Scrisori către Vasile Alecsandri/Legile

 

Iubite amice,

Puterea, ca să fie suferită și respectată, trebuie să emane de la națiune, să-și aibă rădăcinile ei înfipte în spiritul și trebuințele poporului.

Cînd principiul de la care purcede a fost cucerirea, violența sau spiritul militar, guvernul acela n-o poate duce decît timpul cît principiul care l-a impus se mănține întreg, pășind din victorie în victorie și din concistă în concistă; îndată însă ce i-o lipsi acel prestigu, slăbește din zi în zi, devine din ce în ce mai arbitrar și mai tiranic, se corumpe și cade în descompunere, dovadă starea provinciilor romane în timpul decadenței; dovadă guvernele provinciilor Imperiului otoman.

Esistența și durata unui guvern devine numai o cestiune de oportunitate, eînd el a fost opera unei influențe străine, dovadă, în anticitate, guvernul Atenei, sub cei treizeci de tirani; dovadă, în secuiul nostru, restaurarea Burbonilor, dovadă și mai recentă Convențiunea de la Paris, instituțiune a cărei ramuri, în loc de a fi împlîntate în sufletul și în inima națiunii, răsărise din spiritul a cîtorva străini care, deși oameni din cei mai ispitiți și mai eminenți, inspirați de cugetări binevoitoare, dar inima lor nu putea să bată în diapazonul cel românesc.

Cînd instituțiunile unei țări stabilesc un antagonism între puterea supremă și o clasă privilegiată, sau între mai multe clase ale societății, atunci partea poporului dezmoștenit se încruntă și hrănește speranța de a se folosi de cea dîntîi împrejurare ca să se scuture; dovadă Regulamentul organic, impus Principatelor În timpul unei ocupațiuni rusești, pe cînd autoritatea supremă era în mînile unui general străin, a cărui voință era sprijinită numai pe baionetă, îndată ce națiunea a putut crede că starea în care se afla Europa, în urma revoluțiunii franceze de la 1848, era favorabilă, l-a ars în cîmpul Filaretului.

Regulamentul organic era o chartă, care printre dispozițiuni de drept public constituțional, precum reprezentațiune națională, alegere de domn etc., conținea și dispozițiuni administrative, judecătorești, financiare și militare, chiar și de drept internațional.

La anul l83l, boierii cei mari ai Principatelor au fost convocați de generalul conte Kisselef, cei din București la Dealul Mitropoliei, cei din Iași la Curtea domnească, unde, sub președința consulului muscălesc, au votat în cîteva zile, cu voie, fără voie, voluminoasa lucrare ce li s-a prezentat numai de formă. Botezul acelei colecțiuni de legi, a cărei naș a fost preotul Minciaki, a fost, cum s-ar zice, un fel de leturghie cu bragă; nici boierii chemați nu puteau face cum ar fi crezut că era bine, nici poporul român lua direct sau indirect vreo parte Ia facerea acelor legiuiri, sub domnia cărora a stat pînă la anul 1859, cînd au fost înlocuite, una cîte una, cu acele izvorîte din Convențiunea de la Paris.

Toți cunoaștem origina Convențiunii din 1857 și știm că ea a fost rezultatul unui compromis între cele șapte puteri mari ale Europei, dar poate puțini își mai aduc aminte de cum și de unde a luat naștere charta numită Regulament organic. Ca să ne împrospătăm memoria, cată să ne suim cu investigațiunile în susul curentului evenimentelor care au preces venirea lui la lumină; numai astfel putem afla care i-a fost sorgintea.

Tratatul de la București se încheiase la anul l8l2, sub presiunea esersată asupra Porții de puterile aliate, de Englitera mai cu seamă, care voia cu orice preț să facă să înceteze războiul dintre Turcia și Rusia, ca țarul să poată dispune de toate puterile sale în lupta cu Napoleon cel Mare. Sultanul, siluit și grăbit, o fi cunoscut, n-o fi cunoscut însemnătatea clauzelor acelui tratat, așa cum se încheiase între plenipotenți la București, faptul este că nu le-a ratificat pe toate, Încît tot au rămas nedumeriri, sămînță de gîlceavă, cum s-ar zice. Cît pentru cedarea Basarabiei, acea greșeală neiertată și neînțeleasă, marele dragoman beizadea Aleco Muruzi, care asistase pe plenipotenții Porții la redactarea preliminarielor păcii, precum și la încheierea tratatului, a plătit-o cu capul.

Vîrtejul în care s-a aflat Europa de la l8l2 pînă la l8l5 și temerea de a nu se uni Turcia cu Franța n-au dat răgaz împăratului Alexandru să stăruiască mult asupra esecutării clauzelor rămase în suspens sau echivoce ale tratatului de la București. Sultanul era și mai puțin grăbit, pe cît știa că era să aibă mai mult de dat decît de luat, astfel că lucrul sta încurcat.

Cedarea Basarabiei băgase pe Austria la mare grijă; vedea că, la fiecare gîlceavă cu Turcia, Rusia se tot întindea, ciupind cîte o provincie din posesiunile sultanului, și pîndea o ocaziune ca să poată pune stavilă acelei ambițiuni fără sațiu. Congresul deschis la Viena, unde Turcia nu era reprezentată, îi părea că poate a fi momentul psihologic de a lua în mînă interesele Porții și să propuie garantarea integrității Imperiului otoman; dar principele Metternich, temîndu-se de o împotrivire din partea împăratului Alexandru, a împins pe lord Castelreigh să-i sondeze dispozițiunile.

„Nu numai că nu mă opun la o asemenea idee, dar chiar aș dori să se puie în dezbatere, căci voiesc cu acea ocaziune să se aplaneze niște neînțelegeri care au mai rămas în privința unor posesiuni pe coasta Mării Negre” a fost răspunsul țarului.

În urma veleității rusești de a căuta să se mai întindă și cu această ocaziune, marele cancelar al Austriei a trebuit să renunțe la ideea sa.

Neînțelegerile la care făcea aluziune împăratul priveau mai cu seamă fruntaria din Asia. Rusia voia să aibă o schelă pe coasta maritimă, pentru transportul de munițiuni, și să-și asigure o cale de comunicație între Marea Neagră și Marea Caspică; pretindea să aibă Anakria, Redut-Kal6 și Suchum-Kale; sub cuvînt că acele posesiuni îi erau cedate de principii Georgiei, pe cînd erau suverani, pînă a nu fi supuși încă suzeranității sultanului. Într-această privință, deși la București fusese înțelegere între plenipotenți ca Rusia să aibă pe coasta maritimă o schelă la două ore de malul drept al Phasului și la patru ore de Anakria, dar acel articol rămăsese neratificat de sultanul.

Poarta se împotrivea de a satisface acea pretențiune a Rusiei, și temerea de un nou război îngrijea pe celelalte puteri și le făcea să stăruie pe lîngă Poartă ca să cedeze, cu cît ea vedea că pe toată ziua contele Strogonof ridica cereri nouă. La l8l7 cerea insulele Dunării de la Ismail pînă la gura Chiliei, chiar și insula Leti, ca parte din Basarabia. Stăruința Austriei era așa de mare, încît internunțiul, ajutat de ambasadorul Engliterei, izbutise a aduce lucrurile la o înțelegere, cînd la martie 1821 izbucnește răscularea grecilor, condusă în Principate de doi ofițeri favoriți ai împăratului Alexandru, în Moldova de colonelul principe Gheorghe Cantacuzino și în Muntenia de generalul Alexandru Ipsilanti. Poarta, respingînd propunerea Rusiei de a ocupa Principatele împreună, le ocupă singură, potolește răscoala și numește principi pămînteni pe Ioniță Sturdza și pe Grigorie Ghica. Atunci situațiunea devine și mai încordată, mai ales în urma executării patriahului, cînd ambasadorul Strogonof, încetînd relațiunile cu Poarta, părăsește Constantinopolul. Și acele două guverne nu-și mai pot comunica unul altuia păsurile și cerințele decît prin reprezentanții puterilor care urmau a stărui pentru o împăciuire. Principele Metternich, considerlnd cestiunea fruntariei în Asia ca cea mai anevoie din toate, sfătuia pe miniștrii sultanului să cedeze pozițiunile cerute de Rusia, zicîndu-le că, deși recunoaște că Poarta avea toată dreptatea, dar că Imperiul otoman putea trăi secuii fără de a avea Phasul de fruntarie, pe cînd un război cu Rusia putea să-i aducă pieirea.

Pînă la finele anului 1822, nici o vorbă în favoarea grecilor, nici la conferințele de la Troppau, nici la Laibach; chiar împăratul Alexandru avea pentru dînșii cuvinte aspre, îi trata de răzvrătitori, și Rusia își mărginea pretențiunile sale tot în cele vechi, la care mai adăugase cererea ca trupele turcești să iasă din Principate și să i se comunice în mod oficial numirea noilor hospodari. La congresul de la Verona, însă, împăratul Alexandru esprimă ideea că ar fi de dorit ca Poarta să dovedească printr-un șir de fapte că respectă religiunea grecilor și că caută să-i liniștească. Aceasta fără de a propune vreo măsură de luat, ci numai ca un simplu deziderat.

La cererea de a goli principatele de beșliii turci, ministeriul Porții răspundea că numărul lor era cu totul neînsemnat în comparațiune cu puterile ce suveranii aliați țineau în Franța, în Neapol și în Piemont, țări străine lor, pe cînd Principatele erau posesiuni ale sultanului; dar, cu toate acestea, declară că era gata a retrage acele trupe. La 16 martie 1823 și încunoștiințează pe lordul Strangford, ambasadorul Engliterei, și pe contele Ottenfeld, internunțiul Austriei, că Poarta, doritoare de pace, redusese numărul beșliilor din Principate la l.500, cîți erau mai înainte de l82l, și că era gata să notifice oficial numirea hospodarilor îndată ce ar sosi la Constantinopol un ambasador al Rusiei. La comunicarea aceasta, cabinetul din Petersburg declara că nu putea considera evacuarea Principatelor ca efectuată pe cîtă vreme pașii de la Giurgiu și de la Vidin, avînd comanda beșliilor, erau mai puternici decît hospodarii, și ca dovadă de o asemenea stare de lucruri da de exemplu arestarea lui Villara, cerînd și liberarea acelui boier; totodată cerea să se asigureze și soarta grecilor. Cu toate acestea, mai în urmă însă, la întîlnirea celor doi împărați de la Cernăuți, împăratul Alexandru consimte a se mulțămi cu reducerea beșliilor la numărul de l.500, dacă ei vor fi puși sub autoritatea hospodarilor, și anunță că va numi pe Minciaki consul general la București, dar că, mai înainte de a se duce la postul său, va merge la Constantinopol pentru a regula niște afaceri de comerț, și cînd înțelegerea va fi completă, va trimite pe Ribeaupierre ca să trateze celealalte afaceri ca ambasador.

Beșliii fusese reduși, Villara liberat și înțelegerea părea făcută, se aștepta din zi în zi sosirea lui Ribeaupierre la Constantinopol, cînd, pe neașteptate, ambasadorul Rusiei la Viena supune principelui Metternich din partea guvernului său un plan de împăciuire pentru greci: propune formarea sub suzeranitatea sultanului a trei principate:

1. Grecia orientală, cu Tesalia, Beoția și Atica.

2. Grecia occidentală, cu Epirul și Acarnania.

3. Grecia meridională, cu Moreea și Candia, deosebit de un al patrulea grup, insulele, acordîndu-le regimul municipal ce avusese în vechime. Iar ca mijloc de presiune asupra Porții, ocuparea Principatelor dunărene.

Un asemenea proiect nu putea fi bine primit de celealalte puteri, căci era cu neputință ca Turcia să consimtă la aceasta fără un război, mai ales că Poarta își regula atitudinea totdauna după starea în care se afla lupta sa cu grecii, și atunci avusese izbînzi însemnate la Psara și la Chio, încît turcii erau îndîrjiți. Beșli-aga de la Iași arestase pe un slujbaș al domniei, pe boierul Hasanache, și-i tăiase capul sub cuvînt că fiind creștin îmbrățișase credința lui Mahomet, luind numele de Hasan, și că după aceea se întorsese iarăși la religia creștinească, ca să evite urmărirea pentru un omor ce săvîrșise asupra unui musulman.

Cît a trăit Ludovic al XVIII, împăratul Alexandru, care, de la o vreme, începuse a se interesa de soarta grecilor, întîmpina din partea guvernului francez împotriviri la propunerile și la cugetările sale, îndată însă ce s-a suit Carol al X pe tron, la 6 septembre 1824, ambasadorul Franței se declară gata a lua parte la conferința convocată la Petersburg, iar Englitera, deși refuza de a participa la acea conferință, dar atitudinea noului său ambasador, sir Stratford Canning, care în trecerea sa la Constantinopol se oprise la Hydra și avusese înțelegere cu membrii guvernului revoluționar, dovedea că guvernul Marei Britanii trata pe greci mai mult ca beligeranți decît ca insurgenți.

Cabinetele Europei erau mai toate puțin favorabile revoluțiunii grecești. Noul țar, împăratul Nicolae, care succedase la 26 decembre 1825 fratelui său Alexandru, zicea într-o convorbire cu împăratul Ferdinand că nu se credea în drept de a susținea pe greci, precum nu ar putea permite nici el sultanului să se amestece în afacerile musulmanilor de sub coroana Rusiei, precum nu s-ar permite să intervie într-o revoltă a supușilor ortodoxi din Austria. Cu toate aceste dispozițiuni personale ale împăratului, la Petersburg, ca și la Paris și la Londra, opiniunea era mai tare decît voința monarhilor, și în curînd afacerea grecilor devine cestiunea cea mai importantă între cabinete, toate celealalte dificultăți se aplanează, și Rusia, la 8 iunie 1826, numește plenipotenți ca să se înțeleagă la Akkerman cu murahașii Porții asupra punctelor rămase în litigiu de la tratatul de la București.

La aceste conferințe În zadar plenipotenții turci caută să evite de a ceda la ultimatul ce li se propune înainte de principele Voronzof și de Ribeaupierre, căci în starea de slăbiciune în care se afla Turcia cu distrugerea ienicerilor și cu nizamii neorganizați, nu era în stare de a se espune la un război; și Poarta este silită a subscrie condițiunile puse de Rusia. La ll februarie 1827, după încheierea Convențiunii de la Akkerman, Ribeaupierre sosește ca ambasador la Constantinopol, și pacea se crede asigurată.

Dar atunci începe a se desfășura o nouă serie de dificultăți. La iunie 1827 se Încheie la Londra, între Rusia, Franța și Englitera, un tratat, prin care acele trei puteri convin să se dea grecilor un guvern național, sub suzeranitatea sultanului, plătindu-i un tribut anual.

Cînd s-a comunicat ministrului Porții dispozițiunile acelui tratat, acel ministru a respins nota ambasadorilor cu indignațiune, nevoind nici măcar să puie mîna pe dînsa, și acum nu mai putea să rămîie nici un dubiu despre un război apropiat; printr-acea alianță Rusia își asigurase neutralitatea Franței și Engliterei în caz de război cu Turcia.

Nu a trecut mult, și flota otomană, la 20 octombrie 1827, a fost distrusă la Navarin, și pe cînd Austria, în urma acestor evenimente, se silea din răsputeri să înduplece pe Poartă să primească condițiunile tratatului de la Londra, sultanul da vestitul manifest prin care denunța musulmanilor pe împăratul Rusiei de dușman jurat al Islamului și al Imperiului otoman, la care cabinetul rusesc răspunde prin nota din 9 martie 1827, prin care face cunoscut cabinetului din Londra că împăratul, provocat prin manifestul publicat și prin purtarea guvernului otoman, se consideră în stare de război cu Turcia și că va ocupa Principatele.

La 26 aprilie declarațiunea de război este și espeduită la Constantinopol, unde sosește la 12 mai, pe cînd oștirile Tușești ocupase Principatele. La 7 mai, generalul Roth intrase în Iași și la ll mai 1828 era în București.

Dar să ne întoarcem la Convențiunea încheiată la Akkerman, la 25 septembre 1826, la acea convenție esplicativă a tratatului de la București, a cărei negoțieri au ținut patrusprezece ani, de la l8l2 pînă la 1826.

Convențiunea esplicativă de la Akkerman, în partea care privea Principatele, regula mai întîi modul numirii, confirmării și duratei de șapte ani a hospodarilor ș-apoi adăuga că:

„Turburările întîmplate în anii din urmă, în Moldova și în Valahia, aducînd cele mai grele loviri ordinei, în deosebitele ramuri ale administrațiunii dinlăuntru, hospodarii se vor ocupa îndată, împreună cu divanurile lor respective, de măsurile necesare pentru îmbunătățirea stării Principatelor, și acele măsuri vor face obiectul unui regulament pentru fiecare principat, măsuri ce se vor lua de îndată.”

Condițiunea aceasta comunicată domnilor, Ioniță Sturdza, ca și Grigorie Ghica s-au grăbit a numi comisiuni pentru prelucrarea Regulamentului; boierii cei mai ispitiți și mai considerați au fost însărcinați cu acea lucrare, dar ei de-abia începuse a lucra, cînd, la mai 1828, au intrat oștirile rusești; atunci guvernul trecînd în mînile generalului rus, contele Pahlen, au numit alți boieri, după placul și convenința rusească, în locul celor ce se numise de domnitori.

La încheierea Tratatului de pace de la Adrianopol, la 14 septembre 1829, plenipotenții, contele Alexis Orlof și contele Pahlen cu Mehemet Sadyk-efendi și Abdul Kadirbeg, revenind asupra ideei unui regulament, au înscris în actul separat privitor la Principate clauza următoare:

„Înalta Poartă, dorind să asigure prin toate mijloacele buna stare viitoare a ambelor Principate, se obligă solemn a confirma regulamentele de administrațiune care ar fi făcute în timpul ocupațiunii acelor două Principate de către adunările celor mai notabili locuitori ai țării și care vor servi în viitor de bază regimului interior, bineînțeles, pe cît zisele regulamente n-ar aduce vreo atingere drepturilor de suzeranitate ale înaltei Porți.”

Aci, după cum vedem, nu mai era vorba ca acele regulamente să se facă de țară și. să se aplice îndată de guvernul țării, fără de a fi trebuință de vreo sancțiune străină; acum se vorbea de confirmarea Porții, încît autonomia țării era călcată în picioare.

Comisiile nou numite de guvernatorul rus lucrau sau nu lucrau, însă principiile și dispozițiunile de căpetenie le veneau de-a gata de la cancelaria generalului Kisselef, după instrucțiunile trimise de la Petersburg; și ședințele membrilor, cînd se întruneau citeodată să lucreze împreună, erau totdauna prezidate de către un funcționar rus sau de consulul Minciaki.

Într-un timp de ocupațiune militară, cînd boierii cei mai mari erau siluiți prin esecuțiuni de cazaci a se supune ordinelor rusești; cînd mitropolitul țărei, Grigorie, om sfînt, venerat și adorat, era luat pe sus din scaunul arhipăstoresc și trimis în esil în interiorul Rusiei, pe cînd guvernul era în mînile unui general, Zaltukin, reputat în toată Rusia de năbădăios, cine îndrăznea să cugete sau să ridice vocea în contra voințelor președintelui cu deplină putere al ambelor Principate? într-o asemenea stare de lucruri, adeziunea boierilor la dispozițiunile cuprinse în proiectul de Regulament, oricare ar fi fost ele, era asigurată și prin clauza mai sus citată din Tratatul de la Adrianopol; Poarta le dăduse o confirmare anticipată. Rusia putea dar acorda Principatelor legile ce-i convenea.

Secretul asupra lucrării ce se pregătea, deși era recomandat, dar nu era și bine păstrat; dispozițiunile principale erau cunoscute și comentate în adunările de seara ale boierilor, și încetul cu încetul, prin discuțiunile dintre dînșii, ajunsese a se forma un grup hotărît a se opune cel puțin articolelor cari loveau în drepturile și în autonomia țării. Grupul era puțin numeros, compus numai de boieri mâi tineri, dar erau încurajați în secret și pe sub mînă de cîțiva din cei mai bătrîni, precum banu Barbu Văcărescu, banu Constantin Bălăceanu și chiar fostul domn Grigorie Ghica.

Dintre toți, cel mai înfocat și mai îndrăzneț era Iancu Văcărescu, tînăr, plin de spirit și de învățătură, patriot entuziast și poet de un mare talent.

Văcărescu era născut cam pe la anul l79l, fiu al poetului Alecu Văcărescu și al Elenchii Dudeasca, nepot de fiu lui Ienăchiță Văcărescu, unul din părinții literaturei noastre: cultul limbei românești și-a patriei iubire îi erau lăsate moștenire. Rămas de copil orfan, de cînd clucerul Alecu, tată-său, ridicat într-o noapte de arnăuții lui Alecu-vodă Moruzi, a fost dus nu se știe unde nici pînă în ziua de astăzi. Văduva sa mumă l-a crescut în cea mai mare iubire și solicitudine, dîndu-i dascălii cei mai în renume; mai tîrziu l-a trimis la Viena, împreună cu nepoții ei, Alecu Filipescu,

Drăjneanu și cu frații Dimitrie, Niculae și cu Iancu Ghica, sub îngrijirea profesorului Colson. Din școlile de la Viena, tînărul Văcărescu a trecut la Universitatea de la Pisa, și a petrecut mai mulți ani în patria lui Dante și a lui Michelangelo, unde a asistat la deșteptarea spiritului de naționalitate și de libertate al marelui popor italian.

Întorcîndu-se în țară pe la anul l8l4, s-a consacrat cu totul literaturei. Românismul deșteptat în lupta contra domnilor fanarioți a început a cînta slava strămoșească. Poeziile lui, ca și ale tată-său și ale bunu-său, se copiau și treceau din gură în gură. Tinerii și tinerele le știau pe de rost și se întreceau care mai de care să le declame mai frumos. Copiii învățau de la tinerele lor mume această strofă, că:

Se întinde o cîmpie

De sub poale de Carpați,

Cîmp deschis de vitejie

La românii lăudați.

Cînd un tînăr voia să arate simțirile sale unei tinere, recita poezia că

La Carpați mi-am adus jalea.

Cine nu știa pe dinafară Oda la stema României? La l8l5, vodă Caragea, voind să publice noul Cod, a cerut lui Văcărescu să-i facă cîteva versuri, care să figureze pe frontispiciul cărții; spera că poetul îi va trece numele la nemurire. Văcărescu, inspirîndu-se de la sigiliul domnesc, corbul cu crucea în gură, încunjurat de insemnele celor șaptesprezece județe, a făcut acea frumoasă odă în care se află strofele:

Ah! d-ar putea-a ne dobîndi

Și cîte-avem pierdute!

Atunci ce duhuri n-ar gîndi!!

Ce guri ar mai îi mute?

Atunci ș-acest Corb sîrman

Iar Acvilă s-ar face;

Ș-orice rumân ar îi roman,

Mare-n război și-n pace.

Mare a fost decepțiunea lui Caragea cînd a citit-o; și-a esprimat nemulțămirea cu proverbul grecesc, care, ca și la noi, însemnează „cheamă pe nebun la nuntă, ca să-ți zică: și la anull”.

Iancu Văcărescu era poet în toată puterea cuvîntuluij s-a distins în toate genurile și putem cita ca frumoase giuvaieruri ale literaturei noastre Primăvara amorului, Păstorul întristat, Orologiul îndreptat și multe altele. Versurile:

La faptă bună puțini s-adună,

Mult pot puțini buni împreună

sînt de dînsul.

În vremea lor, toți știau pe dinafară satira:

Prea mult te umfli-n pene

Cocon Balsamigene,

adresată unui fiu de rachier îngîmfat.

La 1824, Grigorie Ghica-vodă a ridicat pe Văcărescu la gradul de logofăt, ceea ce, după obiceiul țării, îi da dreptul de a lua parte la obșteștile adunări ale boierilor. La l83l, chemat la acea adunare, el era hotărît să ia inițiativa ca să dea amicilor săi ocaziunea de a se retrage și să-i împingă a face un protest către puterile Europei în contra călcărilor ce se făceau drepturilor țărei.

Secretul înțelegerii era bine păzit între boieri, mai toți erau rude și prietini; dar Văcărescu mai avea un confident, pe un frate în literatură, tînăr, inteligent și de talent, căruia îi destăinuia toate cugetările, planurile și speranțele lui.

În ziua de1mai l83l, toți boierii cei mari sunt adunați la Mitropolie. Generalul guvernor, contele Kisselef, sosește încungiurat de un strălucit stat-major, se suie pe estradă, rostește un cuvînt în care desfășura binefacerile ce țara datora Rusiei și, după ce declară deschise lucrările Obșteștei Adunări extraordinare pentru cercetarea Regulamentului organic și depune pe biurou voluminosul proiect, se retrage chemînd pe consulul general Minciaki, să prezideze. Atunci, Văcărescu ia cuvîntul, întreabă unde era mitropolitul, președintele legal al adunărilor obștești ale boierilor, zicînd că un străin nu poate prezida.

Nu isprăvise cele ce avea de zis, cînd fu luat între baionete și dus la obahtul rusesc, de acolo sub pază de soldași la casa lui Filip Lenș, unde a fost Ministerul de Război și unde atunci se afla în cvartir șeful cancelar al contelui Kisselef. Introdus în cabinetul acestui funcționar, este supus unui interogatoriu în toată regula, al cărui scop era de a afla țesătura complotului și procedura adoptată.

Văcărescu, deși întrebările ce i se făceau îi dovedeau că generalul rusesc era bine informat și cunoștea toate amănuntele, dar el persista a tăgădui tot ce privea pe ceilalți boieri, negînd.orice înțelegere, ca să nu-compromită pe nimeni. Atunci șeful cancelar deschide paravanul și-i arată pe omul prin care generalul Kisselef era informat, zi cu zi, oră cu oră, de tot ce se plănuia. Amărît a fost sufletul lui Văcărescu cînd a recunoscut în denunțător pe amicul său, semeț la confruntare, confirmînd raporturile ce făcuse. După acea cercetare, Văcărescu a fost trimis sub bună pază la moșia sa Moțăienii din plaiul Dîmboviței, unde a fost deținut tot timpul cît a ținut sesiunea Obșteștei Adunări extraordinare și pînă s-a întors Villara de la Petersburg cu Regulamentul organic confirmat de împăratul Nicolae.

De la Moțăieni este datată epistola sa către falșul său amic.

„El e Iuda”.

Cu toate intimidările și cu toate măsurile ce s-au luat, tot s-au găsit mai mulți boieri, unii cari au refuzat de a lua parte în acea adunare, și alții cari n-au voit să iscălească, încît au făcut să rărnîie nevotate multe dispozițiuni vătămătoare drepturilor țării.

La 1838, cînd s-a propus de consulul general al Rusiei, baronul Rukman, să se intercaleze în Regulament un articol rămas nevotat, care prescria că orice lege făcută de domn împreună cu obșteasca Adunare să nu poată fi pusă în lucrare pînă ce mai Intii nu ar dobîndi sancțiunea curților protectoare și suzerane, logofătul Dimitrie Chrisoscoleu Buzoianu zicea în plină Adunare:

„Fie-i țărîna ușoară lui Costache Cîmpineanu, care mi-a zis să nu votez acel articul l”.

Ion Ghica