul de a esploata toate mineralele din țară.

Ca să fie bine înțeles, voi aminti că Regulamentul organic regula dreptul de esploatare a minelor în modul următor:

1. Orice proprietar avea dreptul de a esploata minele după proprietatea sa, dând statului 10 % din productul curat.

2. Descoperindu-se o mină pe o moșie particulară și guvernul voind ca acea mină să fie esploatată, avea dreptul să previe pe proprietar și să-i ceară a o esploata, iar în caz când, după 18 luni după somațiune, proprietarul nu ar punea-o în esploatare, guvernul era în drept a o esploata pe seama statului, dând proprietarului 10 % din productul curat.

Sfatul administrativ, trecând peste drepturile de proprietate a moșiilor statului și ale clerului, acordase lui Trandaffirof dreptul de a se substitui proprietarilor; și s-a văzut deodată circulând două broșuri conținând dreptul acordat lui Trandaffirof, prevenind pe proprietari a avea să se conforme cu încheierea făcută întru aceasta de Sfatul administrativ.

Aparițiunea acelor broșuri și planurile lui Trandaffirof d-a aduce 5 000 de lucrători ruși a înspăimântat țara, încât un strigăt s-a ridicat dintr-o margine la alta, și Obșteasca Adunare a trebuit să facă un raport la domn, blamând încheierile Sfatului administrativ, cerând anularea - un adevărat blam dat ministerului; acel act merită a fi raportat aci:


'Preaînălțate doamne,

Obșteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălțimei-voastre, cu nr. 154, ce ați binevoit să-i adresați la raportul cu nr. 166, și s-a pătruns de multă mâhnire pentru băgările de seamă ce-i faceți, că ar fi ieșit din hotarele atribuțiilor sale și că ar fi călcat regulele bunei-cuviințe și a căzutului către înalta oblăduire respect, cerând prin al său raport desființarea jurnalului încheiat de Sfatul administrativ extraordinar în privința esploatației minelor și întărit prin ofisul înălțimei-voastre; mai adăogându-se și că nu s-a pătruns de cuprinderea pomenitului jurnal, ce este întemeiat chiar pe dispozițiile articolelor acelora cu cari s-a slujit la întru-expunerea din raportul său atins de prezisa pricină; la acestea luând Adunarea voie de la înălțimea-voastră, vă supune cu respect că, având supt vedere în toată vremea par. de la art. 54, art. 56 și par. de la art. 57 al Regulamentului organic, ce pe lângă altele o îndatorează ca să judece folosul tuturor măsurilor ce s-ar lua în pricini ori deobște sau întâmplătoare, socotește că n-a pășit peste ale sale atribuții, dacă privind pricina minelor, unul din obșteștile folosuri ale țărei, a chibzuit potrivit cu îndatoririle la care a supus-o pravila organică, să roage pe înălțimea-voastră, în urma deslușirilor ce luase despre cuprinderea jurnalului, ca să porunciți a se desputernici pre cât el nu se va fi aflând coglăsuitor cu legiuirile în ființă, precum și a se desființa tipăritele și obștitele examplare și a se popri de a nu mai țircula pentru depărtarea lor de la temeiurile prăvilei, pe care nu le-ar fi socotit că ar putea însemna cevași dacă nu le-ar fi recunoscut îmbrăcate cu caracter oficial. Acestea au fost, preaînălțate doamne, cuvintele pentru care Adunarea a întins plecata sa rugăciune doveditoare a singurii dorinți ca să vază prescrise chibzuirile atingătoare de esploatația minelor înlăuntrul cercului articolilor 178 și 179 a Regulamentului organic; având subt vedere, osebit de alte considerații ce privea la măsurile cerute spre asigurarea venitului statului, și darea sorocului de doisprezece ani, punct de căpetenie și vrednic a se lua în băgare de seamă, nefiind nicicum cuprins în pomenitele articole; care soroc, pentru ca să se dea de s-ar fi judecat folositor, trebuia ca o adăogire la pravilă să se așeze după formele legiuite prin art. 55 a Regulamentului spre a nu se împiedica altmintrelea nici sloboda dispoziție a fiecăruia proprietar întru cele de bunăvoie tocmeli.

Nu nădăjduia însă Adunarea a priimi de la înălțimea-voastră răspunsul, prin care nu numai sentimentele sale să cunosc altele decât cele adevărate și respectuoase către înalta oblăduire, ci și îndatoririle puse asupra ei prin articolile 54, 56 și 57 se lasă neluate în băgare de seamă. Adunarea dar se mărginește și acum întru a repeta plecata sa rugăciune, cerând cu supunere cele cuprinse în raportul său cu nr. 166.

Iar cât pentru ceea ce privește la viitorul ei, după cum bine ați voit înălțimea-voastră să adăogați în sfârșit, ea mai întâi socotește de netăgăduit a vă încredința că nu uită, nici va uita vreodată datoriile sale către înalta oblăduire, având după aceasta deplină mulțumire a se mângâia de nădejde, că ființa și locul ce înfățișează stau supt suzeranitatea și ocrotirea amândorora făcătoarelor de bine prea înalte puteri.

Acest raport s-au primit de Obșteasca Adunare după cele mai multe glasuri potrivit cu par. g de la art. 48 din Regulament.

Președinele Obșteștei Adunări:

(Semnat) Neofit mitropolitu Ungro-Vlahiei.

(Semnați) Alexandru Ghica, Const. G. Filipescu, Scarlat Gr. Ghica, Const. Gr. Ghica, Gr. Cantacuzino, I. Slătineanu, C. Filipescu, N.A. Nicolescu, C.N. Brăiloiu, A. Cocorăscu, I. Bălăceanu, C. Costescu, I. Văcărescu, M. Filipescu, A. Racoviță, C.Gr. Suțu (și un indescifrabil).

Nr. 205, 1844, februare 29.'

În dezbaterile asupra cestiunei Trandaffirof s-a relevat pentru întâiași dată talentul de orator politic a răposatului Barbu Catargiu, care, ca director al Departamentului Dreptății și deputat, a susținut cu multă căldură cauza concesionarului; dar elocința sa a trebuit să se aplece dânaintea cuvintelor patriotice a lui Costache Niculae Filipescu, a lui Niculae Niculescu și a celoralalți deputați.

Această victorie a Parlamentului din București din anul 1843 a fost urmată de satira plină de spirit a poetului Eliad, intitulată Măceșul.

Cestiunea Trandaffirof era la ordinea zilei și făcea obiectul tuturor vorbirilor, și a noastre când suiam dealul Filaretului.

Nicu Bălcescu, unul din cei trei șefi ai societății 'Frăția', a fost apostolul și inițiatorul cel mai ager și mai zelos. Maiorul Ioan Voinescu II, Bolliac, Bolintineanu, Deivos, Golescu (Alecu Negru), Marin Serghiescu Naționalu, Filipescu și mulți civili și militari făceau parte dintr-acea asociațiune. Nu știu dacă dintre ofițeri mai este astăzi în viață altul decât căpitanul Christofi.

Mai tot într-același timp s-a format în București Societatea literară, al cărei scop nu avea nimic ascuns, ci era pur și simplu dezvoltarea și încurajarea literaturei naționale. Președintele ei a fost tot timpul poetul Iancu Văcărescu, având de secretari pe maioru Voinescu II și pe Nicu Bălcescu. Mai mulți români din Moldova, Vasile Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi și alții făceau parte, când unul dintr-acești bărbați veneau la București, era pentru noi toți o adevărată sărbătoare. Ne adunam o dată pe săptămână, lunea seara, îmi pare, de cele mai multe ori la Văcărescu, în strada Poetului, sub Mitropolie, sau la advocatul Ștefan Ferechidi, în strada Dionisie. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a făcut multe servicii Societății literare. Din contribuțiunile membrilor ei s-au publicat multe opere literare, precum scrierile lui Iancu Văcărescu, Călătoria lui Guliver, ilustrată de Granville, tradusă de I. Negulici, și multe alte cărți.

Pe la 1846, Bălcescu, procurându-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate, unde a petrecut aproape doi ani, citind și notând tot ce a putut găsi în biblioteci și în arhive despre viața și vitejiile lui Mihai-vodă, eroul căruia plănuise să-i scrie istoria. Într-acea călătorie a găsit în colecțiunea de portrete din Biblioteca Națională din Paris portretul eroului român, scos și săpat de vestitul pictor Sadler, contimporanul lui Mihai, care l-a cunoscut la Praga; tot într-acea colecțiune a găsit și portretele domnitorilor Gheorghe și Grigorie Ghica.

La 1846, pe când mă găseam și eu la Paris, s-a mai înființat și o altă societate: Societatea studenților români, cu scop d-a ajuta și a încuraja la studii pe tinerii fără mijloace bănești. Erau membri acelei societăți mai toți românii aflători atunci în Paris: C.A. Rosetti, Kogălniceanu, Nicu Bălcescu, Al. Catargiu și frate-so Calimac, Grigorie Romalo, Scarlat Vârnav (mai în urmă devenit Popa Vârnav), Nicu Ruset, Bălănescu, Ion Ghica și mai mulți alți. Societatea aceasta era pusă sub patronajul poetului Alfons de Lamartine și avea un comitet compus de Ion Ghica, președinte, C.A. Rosetti, secretar, și Scarlat Vârnav, casier.

Pe la finele anului 1846, un vânt de libertate sufla peste toată Europa. În Berlin se vorbea de constituție, la Viena de libertate și la Pesta de sancțiunea pragmatică. Genova devenise focarul de unde să răspândea ideea de unitate în toată Peninsula Apenină. Toscana, Siciliile, Lombardia, Veneția și toate micile state de o parte și de alta a Apeninilor aveau speranțele țintite asupra cavalerescului rege Carol-Albert și contau pe concursul armatei piemonteze; strigătul de libertate și de naționalitate se ridică din toate unghiurile lumei civilizate. Deodată cu aparițiunea scrierilor lui Gioberti, Filip al Franței trimisese la Roma, ca ambasador al său, pe refugitul napolitan, pe învățatul Rossi, naturalist francez și devenit pair de France. Cardinalul Mastai Ferreti, episcopul de Imola, urmase bătrânului Grigorie XVI pe tronul pontifical; și biserica catolică, de sus, după Sfântul Scaun, propovăduia toleranța; într-aceeași vreme, în Franța, agitațiunea creștea, ideile democratice și chiar republicane câștigau din zi în zi aderenți și partizani; la cursurile lui Michelet, lui Quinet și Mickiewicz se îmbulzeau studenții cu miile, unul peste altul; fiecare lecție se termina cu un tunet de aplauze și cu strigătul de: 'Vive la Republique'. Oameni politici din cei mai ispitiți și oratori elocinți ai Camerei luau parte la banchetele naționale și cereau împreună cu radicalii și cu republicanii reforma legei electorale.

Românii, de o parte și de alta a Carpaților, nu puteau ei să rămâie simpli spectatori la cele ce se petreceau în Ungaria, în Austria și în tot Occidentul; căutau să se afirme și ei prin adunarea de la Blaj, prin revendicarea drepturilor autonomice ale Transilvaniei. În Iași și în București, actele lui Sturdza și lui Bibescu începuse a fi aspru judecate fără sfială. Chiar în adunările Societății literare, la care luau parte mai mulți oameni d-ai guvernului și rude de ale palatului, se alunecau discuțiuni politice, se critica și se condamna îndoitul divorț al perechii care era pe tronul Valahiei se blama vânzarea averii lui Hagi-Moscu în detrimentul creditorilor și în folosul familiei falitului, precum și trecerea mai tuturora din moșiile acelei case în posesiunea domnitorului; de pretutindeni se rădica un glas în contra venalității ce domnea în justiție și în administrație, căci ajunsese a fi fără teamă și fără rușine. Cuvântul care se auzea mai des în Iași și în București era că: 'Peștele de la cap se-mpute'.

Îndată după revoluțiunea franceză de la fevruarie 1848, cei mai mulți din tinerii români care se aflau la Paris s-au întors în țară, ca mișcați printr-o gândire electrică; spiritul de naționalitate și de libertate se deșteptase în toate straturile societăței noastre.

Librăria lui C.A. Rosetti și Winterhalder, de peste drum de Oteteleșanu, devenise un punct de întâlnire al tinerimei, de unde se împrăștiau în oraș și în toată țara știrile politice ce soseau din Europa; și nu era zi de la Dumnezeu fără d-a înregistra evenimente de acelea cari emoționa și îmbărbățea; mai ales noutățile venite din Franța, unde oamenii chiar cei mai devotați monarhiei din iulie 1830, ca Thiers, Odilon Barrot, de Lamartine, sfătuiau din răsputeri pe rege și pe ministrul său Guizot să cedeze curentului popular și să consimtă la o întindere mai largă a dreptului de a vota. Spiritele ajunsese atât de iritate, că un pistol tras pe Bulevardul Capucinilor, în dreptul Ministerului Afacerilor Streine, nu se știe de ce, nici de cine, nemerind într-un om din mulțime, rănitul purtat de popor cu strigăte pe strade devine semnalul unei lupte sângeroase, care răstoarnă tronul și proclamă republica. Atunci revoluția aleargă din capitală în capitală, din popor în popor.

În București, deși fierberea era mare, dar era așa de ascunsă, încât vodă Bibescu, răspunzând felicitărilor ce-i aduceau boierii în ziua de Paște, le zicea cu mândrie că toată Europa era turburată și în foc, numai Țara Românească, grație înțelepciunei guvernului său, se bucura de cea mai mare liniște și securitate. Nu știa că chiar în ziua aceea revoluțiunea era gata să izbucnească și că se amânase numai dintr-o împregiurare despre care oi vorbi mai la vale.

În Iași, unde lumea fiind și mai iritată și mai impacientă, agitațiunea era mai aparentă, se lucra mai pe față, dar fără o înțelegere prealabilă cu Bucureștii; iar vodă Sturdza, profitând de o adunare de tineri la Alecu Mavrocordat (Ursu), trimite toată armata sa, înconjoară casa și arestează pe câți poate pune mâna. Frații Rosettești (Răducanu și Mitică), Manolache Epureanu, Al. Moruzzi, Sandu Miclescu, Ion Cuza, Grigorie Romalo, frații Cazimir, Nicu Catargiu și câțiva alții sunt trimiși peste Dunăre, dați pe mâna turcilor la Tulcea și internați la Brusa. Câțiva din cei arestați, precum Alecu Cuza, Alexandru Moruzzi, Epureanu și alți, ajungând la Galați, scapă din mâna soldaților, se ascund la amicul lor Cunningham, consulul Engliterei, care îi îmbarcă mai în urmă pe un vapor austriac.

Acei pe cari nu i-a putut prinde și au scăpat, precum Vasilie și Iancu Alecsandri, Leon Cantacuzino, Alexandru Cneazu, Alecu Russu, au alergat la Hangu, în munți, cu speranța să ridice plăieșii și să pornească cu toate satele asupra Iașului. Dar, nereușind în speranțele lor, au trecut în Transilvania, în Bucovina, care încotro a apucat. Alecu Russu și Iancu Alecsandri, luând prin Vrancea și pe la Focșani, au venit deghizați în București, unde i-am ținut ascunși acasă, la mama, mai multe zile, până au putut lua drumul spre Brașov.

Tinerimea venită din Franța luase parte la luptele de pe stradele Parisului, în zilele de fevruarie, văzuse pe regele Filip căutând, el și familia lui, refugiu în țară streină, asistase la revoluția din Viena și întâlnise pe principele Metternich căutând să se ascundă de furia poporului, și veneau gata de luptă.

În fața unei asemenea stări de lucruri, comitetul 'Frăției' s-a hotărât la o mișcare revoluționară. Societatea conta deja ca frați mulți din oamenii cu influență în țară și în orașe; se putea rezema pe concursul batalionului maiorului Tell și pe dezafecțiunea ce esista în toate clasele în contra guvernului Bibescu.

Principiile în numele cărora era să se ridice poporul român erau discutate și hotărâte cu mulți ani dinainte:

1. Libertatea individuală, libertatea cugetării și a tiparului.

2. Desființarea castelor și a privilegiilor.

3. Împroprietărirea clăcașilor, cu despăgubirea proprietarilor.

4. Respectarea suzeranității sultanului și a autonomiei, conform vechilor tractate ale domnilor noștri cu Poarta.

5. Desființarea Regulamentului.

6. Încetarea protectoratului Rusiei.

Poporul român se scula în numele Dreptății și a Frăției.

Înainte chiar de luna martie 1848, Nicu Bălcescu a fost însărcinat de comitet a redacta proclamația revoluționară; și s-a provocat îndată o adunare de mai mulți amici acasă la Nicolache Golescu și în camera ocupată de căpitanul Teologu, unde s-a citit acea proclamațiune astfel cum a apărut în București și la Islaz, în ziua izbucnirei revoluțiunii.

Asistau la acea adunare de la N. Golescu patru frați Golești (Ștefan, Niculache, Radu și Alecu), Alecu Golescu (Arăpilă), doi frați Bălcescu (Constantin și Nicu), doi frați Brătieni (Tache și Iancu), Bolliac, C.A. Rosetti, maioru Voinescu, căpitanu Teologu, Costache A. Crețulescu și Ion Ghica.

După ce s-a citit proclamațiunea și s-a adoptat în unanimitate, așa cum fusese redactată de Nicu Bălcescu, s-a ales îndată un comitet executiv compus de trei membri, anume: Nicu Bălcescu, Alecu Golescu (Negru) și Ion Ghica, cu deplină putere d-a organiza ș-a conduce acțiunea. Toți luând îndatorirea d-a ne supune dispozițiunilor și ordinelor emanate de la acel comitet.

Tell, în care se concentra tăria noastră, era informat de N.Bălcescu și de Ion Ghica de tot ce se petrecea atât în acele adunări, precum și de toate dispozițiunile și hotărârile comitetului executiv; dar, ca să nu dea bănuieli, el nu asista nici la adunările, nici la dezbaterile noastre. El era șezător în Giurgiu, din cauza serviciului său militar. Batalionul ce comanda avea paza cordonului Dunărei, până la gura Oltului.

Pe aproape de Paște am fost trimis de comitet să mă înțeleg cu Tell, ca să fixăm ziua rădicărei. M-am dus mai întâi la o moșie Cucuruzu, ce aveam în Vlașca, și d-acolo ca în plimbare am fost la Giurgiu, unde am tras în gazdă la prefectul județului, căpitanul Costache Villara, fiul puternicului ministru și ginerele lui Știrbei. Acolo a venit seara, la petrecere, maiorul Tell, cu care m-am înțeles despre ora și locul unde să ne întâlnim. Am luat rendez-vous pentru a doua zi în răsăritul soarelui, pe zăgazul care se lucra afară, în susul orașului, destinat a apăra portul de viitura apelor Dunărei. Acolo ne-am învoit ca revoluțiunea să izbucnească în București și în Ploiești în ziua de Paște și totodată batalionul lui Tell să fie concentrat la Islaz, unde se afla compania căpitanului Pleșoianu, de unde să pornească spre Craiova răsculând Oltenia.

În starea Europei de atunci nu ne temeam nici de intervenire, nici de ocupație streină.

Mijloacele bănești de cari dispuneam erau foarte mărginite. Cu banii ce putusem aduna, cumpărasem pe sub mână toate puștile și pistoalele cari se găseau în prăvăliile din București și din Ploiești, puști proaste de vânătoare cu o țeavă, și le împărțisem tinerilor și oamenilor din popor cari cereau a se arma.

Iată cum se făcea operația cumpărătorii de arme: Ruset depunea, din banii ce erau strânși la dânsul, o sumă oarecare la un neguțător afiliat, către care dam aceluia care voia să se armeze o țidulă în termenii următori:

'Dați aducătorului un ghiuden și doi cârnați', ceea ce însemna: 'Dați aducătorului banii trebuincioși pentru cumpărarea unei puști și unei perechi de pistoale'.

Banii de cari dispuneam erau toți ca la 2 500 de galbeni (29000 de franci), aduși anume:

1 000 de galbeni de C.A. Rosetti,

1 000 de galbeni de Ion Ghica,

480 de galbeni (15 000 lei vechi sau 5 600 franci) aduși pe neașteptate de Niculae Alexandru Nicolescu, care vine într-o zi la mine și fără nici un preambul îmi zice:

'Nu știu nimica și nici nu am venit să aflu, dar am convingerea că se pregătește o mișcare în țară și că trebuie să fii în curent de cele ce se petrec, și am venit să-ți aduc 15 000 de lei (aproape 5600 franci) de cari dispune cum crezi. Să știi însă că voi fi cel dintâi la luptă.'

Acei bani îi avea cu dânsul în trăsură, în două trăisti cu sfanțihi, pe cari i-am luat și i-am dus la librăria lui Ruset, unde i-am depus în lada de fier în care se aflau și ceilalți 2 000 de galbeni.

Deși mulți din boierii cei mai însemnați simțise că se pregătește ceva și veneau pe la unii din noi, încurajându-ne și chiar escitându-ne, făgăduind că erau gata a da tot concursul lor moral și bănesc, dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. Ei, în agitațiunea ce simțeau, nu vedea alta decât răsturnarea lui Bibescu din domnie și putința fiecăruia din ei d-a-l înlocui.

La începutul lui aprilie rolurile noastre a fiecăruia erau împărțite.

Nicu Bălcescu cu Teologu erau destinați a merge la Telega, unde Marin Serghiescu (Naționalu), Telegescu și Duca erau înțeleși cu ciocănașii, ca d-acolo să pornească să răscoale Ploieștii, unde aveau înțelegere cu mai mulți dintre negustori.

Ștefan Golescu cu frate-său Radu și cu văru-său Alecu Golescu și Dumitru Brătianu să meargă să găsească pe Tell în tabăra de la Islaz.

Iar ceilalți, Nicolae Golescu și frate-său Alecu, cu C.A. Rosetti, Bolliac, Costache Bălcescu, Ion Brătianu și Ion Ghica să rădice tabacii, mărginașii și tinerimea din București, să meargă gloată la palat, să ceară lui vodă Bibescu sancționarea constituțiunei.

Stam toți gata și așteptam ordinele comitetului ca să pornim fiecare la destinația noastră, când d-l de Nion, consulul general al Franței, cheamă pe C.A. Rosetti și-i arată o depeșă prin care Lamartine, atunci ministru trebilor dinafară, îi scria să-l prevestească că trimetea într-adins la București pe un amic al său credincios, pe doctorul Mandl, care avea să ne facă comunicațiuni importante din partea sa și că, înainte de sosirea acelui trimis al său, să nu facem nici o mișcare. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam. În urma acelei depeșe, a trebuit să contramandăm toate dispozițiunile luate și să așteptăm sosirea doctorului Mandl.

Până în luna mai 1848, nu esistase nici o relațiune, nici o înțelegere între noi și Eliad, iar în timpul pe când așteptam să vie doctorul Mandl cu comunicațiunile ce avea să ne facă din partea lui Lamartine, vine la mine Alecu Dedu, unul din cei mai activi și mai zeloși membri ai 'Frăției', care-mi propune o întâlnire din partea lui Eliad, zicându-mi că avea să-mi facă destăinuiri de o mare importanță. După ce am luat încuviințarea colegilor mei, am convenit cu Dedu ca întâlnirea cu Eliad să fie la Colentina, în aleea cu tei. Acolo, în chioșcu de dasupra lacului, Eliad, în prezența lui Dedu, îmi zice că el, deși se află în cele mai bune relațiuni cu palatul și chiar cu aga Iancu Manu, dar că înainte de toate era român și credința lui era că sosise timpul ca românii să dea semn de viață; și că el pune la dispozițiunea noastră toată influența de care se bucură în tinerime și în burghezie, adăogând că era sigur că chiar lui vodă Bibescu nu i-ar displace poate să vază o manifestare a țărei în contra influenței rusești.

Raportând acea convorbire colegilor mei, s-a luat hotărârea d-a se admite Eliad în rândurile noastre.

Tot cam p-atunci, trecând într-o seară cu Nicu Bălcescu pe Podu Beilicului (strada Șerban-Vodă), întâlnim o droșcă cu felinare aprinse, cu opt cai de poștă, mergând spre barieră, și-a doua zi aflăm că într-acea trăsură era colonelul Bibescu, aghiotantul domnesc, trimis la Giurgiu să aresteze pe maioru Tell.

Tell, adus în București, după esplicațiunile ce a putut da lui vodă Bibescu, s-a întors înapoi la comanda sa la Giurgiu. Înainte de a pleca ne-am întâlnit la otel la Caracaș, și iată ce se petrecuse.

Între damele din familiile Tell și Magheru esistau relațiuni de amiciție și de corespondențe și, într-una din epistolele ce-și scriau una alteia, se făcea mențiune de o întâlnire între Tell și Magheru, cari de mulți ani nu se aveau bine între ei. Acea scrisoare, interceptată de Radu Ruset, prefectul de Gorj, și trimisă ministrului de interne Villara, dăduse bănuieli și fusese cauza măsurei ce se luase în contra lui Tell.

N-a trecut mult, și a fost chemat și Magheru la București, care, după mai multe convorbiri cu vodă Bibescu, a fost numit comandant-șef al tuturor dorobanților și plăieșilor de peste Olt.

Magheru, la plecarea lui la postul ce i se crease, întâlnind pe Nicu Bălcescu, i-a zis, strângându-i mâna: 'Să știți că m-am împăcat cu Tell'.

Guvernul începu a fi neliniștit și cugeta a face arestări; dar, viind aga Iancu Manu în sfatul domnesc cu propunerea să aresteze trei inși, și anume, pe C.A. Rosetti, pe Grigorie Scarlat Grădișteanu și pe Ion Ghica, se scoală Costache Cornescu, logofătul bisericesc (ministru cultelor), și zice că era de prisos să aresteze pe nepotul său Ruset, căci nu mai putea fi primejdios, fiind gata să plece la Paris. Atunci un alt membru al sfatului, Grigorie Grădișteanu, zice că el nu admite escepțiuni și că ori să se aresteze câte trei sau nici unul, căci dacă era să se facă favoruri, atunci va cere și el escepțiune pentru nepotul său, Grigorie Sc. Grădișteanu, căruia și lui i-ar fi mai plăcut a se plimba pe ulițele Parisului decât a sta închis la gros.

În urma acestor cuvinte, președintele Villara a închis discuțiunea, zicând că să se mai amâne arestările până se va vedea cum se sfetesc lucrurile.

Într-una din adunările noastre la Ștefan Golescu, Eliad ne-a citit o invocațiune adresată lui Dumnezeu, poporului român și puterilor streine, operă mai mult literară decât politică, plină de poezie și de misticism, dar care anevoie ar fi fost înțeleasă chiar de clasele cele culte. Acea scriere o propunea ca proclamație și manifest al șefilor revoluțiunei. Atunci i s-a spus că proclamația către popor era deja redactată, discutată și adoptată de noi toți înainte de venirea sa între noi, că nu mai puteam reveni și i s-a citit redacțiunea lui N. Bălcescu, asupra căreia Eliad nu a făcut decât o singură obiecțiune, la partea privitoare la împroprietărirea țăranilor, zicând că aceasta va face pe boieri să nu fie cu noi, obiecțiune la care i s-a răspuns că, oricum s-ar face, cei mai mulți boieri o să fie în contra și că ei vor căuta în acțiunea Rusiei un sprijin pentru privilegiile lor, și că singurul mijloc de a se paraliza acțiunea, înântrul țărei cel puțin, era de a interesa gloata la susținerea revoluțiunei, ceea ce nu se putea face decât satisfăcând dorinței drepte a clăcașilor d-a fi proprietari pe pământul ce muncesc, măsură care va pune capăt urei țăranilor către haina albastră și că, la din contra, inamicii țărei se vor servi ei de această cestiune, rădicând vreun Tzela ca la Tarnov în anul trecut.

După discuțiunea ce a urmat asupra acestui punct, Eliad a convenit de necesitatea acelui articol, a aderat la redacțiunea lui Nicu Bălcescu și a doua zi a venit acasă la mine, unde a scris cu mâna lui acea proclamație sub dictarea Bălcescului și a luat-o s-o tipărească în tipografia sa de la Obor; exemplarele tipărite s-au păstrat ascunse într-o claie de fân, în curtea sa de la vie, până la pornirea la Islaz.

Puține zile după înțelegerea noastră cu Eliad și întoarcerea lui Tell la Giurgiu, a sosit în București doctorul Mandl, trimisul lui Lamartine; instrucțiunile ce aducea erau consemnate în portofoliul său, scrise chiar de mâna lui Lamartine, adresate lui C.A. Rosetti și lui Ion Ghica. Ele prescriau ca să nu facem nici o mișcare până nu ne vom înțelege mai întâi cu guvernul otoman, și că generalul Aupick, noul ambasador al republicei la Constantinopol, avea instrucțiuni speciale de a înlesni trimisului nostru relațiunile cu Poarta.

Ca să urmăm povețelor lui Lamartine, am hotărât să trimetem pe unul din noi la Țarigrad, și alegerea comitetului a fost unanimă pentru Eliad; dar, făcându-i-se cunoscută dispozițiunea ce se luase, Eliad a declinat, obiectând că era singurul susțiitor al numeroasei sale familii, care, de i s-ar întâmpla lui vreo nenorocire la Țarigrad, ar rămânea pieritoare de foame. Așa că a trebuit să ne gândim la altul, și am ales pe Ștefan Golescu, care el, deși s-a dat gata a se duce, dar ne-a observat că el, fiind în mare intimitate cu vodă Bibescu, se va afla în strâmtorare când se va duce să-i ceară concediu ca membru al Curței înalte și l-ar întreba vodă despre scopul mergerei sale și nu-i va putea răspunde nimic, și că aceasta va deștepta bănuieli. Atunci comitetul a găsit cu cale să mă trimită pe mine.

Hotărându-mă eu să plec, am trebuit să cer pașaport de la postelnic, pretextând un voiaj de agrement în Italia și în Franța prin Constantinopol. Îndată după acea cerere, am fost chemat la palat, unde, după ce am așteptat vreo două ore într-o cameră singur, s-a deschis deodată o ușă cu mare zgomot și a apărut vodă Bibescu, viind către mine, cu ochii mari deschiși și târând picioarele, și-mi zice:

'Vous voulez aller a Constantinopole? Qu'est ce que vous allez chercher la?' Și, fără să aștepte vreun răspuns, adăogă: 'Je dirai a votre beau-pere de vous en empecher'.

Îmi întoarce spatele și iese precum intrase.

Eu, în previziunea că nu mi se va acorda cererea, îmi procurasem un pașaport englez de la consulul general al m.-sale britanice Colquhon, de care mă puteam servi după ce voi trece fruntaria, hotărât a mă strecura noaptea printre pichete cu o barcă, să trec Dunărea la Rusciuc, lăsând ca nevasta să vie să mă găsească la Constantinopol.

Îmi luasem toate dispozițiunile și eram gata de plecare, când primesc vizita bunului român colonelul Năsturel Herescu. Ocupa atunci postul de postelnic (ministru trebilor dinafară), către care adresasem cererea mea de pașaport; ținea în mână un plic, pe care mi-l dă, zicând:

'Uite, m-am certat furcă cu vodă pentru dumneata. I-am zis: . Iancu Manu ține mult să facă arestări; chiar adineaori venise în sfat cu o listă de vreo cincizeci de persoane. Tot Villara mai cuminte: i-a răspuns că, și d-ar fi fost poate o bună măsură acum vreo două luni, dar acum era prea târziu, că nici o sută, nici o mie de arestări, de s-ar face, nu va opri buba d-a sparge; că toată lumea era amestecată și că el nu știa pe cine să bănuiască'.

Pornind eu la Constantinopol, am fost înlocuit în comitetul executiv prin C.A. Rosetti.

Peste puține zile după plecarea mea din București, făcându-se arestări, s-a precipitat izbucnirea revoluțiunii.

Atentatul în contra lui vodă Bibescu nu avea nici o conexitate cu partidul revoluționar.

Proclamarea revoluției la Islaz, răscularea din București și abdicarea lui Bibescu și toate peripețiile câte au avut loc din ziua arestărilor până la intrarea lui Omer-pașa și a lui Luders cu Fuad-efendi și cu generalul Duhamel în țară sunt consemnate, zi cu zi, oră cu oră, în ziarele publicate în tot timpul guvernului provizoriu și a căimăcămiei de trei, de la iunie până la septembrie. Faptele sunt descrise pe larg în colecțiunea Pruncului român. Eu am voit să-ți narez aci numai episoadele cari au precedat revoluția de la iunie 1848, pe cât le-am putut cunoaște.

La citirea celor dintâi rânduri ale acestei epistole, ai crezut, sunt sigur, că-mi propuneam o biografie a mult regretatului și prețiosului nostru amic Nicu Bălcescu, și ai avut dreptate. Acesta îmi era scopul când am luat pana în mână. Dar, cu cât înaintam, scormonind și dezgropând în memoria mea cele petrecute de peste acum mai mult de o jumătate de secol, și treceam de la copil la tânăr și la bărbat, de la scriitor și istoric la omul politic, cu atât viața mai tuturor oamenilor cari au jucat un rol în țara noastră de la 1841 până la 1853, anul în care el a părăsit lumea, lăsând un gol mare între noi.

Voi urma în epistola următoare vorbindu-ți despre rolul și activitatea lui Nicu Bălcescu în timpul cât a trăit proscris, de la anul 1848 până la 1853.

Am auzit și am văzut pe mai mulți atribuindu-și lor, numai lor, tot meritul revoluțiunii de la 1848, și mi-am zis adesea: Căci nu trăiește Nicu Bălcescu, că le-ar spune cu pana lui cea ageră, în stilul său cel pătrunzător, că deșteptarea de la 1848 nu a fost opera unui singur om, nici a unui grup sau a unui partid, ci a fost opera simțului național al României întregi, a fost rezultatul a trei generațiuni; le-ar spune că acea mare revoluțiune nu putea fi oprită de nimeni și că ea s-ar fi făcut chiar în lipsa fiecăruia dintr-acei cari au sau au avut cutezanța a-i revendica paternitatea. Cugetătorul și organizatorul a fost națiunea, iar Tell și Magheru au fost brațul care a executat voința ei.

În tot timpul cât a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea mai strânsă legătură de amiciție și de comunitate de cugetări. Am trăit mult în același oraș, la București, la Paris și la Constantinopol, și, când am fost despărțiți unul de altul, am fost în corespondență continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram.

Eu am păstrat un mare număr de epistole de la dânsul și cuget a publica pe toate acelea cari ar putea avea un interes public; în ele va putea vedea fiecare că, tot timpul cât a fost proscris și pribeag, nu a lipsit un singur moment până la moarte de a lucra pentru țara lui cu pericolul vieței și al sănătăței.

Scrisorile mele către dânsul s-au răpus, deși el, prin testamentul său olograf, aflat la domnul Nicolae Ionescu la Consulatul otoman din Palermo, testament care mi s-a transmis în original de ministrul cultelor Bolintineanu, îmi lega mie toate hârtiile sale; dar ele au căzut în mânile altora și nu le-am putut avea. Dintre scrisorile mele către dânsul, am găsit numai opt, rămase din întâmplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris, la 1850. Iancu Alecsandri mi le-a trimes acum trei ani, însoțite cu următoarea epistolă:


'Paris, 8/20 noiembre 1883

Iubite prietene,

Voind a pune în ordin niște hârtii învechite la noi, am descoperit o serie de epistole adresate la anul 1850 de Ion Ghica din Constantinopol lui Nicu Bălcescu, care locuia cu mine la Paris.

Câte suvenire în câteva cuvinte! Pe cât mi-aduc aminte, acele epistole au fost lăsate la mine de mult regretatul nostru amic, când a plecat la Palermo, de unde a plecat apoi la sferele înalte.

Nu știu dacă ele, cu toate că private, nu aparțin istoriei, care

sub acțiunea unora din voi începuse deja a pomeni de țara noastră; în orice caz, eu le restituiesc autorului. Facă el cum va crede mai bine și primească această restituire ca o reamintire de niște timpi fără preț și de o amiciție statornică și devotată.

Iscălit: I. Alecsandri'.

În ziua de 17/29 mai 1848 porneam la Constantinopol și duceam cu mine următorul act, prin care eram autorizat a lucra și a tracta în numele persoanelor iscălite într-însul.

Acel act era redijat astfel:


'Quelques uns des Valacs les plus influents, desireux d'assurer la prosperite interieure de leur pays sous l'egide de l'integrite de l'Empire Ottoman, ont l'honneur d'envoyer monsieur Ion Ghica comme agent confidentiel et comme representant de leurs idees et de leur voeux pres du Ministere Imperial de sa Hautesse le Sultan.

Les bons Valacs nourrissent la ferme esperance de voir reussir la mission de Monsieur Ion Ghica, mission qui a pour but de faire rentrer la Principaute dans le sens veritable de ses anciennes capitulations avec la Sublime Porte, conformement aux instructions donnees a Monsieur Ion Ghica et que celui-ci est autorise a communiquer oralement ou par ecrit au Ministere Imperial.'

Iscăliți:

Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, Ștefan Golescu, Dimitrie Brătianu, N. Bălcescu, Rodolf Golescu, Demetrius Ghica, I. Eliade, C. Bălcescu, A.G. Golescu, I.C. Brătianu, C. Bolliac, Alexandru C. Golescu, I. Câmpineanu.


Doctorul Louis Mandl mă recomandă prin următoarea scrisoare generalului Aupick, ambasadorul Republicii Franceze:


'Bukarest, ce 14 juin 1848

Monsieur le General!

Envoye par Mr. Lamartine comme agent confidentiel du Gouvernement Français, pour lui rendre un compte exact de la situation politique de la Valachie, j'ai eu deja plusieurs fois l'occasion d'adresser des rapports au Ministre des Affaires Etrangeres, dans lesquels j'ai du fixer son attention principalement sur les points suivants:

La Valachie et la Moldavie sont actuellement des provinces russes. Toute la partie intelligente du pays se revolte contre une administration pareille; ont est pret a faire une revolution, on pourrait meme compter sur une succes heureux, si les menaces d'une intervention russe n'etaient a chaque instant mises en avant. Le prince regnant lui-meme se dit porte aux reformes, mais il est empeche par la Russie. Le parti national du pays a donc resolu d'envoyer un agent confidentiel, Mr. Ghica (Jean), a Constantinople, a fin de s'entendre avec le Cabinet Turc. Il espere trouver pres de vous, Monsieur le General, tout l'appui moral que vous pourrez lui preter. J'ai deja prevenu Mr. Lamartine, il y a quelques jours, du prochain depart de ce delegue, et il est possible que dans une des prochaines depeches que vous recevrez de Paris, il en sera question. Seulement, comme il avait ete d'abord decide que ce serait Mr. Etienne Golesco, qui partirait, j'ai donne ce nom.

J'espere, Monsieur le General, que les esperances des patriotes valaques ne seront point trompes et que l'insuffisance de ma recommandation ne diminuera en rien l'appui moral, que la politique de la Republique vous permettra de donner au delegue, Mr. Ghica.

Veuillez agreer, Monsieur, l'expression de ma plus haute estime.

Votre tres humble serviteur

Dr. Louis Mandl'


Voi urma în epistolele următoare cu peripețiile emigrării.