Scrisori către Vasile Alecsandri/Liberalii de altădată

Jump to navigation Jump to search
Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica
Liberalii de altădată
Ghergani, noiembre 1880


Iubite amice,

Tu știi, ca și mine, că a fost un timp cînd trebuia mare îndrăzneală și abnegațiune unui român ca să cugete naționalitate și libertate; pentru aceasta îi trebuia mai întîi să renunțe la orice favoare, la orice solicitudine, la orice dreptate chiar din partea guvernului, să încheie pact cu persecuțiunile, cu exilul și cu proscripțiunea; să lase orice speranță.

Fericit acela care-și putea conserva afecțiunile familiei, căci pînă acolo mergea goana în contra acelor cari îndrăzneau să iasă din rînduri. Acei cari se hotărau să vorbească sau să scrie despre drepturile românilor, despre viitorul și despre speranțele lor; să pomenească măcar de desființarea robiei, de împroprietărirea clăcașilor, de încetarea protectoratului, de recuperarea autonomiei, de unirea Moldovei cu Valahia; să critice nedreptățile și prevaricațiunile în justiție și în administrație, trebuiau să se ducă peste țări și peste mări, să se ascundă și să-și schimbe numele, căci altfel se espuneau a fi trimiși să-și spăsească sentimentele și îndrăzneala în vreo temniță sau cel puțin în vreo mănăstire. Noi am apucat timpuri grele, pe cînd Cîmpineanu, Mitică Filipescu, Niculae Bălcescu se pocăiau la Plumbuita, la Snagov, la Mărgineni și în Ocnele de la Telega, topindu-și sănătatea și averea.

Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme și fără vreme, din gură și din condei: patrie, libertate, egalitate, independență; a încrimina și batjocori pe acei cari nu trec peste marginile moderațiunii, a bunei-cuviințe și a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotați binelui țărei, a-i trata în mod ireverențios, a-i lovi și a-i insulta nu numai că nu este periculos, dar este glorios și chiar bănos. Apoi cînd învăpăiarea patriotică trece peste fruntarii, peste Carpați sau peste Hem, ea dă drepturi netăgăduite la sinecuri bine plătite, la misiuni cunoscute sau necunoscute în budget.

Ceea ce era pagubă odinioară a devenit speculă și profit, și numărul înfocaților crește în proporțiune cu încurajarea ce găsesc și de la public, și de la guvern. „Lac să fie, broaște multe”, zice proverbul. Persecutările și invectivele au rămas partea acelora cari nu se suie pe streașină ca să strige la patriotism sau cari nu se asociază cu acei cari practică calomnia și injuria în favoarea vreunui partid colorat, și asupra acelora cari s-ar mulțămi cu mai puțină ostentațiune, cu mai puțină fanfaronadă și cu ceva mai multă încurajare dată literelor, științei și artelor, ceea ce ne-ar face să aducem și noi contingentul nostru la opera cea mare a civilizațiunii și ne-ar da dreptul la recunoștința națiunilor celor mari, mai mult poate decît vitejia soldaților noștri și sporiri de teritoriu.

Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani poate că s-or găsi publiciști și istorici cari să arate generațiilor viitoare în ce parte a fost mai multă și mai adevărată iubire de țară și să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să urmeze; pînă atunci însă meritul și gloria vor fi partea zbierătorilor și dibacilor, și primejdia este mare.

Patrioții înfocați nu așteaptă judecata istoriei; tari de sprijinul ce găsesc în opinia publică cea amețită și rătăcită și în partizanii ce-și fac prin fel de fel de mijloace, își apropriază toate faptele cele mari și frumoase ale națiunii, se proclamă oameni mari, își pun lauri pe frunte și cer să fie adorați.

„Revoluția bărbată-mio!” zicea o cocoană, cînd vorbea de revoluția din 1848. Eroul cu mantaua albă nu voia să recunoască că acea răsculare, acel strigăt de durere și de indignare al națiunii era opera unei lucrări stăruitoare de mai multe generațiuni. În îngîmfarea lui, credea că înainte de dînsul nimic nu fusese, și data România și românismul numai de la venirea sa pe pămînt. Înainte de dînsul, nici limbă, nici națiune nu esista într-acest colț al lumii; el lumina și patriotismul, afară de el, numai întuneric și trădare! își atribuia și-și apropria toate evenimentele politice în general și revoluția de la 1848 în special; dar, în elasticitatea sa de convicțiuni, trata acel mare și generos act al românilor de uneltire diavolească ori de cîte ori trebile nu-i mergeau bine, și pe unii din articolii programei națiunii îi atribuia unei negre trădări și unei țesături infernale, în care încurca și incrimina pe românii cei mai ageri, pe aceia a cărora viață fusese un șir neîntrerupt de sacrificii și de devotament.

Astăzi partidele strigă în gura mare și fără rușine:

„Noi și numai noi ne iubim țara!”

„Noi și numai noi i-am dat libertate, egalitate, unire, principe străin și pozițiune politică și independentă!”

„Noi și numai noi am salvat-o de cei răi și de cei vicleni!”

„Acei cari nu cred ca și noi și nu sunt cu noi sunt inimici ai românilor și ai românismului, trădători, vînduți Turcului, Ungurului și Englezului l”

„Cînd guvernul nu este în mîna noastră, toate merg rău, îndată însă ce norocul ne dă pe mînă frînele statului, atunci într-o clipă, ca printr-un farmec, lucrurile se schimbă!”

„Încrederea în viitor renaște, spiritele se liniștesc!”

„Securitatea și justiția domnesc pretutindeni!”

„Tot românul trăiește bine, la țară și în oraș, nesupărat și nebîntuit, petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea, fără zăvoare la uși și la ferestre, fără pușcă, fără pistol, fără temere de foc la clăi, la magazii și la case l”

„Caii și boii nu se mai îmbolnăvesc, nu se mai fură din coșare, nici de pe cîmp; epizootia intră în gură de șarpe, lăcustele fug peste Dunăre sau zboară pe deasupra Carpaților; spicul griului crește lung de-o palmă și des ca păsderea, proștilor și bețivilor le crește mintea, de poți să-i faci și miniștri dacă vrei, copiilor le cresc condeiele, ca să ne cînte nouă osanale și celor cari nu vin în numele nostru să azvîrle imprecațiuni și injurii.”

„Românii se înarmează, datoria flotantă se stinge, finanțele prosperă și, mai presus de toate, demnitatea țării și drapelul național se ridică din umilința în care au fost tîrîte de toți acei cari nu erau cu noi. Lumea se liniștește îndată ce agenția Havas și reporterii anunță Europei că ne-am suit iar noi la putere.”

„Iscălituri de oameni de toată vîrsta, cu sutele și cu miile, mărturisesc prin poște și prin telegraf aceste fericiri, dînd grație cerului că iar i-a învrednicit Dumnezeu să vază la putere pe oamenii de geniu și pe patrioții cei mai mari cari realizează aspirațiunile națiunii.”

„Tot ce s-a făcut mare și patriotic s-a făcut de mine și prin mine, zicea mai deunăzi o individualitate dibace; tot ce s-a făcut fără de mine s-a făcut rău și trebuie desfăcut!”

Fatuitatea facțioșilor și a demagogilor, a albilor și a roșilor este atît de mare și-i orbește pe unii și pe alții pînă într-atîta, încît își atribuie lor și numai lor evenimentele cari au rezultat din cauze mari și complexe, la cari ei au fost cu totul străini.

“Publicul crezător și uimit se închină cînd unora, cînd altora; răii și trădătorii de ieri devin geniuri bune și patrioți devotați de a doua zi, pînă ce iar se întoarce sfera, de ies ceialalți dasupra, Încît românul, nemaiștiind la ce sfînt să se închine, își dă numele tuturor admirațiunilor și recunoștințelor telegrafice.

Dorința ce are fiecare de a face să se crează despre sine că el și numai el a făcut tot ce este bine, tot ce este mare trage după dînsa necesitatea de a defăima pe ceialalți, de a înnegri în ochii națiunii tot ce nu este el și a se pune ca singurul capabil, curat și bun. De-aici s-a născut școala calomniei și a injuriei, care a adus zizania, ura și dezbinarea, o școală a cărei adepți, pentru a populariza neadevărul și eroarea, nu-și cruță nici un sacrificiu, espresiunile cele mai batjocoritoare curg ca din izvor.

Dacă cineva are nenorocirea de a consilia moderațiunea și modestia, de a pomeni de economii în finanțe, de a zice că progresul și civilizațiunea nu stă în instituțiuni cari nu au alt scop și alt rezultat decît de a satisface vanitatea, dacă denunță vreo abatere sau nu aprobă persecuțiuni nedrepte, conspirații inventate, presupuneri și acuzațiuni infamante, îndată o sută de condeie și mii de limbi tăbăresc pe dînsul, îl denunță opiniunii publice ca vîndut străinului, ca om cu inimă neagră, inimic al măririi și al gloriei naționale; dacă zice cuiva că s-a abătut de la principiile cele adevărate, de la principiile acele pe cari le susținea ieri cu tărie și cu talent și că apără reteveiul lui P.T., lui K. și I.G., de unde-l combătea cînd era în mîna arhiereului N.S. și a lui T.D.; că astăzi aprobă influența morală în alegeri, influență în contra căreia a tunat și a fulgerat cînd era practicată de alții, îndată i se răspunde că e paraponisit, nebun, că vînează minister, că voiește răsturnarea stării de lucruri esistentă; i se atribuie gratuit infamii și fapte nedemne și, grație bogăției de oameni de toate specialitățile, se găsesc îndestui cari să ateste prin grai și prin scris că au auzit și au văzut ceea ce n-a esistat.

Eu, din parte-mi, convins că, în tot ce s-a făcut bun și bine în țară, fiecare la rîndul său nu a fost decît un instrument zelos și devotat voinței naționale, și că propriul libertății este de a nu se închina la prezumpțiunile nedrepte, nici a urma orbește rătăcirilor opiniunii, nu am putut fi admiratorul dibacilor și șarlatanilor, nu m-am putut alipi de acei zeificați și de acei cari se pun dinaintea poporului ca eroi, pentru că nu am putut da stima și afecțiunea mea decît acelor cari o merită; condeiele cele agere, consacrate partidelor și facțiunilor, au fost și sunt totdeauna dispuse a mă lovi; scriitorii de asemene fel abuză de libertatea de care se bucură presa; ceea ce ei afecționează mai mult în polemica lor este de a zice acelor pe care-i atacă că au trădat și că au furat; educațiunea și retorica lor se învoiește foarte bine cu asemenea acuzațiuni, căci ele convin politicei și aspirațiunilor de cari sunt conduși; însă, glorie luminelor secolului, nu mai suntem în timpul lui Basilio, pe cînd calomnia putea omorî, ea nu mai are acea putere; astăzi un om învăluit în onorabilitatea sa poate foarte bine nesocoti acele loviri; de multe ori ele cad pe capul acelora cari se servesc de dînsele.

Starea noastră morală e de îngrijit, dar eu încă tot cred că mai sunt oameni cari cugetă și cari nu sunt molipsiți de suflarea ciumoasă a corupțiunii și a invidiei; că ei vor ajunge cu timpul la o comunitate de idei politice bazate pe principii adevărat salutare; am credința că românii nu pot întîrzia de a se grupa unul cîte unul în jurul principiilor libertății și ale constituționalismului sincer aplicate; cred în triumful luminii și adevărului. Vine o zi cînd simțul moral se revoltă văzînd capacitatea, știința și probitatea insultate, principiile moralei și justiției nesocotite și călcate în picioare; vine o zi cînd se indignează văzînd pe guvern că face din administrație și din justiție un instrument al patimilor și al luptelor politice, pe favoriții miniștrilor împunînd încrederea în guvern cu reteveiul, aci în numele libertății și al democrației, aci în numele autorității și al bunei ordine.

Credința mea este că va veni curînd timpul cînd românii vor înțelege că nici libertatea nu este anarhie, nici legalitatea nu este despotism; și că autoritatea, cu cît este indispensabilă societăților, cu atît ea trebuie să fie mai întărită, făcînd-o să derive de la lege, a cărei suveranitate este singurul principiu care poate conduce societățile moderne; și că libertatea, cu cît este mai necesară, cu atît trebuie să fie subordinată rațiunii și științii. Simțul moral nu poate răbda mult timp a vedea pe acei cari trebuie să fie ausiliarii cei mai puternici ai civilizațiunii, pe preot, pe învățător și pe învățătoare, pe judecător și pe soldat, întrebuințați ca instrumente politice, ca agenți electorali și de corupțiune; nu poate răbda mult timp să vadă urmîndu-se în afară o politică reprobată de națiune prin mai multe acte solemne și să vadă că, sub cuvîntul de a ținea sus drapelul național, se aleagă jocul periculos al întîmplărilor, să ne ducem să compromitem demnitatea noastră, espunîndu-ne la umilințe și să dăm pe toată ziua ocaziune străinilor de a se amesteca în afacerile noastre dinlăuntru și astfel să se inaugureze o eră de ingerență a streinului.

Într-o societate bine echilibrată, deosebitele ramuri ale trebuințelor naționale trebuie să meargă mînă în mînă, trebuie ca nici politica să nu fie sacrificată comerțului și industriei, nici literatura și artele să nu fie sacrificate ambițiunii politice și vitejiei. A sacrifica toate interesele politicei și vitejiei nu poate fi, nici măcar în condițiunile cele mai norocite, decît un succes trecător de care peste cîțiva ani de-abia mai aduce aminte o inscripțiune săpată în piatră.

Iată o profesiune de credință; aud strigîndu-se: Dar de ce să nu-mi fie și mie permis a avea ambițiunea să contribuiesc cu slabele mele mijloace la ceea ce se poate face bun și frumos în țară; nu văd pentru ce m-aș apăra de o pretențiune care nu ar avea nimic de reprehensibil, dar cu toate aceste liniștească-se temerile de îndată. Dacă o asemenea ambițiune nu se lipește astăzi de mine, cauza este că eu știu că pentru a guverna așa cum cred eu că ar trebui guvernată România, pentru a urma cu succes politica pe care o cred eu salutară pentru țară, ar trebui să pot găsi o putere pe care să mă pot răzema. Nu sunt nici destul de naiv, nici atît de prezumțios, ca, la vîrsta la care am ajuns și cu esperiența ce am putut dobîndi, să-mi permit a-mi face iluziuni. Nu mi-ar fi iertat a crede că un om, care nu se bucură de bunăvoința celor cari dispun de încrederea publică și în contra căruia s-au coalizat totdeauna albii cu roșii, poate fi chemat la trebile statului, sau că, chemat fiind, ar putea să se ție îndestul ca să vadă fructul cugetărilor și ostenelelor sale realizate.

A fi ministru, fără a putea face ceea ce trebuie făcut, ar fi numai satisfacțiunea unei vanități copilărești care nu poate sătura ambițiunea mea.

Partidele cari conduc opinia știu bine că eu nu pot nici linguși patimile și hrăni urile, nici încuraja eresurile și prejudițiele mulțimii, fiindcă știu că, ori de cîte ori am avut puterea, nu m-am servit de dînsa ca de un instrument de favoare sau de persecuțiune și că nu am căutat a mări acțiunea vreunui partid, ci am lăsat opiniunile să se formeze și să se manifesteze într-un mod liber, sub acțiunea rațiunii. Știu că cu nu mi-am făcut din guvernare un ideal strimt și tiranic pe care să-l impun în profitul vreunei secte sau vreunei coterii, nu am promis, nici acordat favoruri vreunei coterii, nici n-am persecutat pe vreun partid. Tendințele și aspirațiunile mele au fost totdeauna de a vedea pe oamenii capabili uniți sub drapelul constituțiunii, bine hotărîți a practica și a apăra principiile de politică, de ordine, de libertate și de justiție. Doresc din toate puterile inimii și spiritului meu ca oamenii onești și învățați să se grupeze în jurul ideilor celor bune și raționale, să le susție cu tărie și să le propage prin cuvînt, prin scrieri și prin fapte, căci numai astfel s-ar putea forma conștiința poporului, singurul frîu ce poate opri pe guvernanți de a se abate de la prescripțiunile adevăratelor principii și a nu lăsa loc la credințe greșite și stricate prin ură și prin patimi. Dorința mea a fost totdeauna de a vedea pe acei care-și iubesc țara legați între dînșii printr-o comunitate de idei și de principii, iar nu prin interese de partid, prin cabale cari nu pot avea alt rezultat decît a face pe români să pășească din decepțiune în decepțiune și a-i arunca într-un scepticism politic care poate avea cele mai fatale consecințe.

Condus de aceste dorințe, cred că fac bine adresîndu-ți această epistolă urmată de cîteva altele, în cari îmi propun a trata cîteva din principiile cari ar trebui să conducă societatea noastră. Le voi trata astfel precum ele sunt înțelese de publiciștii cei mai eminenți ai Europei și asupra cărora astăzi nu mai esistă între oamenii de știință politică mai multe feluri de a vedea.