Scrisori către Vasile Alecsandri/Generalul Coletti la 1835

Jump to navigation Jump to search
Scrisori către Vasile Alecsandri
de Ion Ghica
Ghergani, ghenarie l88l


Iubite amice,

Îți aduci aminte de întîia noastră întîlnire, sunt acum vreo 45 de ani, la Paris, cam pe la anul 1835? Cinci sau șase români munteni din Valahia, cum se zicea pe-atunci, locuiam în rue St. Hyacinthe cu Niculae Cantacuzino Pașcanu și cu Iancu Filipescu Vulpache. Voi, alți atîția români moldoveni, între cari și fostul domn Alecu Cuza, locuiați cu un profesor anume Furnarache în rue Notre-Dame des Champs.

Într-o duminecă, micele noastre cîrduri se întîlniră pe Quai Voltaire, și noi și voi mergeam tot spre Champs Elysées. Mentorii noștri se opriră un minut la vorbă. Nu știu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecați și braț la braț un muntean c-un moldovean; vorbeam fiecare limbagiul provinciei noastre și ne înțelegeam, parc-am fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți românii

Mie mi-a căzut parte la braț un tînăr mărunțel, cam de talia mea, muchelef la haine: venghercă de postav negru cu brandebururi și cu chiostecuri, pantaloni nohutii largi de se vedea numai vîrful botinei de lac; jiletca de catifea vișinie cu găitan de fir de jur împrejur și mai multe lanțuri de aur la ceasornic. Mi-a spus îndată că era bogat, foarte bogat, și că era conte; observîndu-i eu că la noi nu esistau titluri de nobilime, el mi-a esplicat că se afla într-un caz cu totul și cu totul escepțional, că m.-s. vodă îl îmbrăcase cu caftan, dîndu-i rangul de comis, cînd era încă în leagăn, și că de cînd învăța carte se convinsese că rangul de comis este latinescul comes, comitis… Și ca să-mi dovedească și mai bine dreptul său la acest titlu, mi-a dat carta sa de vizită, pe care era scris în litere majuscule: MONSIEUR LE COMTE DE…

Lipsea însă armoriile; această lacună provenea numai dintr-un qui-pro-quo, fiindcă, scriind acasă să i se trimiță armoriile familiei, se crezuse că cerea pușca de vînătoare a bătrînului său tată. Esplicîndu-se însă mai bine în urmă, glumețul său frate i-a trimis un desemn reprezentînd doi morcovi degerați și întrulocați sub o coronă de patlagele.

Tot mergînd spre Arcul de triumf și discutînd cu camaradul meu de braț, căci nu ne prea înțelegeam în istorie, mai ales asupra dimensiunilor zidurilor Babilonului, camaradul pretindea că erau destul de largi ca să poată trece în rînd cinci cară în fuga mare, eu țineam la trei; ajunsesem dinaintea palatului după Quai (d’Orsay, fosta casă a Consiliului de stat din timpul lui Napoleon III, devenită, prin ajutorul petrolului, un trist suvenir al domniei Comunei din l87l. Acea zidire, înfășurată încă în feșele schelelor pe cari lucrau meșteri pietrari, părea și mai mare, dominînd toată mahalaua ca o namilă. Camaradul, văzîndu-mă în uimire, cu ochii în sus și cu gura căscată dinaintea acestei zidiri atît de mărețe, îmi zise rîzînd:

— Ce? N-ai mai văzut astfel de case? Cum? Voi n-aveți în București zidiri așa de mari?

— Dar cred că nici voi nu aveți astfel de palate la Iași, replicai eu.

— Așa! Să vezi tu casa tată-meu; e mult mai mare!

Această iluziune a camaradului m-a costat mai tîrziu doi sorocoveți și o oră de rătăcire pe stradele capitalei Moldovei, căci voind să-i fac vizită, m-am suit într-o birjă, zicînd birjarului să mă ducă la cornițele de…

— Dar unde șade? mă întrebă birjarul.

— Casa cea mai mare din Iași, îi răspund.

— Las’ că știu; la vistiernicu Rosnovanu, îmi zise birjarul.

— Nu! O casă mare, mare, mult mai mare.

La aceste cuvinte, birjarul își întoarce capul, uitîndu-se la mine cu un fel de milă.

— Dar unde ai mai pomenit mata casă mai mare decît a conului Niculachi Rosnovanu?

Știu că tată-tău voia să te facă medic și tu te puseseși pe chimie; ne întîlneam adeseori sub castanii Luxemburgului și vorbeam oxigen și hidrogen, dar observasem că de cîte ori îți vorbeam de plantele marine din care se scoate iodul sau de oasele cele mai bogate în fosfor căscai din toată puterea fălcilor; mai observasem că, vorbindu-ți într-o zi de poeziile lui Văcărescu și recitindu-ți una din poeziile iubitului nostru amic Gr. Alexandrescu:

Culcat p-aste ruine sub care adîncită

E slava strămoșească…

ai deschis ochi mari și m-ai întrebat dacă mai știu și altele. Din ziua aceea mi-am zis că n-o să te faci medic.

Cîte lucruri s-au petrecut de atunci pe lume și mai ales într-acest colțișor de pămînt, care poartă astăzi numele de România, pe care pe atunci nimeni nu-l cunoștea în străinătate nici de nume măcar! Puteam să strigăm cît ne-ar fi luat gura că suntem români, strănepoți de-ai lui Traian, că nimeni nu ne credea, nu ne asculta, nu ne înțelegea; surda le ziceam că noi eram valahi și că voi erați moldoveni; ni se răspundea:

„Va să zică sunteți muscali? Sunteți turci?” și prin urmare hotărau că eram greci, de vreme ce eram schismatici și ne închinam la răsărit; și mai cu ajutorul lui Lichiardopulo, lui Picolo, lui Furnarache, lui Ventura, și voi și noi nu ne puteam cortorosi de numele de greci. A trecut mult pînă cînd unii din francezi au consimțit să ne zică moldovalacs și prin abreviație moldac, și să numească Principatele Molăachie sau Valavie. Nu demult, încă prin timpul domniei lui Alexandru Cuza-vodă, o damă italiană la Turin zicea de un tînăr român care-i era prezentati de filo-românul Vegezzi Ruscalla ca moldovalac: „Come? cosi giovane e gia moldovalaco!” Credea că acest nume era un rang, un cin, pașa sau mamamuși!

Într-o seară doctorul Mihailidi, fostul meu dascăl de elinește în București, un elev al învățatului Neofit Duca, devenit doctor în medicină pe cînd eu dobîndeam gradul de bacalaureat, mă duce într-o serată la vestita filelenă d-na de Champy, sora colonelului Favier, unul din cei mai mari luptători pentru independența Greciei. Acolo am întîlnit pe academicianul Palin, profesor la Sorbona, care, cu cîteva zile înainte, mă esaminase de limba elenă și-mi dedese o bilă albă numai și numai pentru că, cetind pasagiul ce-mi indicase din Xenofon, pronunțasem:

Έπεί δέ ήρηντο ήμέρα δέ σχεδόι ίπεφαινε καί είς…

în loc de a citi:

Epeï dè erentò emerà te schedori iperfaïnè caï eïs…

Cu toată ardoarea ce am pus, esplicîndu-i că nu sunt grec și că eram de neam latin, spunîndu-i de Traian, de colonii aduși de dînsul în Dacia etc., nu am putut face să înțeleagă că nu eram nici turc, nici muscal, nici să priceapă cum de nu mă simțeam prea onorat de a mă numi grec… Și cred că a rămas, cît a mai trăit, tot încurcat despre naționalitatea noastră.

În salonul doamnei de Champy se aduna o dată pe săptămînă tot ce Parisul conținea mai elin, elenist și filelin; toți francezii cari luaseră parte la luptele de la Misolunghi, Arta și Navarin, toți cîți scriseseră o carte, o broșurică sau un articul de ziar, sau cari ziseră două cuvinte în Camera deputaților în favoarea grecilor; cîțiva studenți: frații George și Nicachi Mavrocordat, Coromila, Scalistira etc. erau primiți în acel salon ca pogorîtori direcți din eroii cîntați de Omer.

Într-una din seri, d-na de Champy era într-o stare de mare agitațiune; sta cu ochii țintiți spre ușă, și de cîte ori lacheul anunța un musafir, dumneaei sălta din loc, parcă aștepta pe cineva; cînd deodată se deschid amîndouă ușile salonului, și un glas mîndru și răsunător anunță: „Son excellence le general Coletti, envoye extraordinaire de sa majesti le roi des grecs”, și îndată apare un om înalt, trupeș, frumos îmbrăcat cu fustanelă, cu mintean și cepchen alb cusut cu găitanuri albastre. Toate căutăturile s-au întors spre noul-venit; asistenții își șopteau unul altuia: „C’est l’ambassadeur du roi Olhon!” Toți și toate îl înconjoară, i se închină.

Mentorul meu, doctorul Mihailidi, profită de un moment, se apropie de ilustrul oaspe și-i zice:

— Άρχιγέ (generale), permite-mi să-ți prezint pe tînărul Ghica din București.

Generalul Coletti, după ce m-a întrebat despre familia Ghiculeștilor, mi-a zis:

— Și dumneavoastră sunteți tot greci.

Dar cînd, în marea displăcere a mentorului meu, am început a protesta în contra numelui de grec, esplicîndu-i cu căldură originea românilor, Coletti mă asculta din ce în ce cu mai multă atențiune și, spre marea mirare a doctorului Mihailidi, îmi zice:

— Și eu sboresc arămănește, dar sunt grecos…

Deși n-am înțeles bine deodată cuvintele sboresc și arămănește, dar fraza fiind românească, am luat îndrăzneala și i-am zis în limba mea:

— Escelență, poți fi grec prin sentimente și prin religie, dar după vorbă și după chip ești român.

Coletti avea figura cea mai românească ce se poate vedea; ai fi zis un mocan de la Brașov.

Se uita cu drag la mine cînd vorbeam românește și cu un suspin în glas mi-a zis:

— Parintili a mei sboresc mași arămănește și mi pare ghine că tini la miletea a noastră; him simpatrioti.

Stăruința de a nu voi să fiu de alt neam decît român l-a făcut să uite toate prevenințele de cari era încunjurat, s-a pus la vorbă cu mine și mi-a povestit viața lui la curtea lui Ali-pașa Tebedelen de la Ianina, unde petrecuse anii copilăriei împreună cu alți tineri creștini, între cari un fiu al dibaciului Voia, un nepot al crudului Națu și un tricaliot, fiul unui ciorbagiu, cu care Coletti locuia într-o odaie.

Odată pașa era foarte supărat, tuna și fulgera; nimeni nu-i mai putea intra în voie. Furia lui provenea din cauză că fugise tînărul Marco Botzari, pe care-l avea otagiu de la tată-său Kiciu Botzari, beiul de Sulli; îl ținea la Ianina ca o garanție de pace din partea vitejilor sulioți. Ali-pașa bănuia că tînărul tricaliot, tovarășul de cameră a lui Coletti, înlesnise fuga lui Botzari, și într-o dimineață, cînd bietul băiat îi aducea cafeaua, îl tratase răstit de ghiaur hain; băiatului îi tremură mîna și vărsă cafeaua pe feregeaua pașei. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul.

Această împrejurare a făcut pe Coletti să caute să fugă și el ca Botzari, dar n-a izbutit! Prins și adus la conac, el se credea pierdut. Noroc însă că pășii li trecuse necazul și ca totdeauna se căia, sau se făcea că se căiește de moartea tricaliotului, zicînd cu oftare:

„Κριμα τό παλληκάρι!” (Păcat de voinici)

După obicei însă își mîngîia durerea cu cuvintele aceste: „Mai bine că l-a luat Dumnezeu, că cine știe cîte rele ar fi făcut dac-ar fi trăit”.

Coletti s-a îmbolnăvit de tifos, și Ali-pașa, aflînd că era pe moarte, s-a dus de l-a văzut în odaia unde zăcea și, ca să-l consoleze, i-a zis că, îndată ce se va însănătoși, îl va trimite împreună cu fiul lui Voia să studieze medicina.

S-a ținut de vorbă, l-a trimis la Pisa, unde Coletti a dobîndit diploma de doctor în medicină.

Pe la finele seratei, cînd era să plece, Coletti, zărindu-mă într-un colț pe după ușă, a venit la mine și m-a luat de mînă, zicîndu-mi:

— Voi aveți singrafizi?… Vream să diavasesc și eu una carte arămănească, un piitis. Care este singrafizul vostru?

I-am vorbit de Văcărescu și de Alexandrescu, și dumineca următoare i-am dus o broșură care conținea cele dintîi poezii ale lui Alexandrescu; i-am dus și cea mai mică edițiune în l2° a poezielor lui Iancu Văcărescu, în care tipărise Primăvara amorului, Păstorul întristat și Ceasornicul îndreptat. Mai tîrziu mi-a cerut să-i găsesc istoria lui Fotino; mi-am procurat tomul II de la un buchinist de lîngă Institutul Franței și i-am trimis-o.

Coletti era din orașul Saraco, cale de 12 ore de la Ianina; familia lui există acolo și astăzi. La noi se află mai multe familii, precum sunt Filiti de la Bucov, Cantili etc., cari se înrudesc cu familia lui Coletti. Cuțovlahii, ajunși într-o condițiune mai înaltă, ca Sina, ca Tositza etc., se zic cei mai mulți greci, dar inima lor saltă ori de cîte ori ei aud vorbindu-se de români, de România și de limba românească, pe care o numesc arămănească.

Coletti, ca toți cuțovlahii români din Macedonia, s-a bătut ca un viteaz pentru independența Greciei; a fost guvernator al Cicladelor orientale cu titlul de: έκτακτός διοική της τών άνατολικών Κνκλάδων (guvernator extraordinar al Cicladelor orientale).

El a lăsat un nume nemuritor în insule și dobîndise o foarte mare influență în tot Arhipelul, ceea ce nu prea plăcea comitelui Armansberg, nici regelui Othon; trimiterea lui ca ambasador la Paris a fost ca un fel de esil deghizat.

Ce eram noi românii pe atunci? Cine ne băga în seamă? Care ziar, care revistă sau care scriitor se ocupa de noi? De la Del Chiaro și de la Wilkinson nu se scrisese nici măcar o linie despre români. La 1836 a fost un adevărat eveniment cînd răposatul Chochelet, consulul francez, se duse să anunțe lui Alexandru Ghica-vodă că era să treacă prin București un învățat francez, un profesor de la Sorbona, anume Saint-Marc de Girardin. Spuind domnitorului că acest turist avea să scrie impresiunile lui de călătorie, că venea să viziteze malurile Dunării pentru cercetări arheologice, consulul Franței cerea pentru călător înlesniri de transport prin țară.

Îndată ordine strașnice în toate părțile pentru caleașcă, cai de poștă și conace, puind pe toți prefecții și ofițerii de pe granița Dunării la dispozițiunea ilustrului turist.

Pe atunci foarte puțini ofițeri, foarte puțini ispravnici sau ocîrmuitori vorbeau franțuzește.

Ajungînd la Islaz, Saint-Marc de Girardin găsește un locotenent oacheș și mărunțel care-i zice în bună franțuzească:

— Escelență, am ordin de la șeful meu să fiu la dispozițiunea d-voastre.

Călătorul, încîntat că a găsit un om cu care să se poată înțelege, îi zice cu glasul cel subțire și pătrunzător pe care toți l-am auzit în tinerețea noastră la Sorbona, de pe catedră sau la esamenele de bacalaureat:

— Vous parlez trés bien le frangais; vous Pavez appris au collége, n’est-ce pas?

— Non, monsieur — îi răspunde ofițerul — je l’ai appris tout seul.

— Ah! je vous en fais non compliment. Eu călătoresc — îi zice voiajorul — pentru cercetarea de antichități romane. Nu cumva Gunoști pe-aici pe aproape ceva inscripțiuni vechi? Aș vrea să știu cum se numea acest loc în vechime.

Ofițerul îi răspunse că se află în drept cu anticul Anasamum, astăzi Nicopoli, aproape de Utus, și că pe malul celalalt al Oltului putea să viziteze valul lui Traian.

Călătorul încîntat îi zice:

— Te-ai ocupat cu istoria și cu geografia antică, domnule, negreșit că le-ai studiat la colegiu?

— Nu, domnule, le-am studiat singur, răspunde ofițerul.

— Ah! je vous en fais mon compliment.

— La o mică depărtare — adaugă ofițerul — la Grosdipod, unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă pe care este inscripțiunea:

IMP. CAESAR. DIVI. TRAIANI. PARTICI ETC. și pe care se află mai multe nume de soldați cărora li se acorda dreptul de cetățenie.

Aceste table se citesc astfel:

Imperator Caesar Divi Traiani Parthici filius Divi Nervae nepos etc.

Și dincolo, peste Olt, la Turnu, vechea Turris, s-a găsit o piatră cu inscripțiunea:

IVL. CAPITONI C.P.P. ILLYRICI TR. T. OMNIB. AB. ORD.

FL. SIRMIATIVM HONORATO ET. ETC. care se citește:

Iulio Capitoni Consulari Praefecto Provinciae Ilyrici

Tribuni titulo, omnibus honoribus ab ordine etc.

— Cum? știi latinește, domnule? Ai studiat negreșit această limbă la colegiu?

— Nu, domnule — îi răspunse ofițerul — je ai appris tout seul.

— Ah! je vous en fais compliment.

Ofițerul îi mai recomandă tot astfel o piatră cu inscripțiune grecească.

— Vous savez le grec ancien, monsieur? Vous savez sans doute appris au college?

Și ofițerul îi răspunde:

— Non, monsieur, je ai etudie tout seul.

— Ah! je vous en fais compliment.

Ilustrul arheolog s-a folosit foarte mult de indicațiunile date de tînărul ofițer, căruia atunci i s-a mai îngroșat epoleta.

Saint-Marc-Girardin avea bună memorie.

Într-o zi, fiind de rînd la esamenele de bacalaureat, vede numele familiei ofițerului de la Islaz pe lista candidaților și, cînd se înfățișează recipiendarul, îl întreabă dacă cunoaște un ofițer cu același nume pe care îl cunoscuse la Islaz. Răspunzîndu-i-se că-i era frate, profesorul esaminator crede ocaziunea bună de a-și arăta recunoștința, ajutînd pe frate să strălucească înaintea auditorului și a celorlalți esaminatori, și începe:

— Binevoiește, tinere, a spune ce știi despre un rege barbar care domnea peste un popor viteaz care locuia în părțile Dunării de jos?

— Regele se numea Tisafern — îi răspunde tînărul — și poporul era paflagoni, iar țara aceea se numea pe atunci Capadocia.

— Ce n’est pas tout-a-fait cela — îi zice profesorul — dar voi să-ți arăt mai lămurit cestiunea; ascultă-mă bine: cum se numea împăratul roman care n-a mai voit să sufere umilirea de a plăti un tribut rușinos lui Decebal, regelui dacilor, care ocupa locul unde se află astăzi principatele Valahiei și Moldovei? El îmi pare că a făcut o espedițiune în contra acelui popor barbar și l-a supus puterii Romei, colonizînd țara cu legiuni aduse din deosebite părți ale marelui imperiu. Ce lucrare însemnată a esecutat acest împărat peste Dunăre?

— Impăratul roman se numea Tigran — răspunde esaminatul — și lucrarea pe Dunăre a fost un far.

— C’est assez, monsieur, îi zice profesorul și-i dă o bilă albă, zicîndu-i: Ce n’est pas tout-a-fait cela, mais vous pourrez le demander a mr. vôtre frere, il vous le dira, il l’a appris tout seul, lui.

Ion Ghica