Scrisori către Vasile Alecsandri/Libertatea

Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica Libertatea

Ghergani, iunie 1881

Iubite amice,

După promisiunea ce ți-am dat, urmez astăzi epistola mea precedentă cu cîteva considerațiuni asupra libertății, asupra acestui cuvînt magic, a acestei zeități în numele căreia de trei mii de ani toate se fac și se desfac. Nu este publicist, economist sau moralist care să nu zică că vorbește, scrie și luptă pentru libertate; nu este cap încoronat, nu este un singur om de stat, ministru, cancelar sau vizir, care să nu-și dea, cu drept sau fără drept, titlul de liberal.

„O, patrie, cîte crime nu se comit în numele tău!” striga un filozof al antichității.

Acest cuvînt s-ar aplica încă și mai bine libertății.

Istoria este plină de cruzimile comise în revendicarea libertăților publice și private. Atenianii se făleau cu libertățile lor, pe cînd înhăma pe iloți la pietre de moară și-i învîrteau cu biciul la teascurile de untdelemn; pe cînd dau lui Socrate să bea otravă ca să nu se mai vorbească de unitatea dumnezeirii. Romanii vorbeau în forum libertate, pe cînd mînau sute de mii de robi cu biciul, ca pe turme de vite, la lucrarea edificiilor colosale cu cari împodobeau cetatea eternă, și pe cînd aruncau pradă fiarelor sălbatice pe acei cari Îndrăzneau să mărturisească în Christ. Împărații, baronii, toate revoluțiunile și toate conjurațiunile, pronunciamentele, lovirile de stat, toți și toate au jurat și jură în numele sacru al libertății, pretinzînd că tot ce fac și au făcut ar fi pentru glorificarea libertății.

Ne putem Întreba: cum se face că existența și dobîndirea acestui drept al omului să fie încă disputată și contestată, de vreme ce toți o voiesc și o cer cerului și pămîntului, deoarece fiecare se zice gata a face pentru dobîndirea ei toate sacrificiile de viață și de avere?

Cauza este că fiecare o voiește mai mult pentru Bine și așa cum crede el că i-ar veni mai bine la socoteală, fără a se preocupa dacă acțiunile sale nu ating și nu jignesc libertățile altora. Lumea nu este încă pătrunsă de adevăratul sens al acestei prerogative. De aici coliziuni, luptă pentru deosebitele moduri de a înțelege, de a voi și de a practica libertatea: o încîlceală care nu se poate descurca de secuii, un adevărat antagonism, de unde autoritatea trage mijloace de a oprima împingînd pe unii în contra altora, și unde demagogii găsesc un mijloc de a se face populari, preconizînd libertăți stravagante, cari nu se pot realiza, dar cari adesea uimesc spiritele slabe și inculte.

Mulțimea nu este încă pătrunsă de ideea că libertatea unora nu trebuie să împiedice libertatea celoralalți.

O cucoană care plătise ștraf la Viena pentru că își bătea servitoarea, o biată țigancă pe care o luase cu dînsa în călătorie, cînd se întorcea în țară, după cîteva luni, îndată ce a pus piciorul pe pămîntul românesc la Turnu-Severin, a salutat patria cu o păreche de palme pe obrazul bietei Oprichi, esclamînd:

„Te salut, o, patrie de libertate, unde pot bate cînd voii”

Sunt încă puțini acei cari înțeleg că fericirea unui popor stă în libertatea tuturor, iar nu în prefecțiunea unora și în apăsarea altora; și sunt numeroși acei cari cer libertatea astfel cum le-ar plăcea lor, fără a le păsa de ceialalți, de aceea vedem că ceea ce numesc unii libertate ia fel de fel de forme și că, în loc de a fi toți mulțămiți, strigă unii în contra altora, simțindu-se loviți și împiedicați în interesele și în dezvoltarea lor.

Pentru unii, supremul libertății ar fi de a se obliga toți românii mari și mici să nu cumpere marfă decît de la dînșii; alții mai puțin esigenți s-ar mulțămi ca să nu se aducă mărfuri străine în țară, ca să nu concure cu cele confecționate de dînșii; pentru alții ar fi destul să se restrîngă cît s-ar putea mai mult numărul acelora cari produc aceleași obiecte ce produc și ei, și foarte puțini înțeleg că a protege în contra concurenței, fie dinlăuntru, fie dinafară, este a persecuta pe cei mulți în folosul unora, că este a supune pe fiecare la niște dări nedrepte și fără folos pentru țară; căci orice măsură s-ar lua în favoarea unui individ, unei meserii și orice formă ar lua acea măsură, ea se traduce într-o contribuțiune bănească, care apasă asupra tuturora și devine un adevărat impozit care, de cele mai multe ori, nu profită nici măcar acelui pe care a căutat să-l favorizeze.

Un patriotism rău înțeles face pe mulți să crează că a opri concurența, a acorda scutiri sau privilegiuri și a împiedeca libertatea schimbului de la un oraș la altul, de la o țară la alta, ar fi a îmbogăți națiunea. Eroare1căci nu se poate admite că legile cele mari și providențiale să poată aduce vreodată sărăcie și pieire; nu se poate admite că tranzacțiunile libere, cari sunt schimbul de servicii între oameni, să poată fi vreodată vătămătoare și păgubitoare; din contra, ele vor îmbogăți cu atît mai mult cu cît vor fi mai active, ele se micșorează cu cît li se aduc mai multe restricțiuni și piedici.

Atît rațiunea, cît și datele statistice dovedesc în mod netăgăduit că prin libertatea producțiunii și a schimbului valoarea obiectelor merge scăzînd și utilitatea lor merge crescînd. Cu cît valoarea obiectelor scade, cu atît rămîne un capital mai mare disponibil, capital care poate fi pus în serviciul producțiunei ca să o sporească; și viceversa, cu cît valoarea obiectelor va fi mai mare, cu atît capitalul rămas disponibil va fi mai mic și cu atît producțiunea va scădea.

Țările despotice, UDde s-a practicat cu mai multă asprime sistemul vamal, sistemul protecționist și sistemul prohibitiv, este dovedit astăzi că au fost și sunt cele mai sărace și cele mai puțin locuite și, totodată, cele mai turburate și mai bintuite de conspirațiuni, de răzvrătiri, de foamete și de fel de fel de epidemii; și au mare dreptate economiștii cînd răspund toți într-o glăsuire fiziocraților și malthusianilor că libertatea tranzacțiunilor și creșterea densității populațiunii înlesnește sporirea producțiunii și a bogăției.

Nu este esact a crede că interesele se împung unele cu altele; tot ce se poate zice într-această privință este că omul, ca ființă activă, caută să depărteze sau cel puțin să micșoreze cît poate, să împuțineze senzațiunile ostenitoare și neplăcute și să mărească și sâ înmulțească pe cele plăcute și mulțumitoare; ceea ce vine a zice, a încunjura și a Împuțina munca și osteneala și a spori mulțămirile sau a produce puțin și a consuma mult. Pentru ca să dobîndească însă pe cele plăcute, nu o poate face decît prin schimb cu ceea ce a produs el; munca e dar condițiune fatală existenței societăților omenești.

Schimbul între producte constituie toată știința politică și socială, care regulează relațiunile ce trebuie să existe între oameni și face că ei nu pot fi absolut liberi, ci trebuie să-și reguleze acele relațiuni astfel ca libertatea să nu fie jignită decît întrucît aceea a unora ar putea vătăma pe a altora.

Că omul se naște liber, nu avem decît să observăm această ființă atunci cînd încă societatea, obiceiurile și legile nu au putut să fi avut nici o acțiune asupra lui, să-l observăm în stare de pruncie. Copiii plîng cînd sunt lăsați singuri, nu le place nici singurătatea, nici întunericul, le place să fie în societatea semenilor lor, preferind pe cei de aceeași etate cu dînșii; totdeodată sunt egoiști și voluntari, și cu atît mai voluntari cu cît sunt mai prunci, cu cît nu s-au frecat cu rezistența celoralalți; se mînie și se revoltă cînd li se împotrivește cineva la voința lor. Aceste două instincte naturale, cari amîndouă cer a fi satisfăcute și cari, lăsate fără frîu, ar face din fiecare om un despot sau un sclav, ele cer a fi temperate și regulate prin concesiuni mutuale de la unii la alții, făcînd pe fiecare să înțeleagă respectul ce datorește drepturilor celoralalți, cu condițiunea, se înțelege ca unii să nu aibă mai multe drepturi decît alții, ci să sacrifice fiecare o părticică din libertatea sa pentru posibilitatea de a trăi în societate cu alții.

Omul nu poate trăi în izolare, fiindcă organismul său fizic și intelectual îl pune în necesitate de a avea trebuință de ajutorul semenilor săi, nu numai a celora cari îl înconjoară, dar a celor de departe; lucrăm unii pentru alții, fiindcă în starea socială ne procurăm mulțumiri pe cari nu le-am putea dobîndi prin noi înșine. Ca să ne convingem de acest adevăr, nu avem decît să considerăm ceea ce mîncăm, ce bem și ce îmbrăcăm într-un an, pentru a ne încredința că munca noastră proprie și individuală nu ne-ar putea procura acele obiecte nici cu o lucrare stăruitoare de mai multe secule.

În starea de izolare, trebuințele covîrșesc putințele noastre, mijloacele noastre de producțiune, pe cînd în starea socială, din contră mijloacele noastre egalează și covîrșesc trebuințele.

Mulțămirile omului depind de repartițiunea productelor, și acea repartițiune dă loc uneori la o mulțime de regulări nedrepte, egoiste și rău chibzuite, cari nemulțămesc și turbură societățile, neliniștesc guvernele.

În fiecare societate individul luptă pentru libertate și pentru apropriare, pe cînd statul sau guvernul luptă pentru autoritate, și astfel se formează două curente opuse.

Omul slab vorbește totdeauna în numele libertății, dar, îndată ce devine tare, începe a vorbi în numele autorității, a forței.

„Părinții bisericei — zice Cantu — proclamau libertatea credințelor în tot timpul persecuțiunii religiei creștine, îndată însă ce a încetat acea persecuțiune și biserica a devenit autoritate, au început la rîndul lor a vorbi în numele puterii.” Aceste două curente ale libertății și al autorității le găsim în luptă în toate societățile; și chiar în cele mai înaintate în civilizațiune găsim o luptă neîncetată între justiție și putere, fiecare posedînd o acțiune puternică asupra societății lor și biruind cînd una, cînd alta.

Lumea occidentală se zvîrcolește de secule între autoritate și libertate, luptă necontenit cu principiul autoritar, inimicul jurat al societăților libere.

Să nu se înțeleagă iar că a fi liber va să zică a nu face nimic, de teamă să nu aducem supărare semenului nostru, ci din contră a fi liber însemnează a munci, a fi singurul său arbitru de ceea ce face și de ceea ce nu face; căci libertatea este activitate, este dreptul de întrebuințare liberă a timpului, alegerea liberă a lucrării și a muncei noastre; nu este, cum cred unii, trîndăvia sau dreptul de a înjura și a calomnia, sau dreptul de a chema ura și disprețul asupra celoralalți sau asupra guvernului și a provoca ură și răzvrătiri. Nimic nu garantează mai bine propriele drepturi ale fiecăruia ca respectul ce trebuie să avem noi înșine pentru drepturile cari le țin în cumpănă.

Numai cu această condițiune libertatea se poate stabili la un popor; ea este exigentă și capricioasă, voiește să fie înțeleasă, apreciată și iubită pînă la moarte. Și cînd dintr-un concurs oarecare de circumstanțe libertatea se coboară asupra unei societăți care nu știe să o prețuiască și să o practice, ea se oprește puțin și dacă vede că nu este respectată și adorată, zboară, fuge, lăsind un regret lung și amar, căci nimeni nu simte mai bine lipsa ei decît acei cari au avut-o și au pierdut-o, neștiind să o păstreze. Voltaire zicea că, pentru a scrie despre libertate, ar voi să fie închis la Bastilie.

Libertatea rău înțeleasă face afacerile despotismului, precum și despotismul naște mai curînd sau mai tîrziu libertatea. S-a zis că Bastilia a făcut mai mult pentru libertate decît Voltaire sau Rousseau.

Cu cît într-o societate există mai multă ignoranță și mai puțină educațiune, cu cît simțul justiției și dreapta apreciare a intereselor sunt mai puțin dezvoltate și cu cît puterea morală, care înfrînează patimele și dezvoltă rațiunea, va fi mai slabă, cu atît libertatea va fi mai puțin înțeleasă și practicarea ei va fi mai anevoie, și prin urmare pericolul de a se pierde va fi mai iminent.

Una din condițiunile cele mai importante pentru libertatea unui popor este ca în clasele de jos să existe spiritul de conservațiune și în cele de sus să existe spiritul de inovațiune și de progres. Această condițiune a făcut că în Englitera libertatea a putut înflori mai bine decît în orice altă țară.

Abolițiunea robiei, desființarea glebei și a clăcei, abolițiunea drepturilor de naștere, proclamarea egalității, libertatea exercițiului meseriilor, desființarea monopolurilor, libertatea presei și a întrunirilor, libertatea individuală habeas corpus sunt victorii ale libertății; ele însă nu dau acelora cari au scăpat de nedreptate și de apăsare dreptul să crează și să pretindă că la rîndul lor pot oprima pe acei cari i-au năpăstuit, căci aceasta nu ar fi decît o intervertire de roluri, iar nu o biruință a principiului libertății; răul ar rămînea același, ar fi poate chiar și mai mare, pentru că nimic nu este mai grozav decît apăsarea mulțimii.

Pe cît timp nu vom căuta decît ceea ce ne convine personal, fără a ține seamă de trebuințele și de interesele celoralalți, să tot dorim libertatea, să o tot chemăm toți cu toții, buni și răi, bătrîni și tineri, ea va rămînea surdă la glasul nostru, va rămînea suspendată în aer ca o simplă aspirațiune și va dispărea ca o nălucă, tocmai atunci cînd am crede că o ținem mai bine. Pe cît timp nu vom înțelege că ea este dreptul de a face ceea ce voim sub propria răspundere a conștiinței, recunoscînd celoralalți un drept egal, nu putem fi liberi.

Cîtă vreme însă pentru brutar idealul libertății ar fi dreptul de a impune consumatorilor pîne lipsă la dram, necoaptă și din făină stricată, și pe cît timp măcelarul va striga în contra autorității care-l oprește de a vinde carne de mortăciune, și cîrciumarul va dori ca salonul său să fie local de întîlnire a făcătorilor de rele, cari se mulțumesc a bea rachiul fabricat cu vitriol și cu ardei și a-l plăti cît de scump din beneficiile meseriei lor, pe strade după miezul nopții; pe cîtă vreme tabacii, cavafii și croitorii vor crede că libertatea constă în a nu se permite concetățenilor lor să cumpere piei, cizme și haine de la alții din țară sau dinafară, și a obliga, în numele patriei și al patriotismului, pe toți locuitorii să se îmbrace și să se încalțe cu haine și cu încălțăminte făcute de domnia lor, zicerea libertate va fi o iluziune și pe toată ziua ar fi un pas către apăsare și despotism.

Autoritatea și politica nu sunt numaidecît metoda de a realiza libertatea și de a o garanta. Într-o societate civilizată numai legea scrisă trebuie să ție locul voinței arbitrare și a bunului plac, ea trebuie să consacre și să facă să se respecte drepturile naturale și imprescriptibile ale fiecăruia. Guvernele nu au dreptul să se considere pe dînsele ca avînd prerogative și interese proprii ci trebuie să înțeleagă și să știe că nu sunt nimic alta decît puterea care se întrepune între acel care încearcă să nedreptățească și acel asupra căruia caută să se năpustească nedreptatea.

Omul, ca să fie liber, trebuie să înțeleagă și să știe că ceea ce dă libertate, considerațiune și avere este munca, că ele sunt singurul drum care duce la civilizațiune și la progres; pînă cînd nu vom învăța, lovindu-ne cu capul de pragul de sus și de jos, a nu mai crede pe acei cari, ca să ne esploateze, ne făgăduiesc cîte în lume și în soare, cai pe păreți: libertate absolută, împuținare de dări, instrucțiune cu chila, guvern ieftin, pînă atunci n-o să vedem altă decît două sau trei partide politice vrăjmășindu-se între dînsele și strigînd fiecare, la rîndul lor: „Sculați voi ca să ne punem noi”; partide egoiste și ambițioase, care pizmuind pe cei ajunși la putere, cari, de bine, de rău, se silesc cît pot și pe cît se pricep să facă cum cred că e mai bine, se muncesc să-i dea jos și să se puie în locul lor ca să facă tot ca ei. Strigă, deși știu că, îndată ce se vor pune pe lucru la rîndul lor, are să se scoale opozițiunea celoralalți în contra lor; că acei cari la rîndul lor ar voi să-i înlocuiască au să-i atace pentru toate cîte vor face, precum și pentru cele ce nu vor face, au să-i denigreze, să-i calomnieze, să-i gratifice cu titlurile obicinuite de instrumente ale neamicului și ale străinului, de călcători de legi, de violatori de constituțiune; că au să-i acuze de reavoință, de neștiință, să-i împiedece la orice ar voi să facă, să-i insulte nu numai în viața lor publică, dar chiar și în cea privată, să se lege de neamurile și de amicii lor; aleargă pe la consuli, pe la gazetele străine; într-un cuvînt, întrebuințează toate mijloacele pentru a-i discredita în ochii poporului și ai străinilor. Guvernul, amărît, își pierde cumpătul și, ca omul necăjit, cînd nu este înzestrat cu o mare doză de filozofie, alunecă pe povîrnișul mîniei, ia măsuri aspre, lovește și cade printr-un esces de vigoare sau prin descurajare și dezgust; se lasă în voia întâmplărilor, și atunci cade prin apatie. Opozițiunea profită și de una, și de alta ca să se suie pe ruinele celor căzuți, cugetînd puțin la ceea ce are să fie. Dar a făgăduit cai pe păreți, sănătate în vite, ploaie la soroace, siguritate în case și pe drumuri, la orașe și la țară, stîrpirea abuzurilor, a dărilor de foc și a hoțiilor de vite, micșorarea dărilor, satisfacerea aspirațiunilor naționale, lățirea teritoriului în dreapta și în stînga, participarea statului român la dezlegarea tuturor cestiunilor celor mari ale diplomației și mii și mii de alte frumuseți, — le uită pe toate, puțin le pasă de cele ce au făgăduit. Atunci o altă opozițiune se formează, cu alte făgăduieli, și danțul se învîrtește de atîția ani, reîncepînd totdeauna d-a capo, joc vătămător și periculos.

Cu toate acestea, sub ministerul de ieri, ca și sub cel de azi, ca și sub cel de mîne, lumea merge înainte pe calea progresului, dovadă învederată că el nu emană de la partide, ci de la națiune și de la condițiunile în cari se află țara.

Nu voi să zic că în orice minister, ca și în orice opozițiune, nu se găsesc oameni dezinteresați; sunt departe de a crede că unii nu atacă decît ca să puie mîna pe putere și că ceialalți nu se apără decît ca să tragă foloase, dar este învederat că înfocarea luptei nu-i lasă nici pe unii, nici pe alții să se ocupe cu ceea ce trebuie țării.

Orbirea partidelor merge pînă a refuza și a combate binel, cînd ar veni de la partidul opus, deși rațiunea ne zice să-l primim ori de unde ne-ar veni și să fim recunoscători aceloT cari în timpuri grele au apărat drepturile țării. Trecutul de orice dată, ca și pTezentul, își are păcatele sale; dar totodată și unul, și altul au drepturi netăgăduite la recunoștința urmașilor, cînd au știut să le păstreze o patrie; cu toate acestea, se găsesc mulți care-l defaimă, îl desprețuiesc și-l insultă. Această ingratitudine și lipsă de respect către oameni vine din patimă, din neștiință și din orbire. Mai tîrziu, cînd timpul va potoli patimile, atunci vom putea judeca oamenii cu imparțialitate, și poate că dreptatea va apărea la mulți ca o mustrare că n-au știut să prețuiască și să judece în deplină libertate. Pînă atunci, ceea ce ne poate servi de normă în aprecierile noastre asupra oamenilor este să știm că acel care nu face alta decît să samene ura și vrajba, zavistuind și calomniind, nu este bun român și că acel care muncește, produce, scrie, traduce, ridică o fabrică, o casă de comerț, mahometan sau izraelit, ortodox sau papist, liberal, democrat sau aristocrat, este bun român, fiindcă prin faptele sale contribuie la înaintarea și la dezvoltarea României, și pentru aceasta merită stima și considerațiunea țării.

Legea ne-a dat tot ce ne putea da, nu măi avem nimica să-i cerem: suntem toți egali, înaintea drepturilor și a datoriilor nu depindem nici de voința, nici de capriciul nimărui. Aceasta este un mare bine, negreșit, dar ne impune și o răspundere mare, foarte mare, căci ne-a creat o ordine nouă de datorii, ne-a dat o independență care nu se poate păstra decît supuindu-ne la legile cari ne garantează pe unii în contra altora.

Am arătat că un mod de a înțelege libertatea este de a o considera ca o tendință absolută a individului, fără altă regulă decît voința proprie a fiecăruia, fără nici o considerațiune pentru ceialalți membri ai societății: libertatea egoistului, cum s-ar zice. Un alt mod de a o înțelege este de a o privi ca absolută numai pînă acolo unde ar lovi rațiunea și justiția. Una este libertatea tirăniei, cealaltă este libertatea cea adevărată.

Libertatea este un drept natural al omului, căci fiecare are conștiința liberei sale acțiuni, a acelei libertăți care naște din noțiunea binelui și a răului, pe care o numim libertate morală; pe dînsa se razămă tot edificiul social al responsabilității omului, cu toată teoria pedepselor și recompenselor; fără dînsa nu esistă nici virtute, nici vițiu, nici fapte bune, nici fapte rele.

Dar dacă omul se simte pe dînsul liber, nu este el oare printr-aceasta chiar constrîns a nu nega celoralalți oameni aceeași prerogativă? Și prin urmare nu a luat el, prin faptul acesta chiar, obligațiunea de a-și mărgini libertatea sa acolo unde ea începe a lovi libertatea celoralalți, cerînd și el același sacrificiu din parea celoralalți, ca astfel societatea să devie garanția drepturilor mutuale? De aci necesitatea de a recunoaște o autoritate care să poată judeca după rațiune întinderea cercului libertății fiecăruia, cerc a cărui întindere trebuie să fie aceeași pentru toți, ca să poată fi respectat, ca să fie necontestat. Așadar, libertatea, egalitatea și autoritatea sunt elementele primordiale ale vieții sociale.

În cît privește libertatea individuală, fiecare om este stăpîn absolut, suveran, are dreptul netăgăduit de a dispune de persoana și de averea sa; avem fiecare liberul joc al activității noastre fizice și intelectuale; iar în cît privește libertatea socială, pe care englezii o numesc principiul voluntar, pe care Dupont White o numește individualism, se cuvine a ținea seamă de respectul libertății celoralalți; cu alte cuvinte, că trebuie să se respecte prescripțiunile autorității, adică ale legii.

Libertatea și autoritatea trebuie să se combine în folosul fiecărui membru al societății, iar nu să se combată, căci, de va fi luptă între aceste două elemente, societatea se periclitează, și o libertate care nu recunoaște autoritate cade de sine prin anarhie, precum autoritatea cade prin abuzul puterii cu care a călcat libertatea.

Societățile ai căror membri nu-și înțeleg datoriile ce au unii către alții își dau mai totdeauna libertăți esagerate și rău înțelese, cari, mai curînd sau mai tîrziu, produc ciocniri între interesele comune și particulare; degenerează într-o anarhie, al cărei singur remediu este despotismul.

Acel cerc vițios, în care se învîrtesc unele societăți de secule, provine din imperfecțiunea morală a membrilor cari le compun și din puțina dezvoltare intelectuală în care sunt lăsați, căci libertatea trebuie să găsească în fiecare voința și puterea de a se supune adevărului și dreptății, altfel, societatea este în tot minutul în pericul de a fi spulberată.

„Legea veghează la ușa cetățeanului englez, numai justiția poate păși pragul — zice Laboulaye; liber în casă, numai afară din casă este supus autorității; este inocent pînă în momentul pronunțării condemnării, este judecat de magistrați inamovibili sau de juriu, în virtutea legilor cari au definit crima mai dinainte și au regulat procedura și pedeapsa.”

Libertatea omului nu trebuie să fie și nu poate fi absolută; sunt însă autorități mari, cari în seculul trecut, pe cînd se punea piedici cugetării și dezvoltării, năbușind și oprimînd, au propagat ideea de o libertate absolută și au voit să ridice această idee la înălțimea unui principiu, să facă dintr-însa o dogmă socială. Dacă această idee poate fi un adevăr netăgăduit pentru un individ izolat, nu se poate însă admite în ceea ce se atinge de relațiunile cu ceialți oameni, și consecința ei ar fi ca nimeni să nu se abție decît de la faptele cari nu-i convin sau pe cari nu voiește a le face, a nu recunoaște nici o lege alta decît voința sa proprie, sau cel mult a nu se supune decît numai la legile acelea pe cari el a binevoit să le admită; se înțelege că aceasta ar pune pe fiecare la voia întîmplărilor, adică la discrețiunea celui mai tare.

În fapt nu există un principiu recunoscut și netăgăduit prin care să se precizeze și să se stabilească marginile intervenirii autorității în viața omului. Fiecare opinează și hotă- rește cum îi vine mai bine; unii merg pînă a crede că guvernul ar avea dreptul și datoria de a interveni și a întreprinde lucrări și acțiuni oriunde i s-ar părea că ar fi ceva de făcut, un rău de îndreptat; merg pînă a voi să fie în stat o unitate de putere care să facă binele cu sila, să-l impuie. Aceia ar voi o societate omogenă, o singură putere la centru, ducînd acțiunea sa binefăcătoare, prin agenți subordinați și disciplinați, pînă la punctele cele mai depărtate. Aceste idei autoritare se apropie foarte mult în procedere de organizațiunile dorite de socialiști, căci și ele, pornind de la un principiu fals, caută să înlocuiască libertatea prin silă, impunînd niște moduri de trai artificiale în locul celor naturale. Sunt alți cugetători, ca Bukle de esemplu, care, trecînd în cealaltă extremă, sunt pînă într-atîta de geloși de respectul libertății, mai ales cînd e vorba de cea intelectuală, încît nu admit să se atingă nimeni de dînsa, nici în bine, nici în rău, nu admit nici măcar amestecul autorității pentru a încuraja literatura, artele sau științele, neagă orice acțiune alta decît aceea a justiției.

Tendința autorității este de a se întinde cît poate peste ceea ce trebuie și de a călca libertatea individului atît prin acțiunea opiniunii, cît și prin acea a legislațiunii. La toate guvernele găsim tendința de a se întinde peste limitele dreptului natural.

În luptele partidelor politice, totdeauna minoritățile luptă în contra tendinței autorității, în numele respectului libertății, dar, lipsite de mijloace suficiente prin ele înseși, sunt fatalmente conduse de a-și căuta de multe ori puterea de acțiune în întrebuințarea de mijloace culpabile. S-a văzut timpi cînd un partid, amenințat în credințele sale politice, a mers pînă a uita sentimentul de patrie și de naționalitate pentru favorul realizării ideei căreia s-a devotat; atît devin de pasionate, încît uită orice rațiune, încît ceea ce partidele politice numesc toleranță nu este decît dreptul de a face tot ce vor și ceea ce împodobesc cu numele de libertate, nu este decît triumful ideei lor.

Este peste putință a se adopta un sistem esclusiv, mai ales cînd este vorba de o societate puțin dezvoltată, ai cărei membri nu sunt încă în stare să judece și să prețuiască ceea ce se poate face în folosul tuturor; de aci vine că, cu cît o societate este mai puțin dezvoltată, cu atît guvernul are o mai mare acțiune asupra membrilor ei, și răspunderea lui devine cu atît mai mare cu cît poate intra mai adine pe tărîmurile libertății fiecăruia, și cu atît este mai obligat a forma rațiunea, a implanta credințe adevărate, a calma pasiunile, a combate ideile greșite și a dezrădăcina prejudițiile.

Tendința mai tuturor autorităților de a interveni în viața cetățenilor mai mult decît se cuvine a determinat pe mai mulți publiciști moderni a se ocupa să afle natura acțiunii ce se cuvine autorității și să determine într-un mod precis cercul acelei acțiuni; au căutat să însemneze pînă unde trebuie să se întindă suveranitatea individului și pînă unde trebuie să se înfigă puterea autorității, cîtă parte din viață se cuvine individului și cîtă societății.

John Stuart Mill proclamă că principiul care trebuie să dirigă raporturile societății cu individul, fie ca forță materială sub formă de penalitate legală, fie ca coacțiune morală a opiniunii publice, este „de a opri pe individ de a vătăma pe alții” și că aceasta este singura rațiune legitimă ce poate avea o societate de a se servi de putere în contra membrilor săi. Acest mare publicist, după ce arată că asociațiunea este un drept individual, inviolabil și sacru, că ea rezidă în raporturile cari unesc pe oameni între dînșii și în legăturile cari constituie aceste raporturi, susține într-un mod general că „tot ce este de dorit a se face în interesul umanității, al generațiunilor viitoare sau în interesul membrilor cari au trebuință de ajutor intră în atribuțiunile autorităților, afară de a remunera pe particulari sau pe societăți la întreprinderile lor”.

El consideră pe orice individ ca răspunzător cătră ceialalți membri ai societății pentru orice rău pricinuiește, nu numai prin faptele sale, dar chiar și prin inacțiunea sa, și conchide zicînd că „fiecare trebuie să ia parte la lucrările și la sacrificiile trebuincioase pentru apărarea societății și a membrilor ei în contra amenințărilor și a vătămărilor”.

Laboulaye are și el aceleași idei asupra libertății. Amîndoi acești publiciști mari apără principiul libertății economice al lui Adam Smith: lasă să se facă, lasă să treacă (laissez faire, laissez passer).

Baronul Wilhelm de Humboldt consideră libertatea individuală ca o condițiune neapărat trebuincioasă dezvoltării și progresului societății. „Scopul omului — zice el —, nu scopul acela pe care ni-l arată niște pofte trecătoare, dar acela care ne este prescris de decretele eterne și nestrămutate ale rațiunii, este dezvoltarea întinsă și armonioasă a tuturor facultăților într-un tot complet și constant; așadar, scopul cătră care trebuie să tindă necontenit orice ființă omenească, și mai cu seamă aceea care voiește să influințeze asupra semenilor săi, este individualitatea puterii și a dezvoltării; pentru aceste două lucruri sunt necesare libertatea și varietatea de situațiuni, unirea lor produce vigoarea individuală și diversitatea multiplă care se contopesc în originalitate.”

Baza societăților celor mai libere, a societății engleze și americane, este guvernul prin sine însuși, ceea ce ei numesc Self-government. Să nu credem însă că înțelesul acestui cuvînt ar fi a se guverna fiecare pe sine, căci aceasta ar fi negarea oricărei autorități. Adevăratul înțeles este ca fiecare să fie guvernat de toți ceialalți cetățeni.

Englezii, prin proclamarea principiului libertății individuale, au luat toate precauțiunile în contra opresiunii, pe care mulțimea sau numărul ar voi să exerciteze în contra unei părți a societății sau în contra vreunuia dintr-înșii. „Este de neapărată trebuință — zice Mill — a pune o îngrădire acțiunii legitime a opiniunii colective asupra independenței individualell; această precauțiune este tot atît de necesară ca și aceea care s-ar lua în contra oricărui abuz de putere. Tirania majorității trebuie pusă în numărul relelor de cari societatea să se ferească; ea pătrunde în amănuntele vieții mai adînc decît toate tiraniile. Ideea că legitimitatea puterii constă în număr este o idee eronată, destructivă a libertăților și a adevărului.

Se vorbește mult de opiniunea publică, dar mai niciodată ea nu este rezultanta credințelor tuturor membrilor unei societăți asupra unei cestiuni; de cele mai multe ori este numai credința guvernului sau a unui partid care impune gloatelor credințele și voințele sale, și încă mai adese și guvernul și partidele devin instrumente și organe ale tendințelor greșite ale mulțimii, ca să o poată domina.

Partidul care impune credințele și voințele sale este de cele mai multe ori o clasă, o corporațiune, un oraș, o mahala, o facțiune, un Ciceronache, un Lumînărică, un ziarist, un ambițios, un Catilina, care pune mîna pe gloate sau pe acei cari le conduc, se proclamă opiniunea publică, voința națională și conduce societatea după ambițiunea sa, fără a ținea seamă de adevăratele sale interese; face și desface, și gloatele primesc orice zic ei cu aplauze, cu mulțămire și cu recunoștință.

Mulțimea judeca mai mult cu inima decît cu rațiunea; poporul iubește sau urăște și nu are încredere decît într-acei pe cari-i iubește. Binele ce rezultă este mare cînd acel preferit, acel idol este la înălțimea așteptării sale, precum este și nenorocirea de mare cînd acea afecțiune se abate pe capul unui ambițios de rînd sau al unui incapabil care nu o merită. Guvernele sau partidele cari pun gheara astfel pe voința gloatelor pot avea o aparență de tărie; dar aceasta nu face pe un popor nici ferice, nici liber, pentru că nici puterea absolută nu face tăria și stabilitatea guvernului, nici voința mulțimii nu constituie libertatea. Și una și alta, ca să se poată susținea, au trebuință să fie sprijinite de rațiune și de dreptate.

În cît privește libertatea intelectuală, adică libertatea cugetării, a conștiinței și a scrierii, publiciștii cei moderni nu recunosc autorității nici un drept de ingerință altul decît de a opri calomnia și apelul la violență; libertatea intelectuală este cerută de toți în general ca un drept inalienabil al omului, drept care trebuie să fie absolut. „Libertatea opiniunilor și a discuțiunii — zice Mill — este o necesitate pentru dezvoltarea intelectuală, dezvoltare de la care depinde bunăstarea morală și materială a neamului omenesc.” Sieyes zicea că „presa este un al șaselea simț dat popoarelor moderne”, și Georges Canning o punea așa de sus, că o considera ca o a patra putere în stat, putere cu care guverna pe timpul cît parlamentele nu erau deschise.

„Rolul presei — zice Mill — este de a ajuta progresul regulat și pacinic în care mișcarea se face prin inteligență, socialitatea se perfecționează la flacăra artelor, științelor și la lumina tuturor talentelor. Un stat nu poate exista liber fără presă, și presă liberă.

Într-un cadru restrîns, ca al unei epistole, ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect; tot ce am voit este ca, într-un mod foarte sumar, să dau o idee despre libertate în esența libertății. Voi urma cu cele cinci libertăți primordiale, enumerate de Thiers, pe cari el le numește: securitatea, libertatea electorală, libertatea reprezentațiunii naționale, libertatea presei și preponderanța reprezentațiunii naționale în direcțiunea afacerilor statului.

Ion Ghica