Scrisori către Vasile Alecsandri/David Urquhard

Jump to navigation Jump to search
Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica
David Urquhard
București, martie 1881


Iubite amice,

Începusem mai deunăzi urmarea unei epistole din Convorbiri, cînd îmi căzură în mîni două ziare, din cele mai mari, în cari redactorii de tot soiul și de tot neamul scriu de mai multe ori pe săptămînă politică, literatură, artă și de toate, cu o cutezare și cu o siguranță care face pe mulți gură-cască să crează că lucrurile sunt așa cum le spun ei.

Văzînd numele meu și al tău tipărite cu litere distinse, am avut curiozitatea să citesc. Cînd, ce să văd!… mie-mi spunea verde în ochi să sunt un prost, parcă eu aș fi pretins să fiu om de spirit; îmi mai spunea că nu știu să scriu, ca și cum aș fi avut vreodată pretențiunea a trece de scriitor sau să cer de la cineva vreun bene-merenti; astea treacă- meargă, deși nu prea e politicos a spune omului în față asemenea adevăruri, dar nu se oprea aci; îmi găsea fel de fel de alte defecte pe cari le cita anume, negreșit ca să dovedească respectul și considerați unea ce au ei pentru acei cari îi citesc. Și ca să nu creadă nimeni că sunt aceia pe cari toți îi știu, iscălesc cu nume cari nu sunt nici în călindar, nici în condicile stării civile.

Bine, pe mine ca pe mine, că sunt un biet muritor ca toți muritorii, dar pe tine!

Acestea toate, pentru că nu le-a plăcut Pepelea! D-apoi a cui e vina?

— Era să mă duc și eu să văz piesa cea nouă a domnului Alecsandri, îmi zicea un fel de kir Mistocli, dar aud că e o nimica toată.

— Cine ți-a spus asta, domnule?

— Am citit în ziare că e o secătură goală, o copilărie.

— Ia spune-mi, rogu-te, cum te cheamă?

— Ce, nu știi cum mă cheamă? și-mi trînti scumpul său nume, tot de acele cari nu se află în călindarul românesc.

— Apoi cum vrei, domnule, c-un astfel de nume, să-ți placă băiatul cu fluierul de dor, și foarte bine ai făcut de nu te-ai dus să-l vezi, că n-ai fi ales nimica de dînsul; ai fi pățit și dumneata ca domnul Ovreiescu și ca domnul Elinescu, redactorii articulilor după cari îți regulezi ideile și petrecerile; te-ar fi apucat căscatul de care pătimea Murgilă și Papură. Ca să-ți placă Pîrlea și Lăcustă, trebuie să fi fost crescut și trăit cu românii, să vorbești și să cugeți românește.

Cum să cerem de la niște bieți venetici, veniți în țara asta bună și mănoasă după un codru de pîne, să fie ei mișcați de legendele românești, de suvenirile copilăriei noastre; să le placă doinele zise cu fluierul ciobanului, să se înfioreze de muma pădurii, să se teamă de zmeu, să guste basmele cu cari ne împăca mama Ilinca, cînd începea cu: „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior și călciiul e tot gol”; și termina cu: „după ce am jucat la nuntă și am mîncat cu împăratul la masă, am încălicat p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa”.

Cum vrei ca niște nenorociți, crescuți în răutate și hrăniți cu invidie, să poată aprecia legendele din viața plină de iubire a unui popor poetic, cu care ei nu au avut nici în clin, nici în mînecă? Nu poți aștepta de la niște nenorociți, goniți de vicisitudinile din țara lor, să poată înțelege și gusta idiomele limbei noastre; nu ești în drept să ceri de la orb să judece colorile, nici de la surd să aprecieze muzica.

Îmi aduc aminte că, aflîndu-mă acum cîțiva ani la o masă la Constantinopol, beizadea Grigorie Sturza avea ziafet de ziua lui și ne poftise pe toți românii proscriși; adusese pe cel mai vestit tacîm de lăutari, tot meșteri aleși dintre cei mai buni, scripcari, cobzari și neisani din Scaune din București. Trăgea Dinică cu arcușul de te ardea la inimă, și cobzarul zicea din gură pe Alimoș; noi ascultam cu auzul și cu sufletul; la masă era și un străin, un perot care, văzîndu-ne înduioșați, ne zice cu un ton de dispreț:

— Nu înțeleg ce găsiți în cîntările astea de vă fac atîta impresiei

Iar Marin Serghiescu (Naționalu) se uita cu milă la dînsul, zicînd:

— Perotule, perotule! Săracule! tu nu ai patrie, tu nu știi ce e cîntecul național.

Aceste puține cuvinte, zise cum au putut fi zise, ne-au făcut pe toți să ne podidească lacrimile.

Acești oameni nu simt românește, nu le place nimica românesc. Noi ăștia get-beget coada vacii, născuți, crescuți și îmbătrîniți în țara asta, care am văzut-o fărimicată și umilită, pe cînd pașa de la Diu și Silistra-valesi făcea să tremure domnii noștri; pe cînd un Zaltukin azvîrlea pe boieri cu brînci pe scară și surghiunea mitropoliții; pe cînd un Bezak ș-un Rukman insulta pe domni pe tronul lor și dictau legi țării; pe cînd, ca să ne ducem cu lînă, cu piei, cu miere sau cu unt peste graniță sau peste Dunăre, ne trebuia pașuș nemțesc sau teșcherea turcească, noi dăm slavă cerului că ne bucurăm astăzi de cea mai absolută libertate de cugetare și de scriere, că am ajuns a avea un stat mare, puternic și independent, respectat și considerat. Noi, cari am trăit cale de doi secuii, ne mulțumim cu ceea ce ne pot da pe teatru de-alde Alecsandri și de-alde Millo; putem fi toleranți chiar pentru acei cari, după ce eritică cu necuviință, apoi cînd s-apucă să facă și ei ceva, nu produc decît inepții, pe care apoi voiesc cu sila ca lumea să le primească drept cap d-opere; noi putem fi iertători chiar către acei cari merg cu nerușinarea pînă a-și rîde de gloriile noastre naționale și a azvîrli cu noroi în străbunii noștri, în acei cari au luptat secuii întregi pentru apărarea drepturilor acestei patrii în care ei găsesc o primire frățească și milostivă.

Să-i recunoaștem maiștri în lingușiri, în injurii și în calomnii, și să trecem.

Cînd am văzut că acești domni te critică și te sfîșie chiar pe tine, mi-am ridicat condeiul, zicîndu-mi că nu știu ce zic și că deși nu le-o plăcea lor cele ce am a-ți spune, dar poate ca să intereseze pe unii din români, și iată că-mi urmez epistola de unde am lăsat-o.

Pe cînd ne apropiam de teribilul an 1840, despre care se proorocea fel de fel de grozăvii, ba c-o să ne frigă, ziceau unii, ba c-o să ne fiarbă, ziceau alții, c-o să ne arunce în fundul văzduhului, credeau unii astrologi, c-o să ne ridice în slava cerului, cum credeau mulți prooroci. Lumea era îngrijată și posomorită, nimeni nu mai rîdea, numai noi românii, studenții din Paris, eram veseli și voioși; pe toată ziua diligenta de la Strasburg sporea numărul tinerilor veniți la învățătură. În toamna anului 1837, Moldova a dat un contigent însemnat, ajunserăm a număra, cu mici, cu mari, la douăzeci, și legăturile de amicie dintre munteni și moldoveni deveneau din ce în ce mai strînse și mai patriotice. Ne întîlneam la „Gafe Corneille”, unde domnea glasul învățatului student Bermudez, sau la „Cafe Procope”, unde cuvîntul era al unui alt student devenit ilustru, a lui Jules Simon; ne comunicam unii altora scrisorile ce primeam din Iași și din București, le comentam, le discutam și începusem a judeca pe domni și pe împărați. Epistolele lui Niculae Bălcescu, lui Iancu Voinescu și lui Grigorie Alexandrescu erau foarte apreciate, mai ales pentru noutățile ce ne dau despre cele ce se petreceau cu ocaziunea revizuirii Regulamentului organic, în care baronul Rukman cerea suprimarea autonomiei țării prin supunerea legilor noastre la sancționarea curților suzerane și protectrice. Colonelul Cîmpineanu luase în mînă apărarea drepturilor României. Cuvintele acestui deputat au fost toxinul care a deșteptat pe români din letargia în care se aflau. Mulți tineri, cari petreceau o viață de trîndăvie și de disoluțiune, și aș putea cita nume ilustre astăzi, au părăsit petrecerile și cărțile, au alergat sub baniera Gîmpineanului, s-au pus serios pe studii și au adus mai în urmă țării servicii însemnate.

Cu cîțiva ani mai înainte, cam pe la 1835, poftit fiind la o vînătoare de amicul și conșcolarul meu Faugeroux, mă întîlnisem cu Armand Garrel, redactorul, capul ziarului Le Național, și cu un polonez, Mihail Czaika Czaykowsky, cazac din Ucraina refugit din l83l, unul din secretarii principelui Czartorysky. Seara, după vînătoare, am prînzit la „Hotel des trois ecus” la Avalon și am petrecut seara împreună pînă la miezul nopții, așteptînd trecerea diligenții mesageriei Lafite-Gaillard, la care reținusem locuri pentru Paris.

Trei zile după aceea, în marea mea mirare, am citit în a doua coloană a ziarului Naționalul un articol foarte călduros despre suferințele Principatelor în timpul războiului turcesc de la 1828, despre ocupațiunea rusească de șapte ani și despre scopurile ambițioase ale Rusiei. În acel articul am recunoscut multe din cele ce povestisem eu la otelul de la Avalon. Intr-un alt articul, un foileton în Constituționalul doctorului Veron, M. Czaykowsky povestea lupta bandei lui Tunsu cu potera spătăriei și moartea voinicească a haiducului, întocmai cum le descrisesem. Tot cam pe la anul 1835 publicasem o broșură Intitulată Coup d’oeil sur l’etat actuel de la Valachie, scrisă cu ajutorul profesorului meu Satur, după niște note trimise de unchiul meu Cîmpineanu.

Armand Carrel îmi admitea în ziarul său orice articul îi duceam sub titlul Correspondance de Bucarest. Mă recomandase amicilor și colaboratorilor săi, Bastide și Maillefer, însărcinați cu politica dinafară; șeful își rezervase cestiunile interioare și afacerile Spaniei, care pe atunci interesa mai cu deosebire politica franceză. După moartea atît de regretată a lui Carrel, am urmat relațiunile mele cu redacțiunea Naționalului, și în tot timpul cît am stat în Paris coloanele ziarului din rue Lepelletier mi-au fost deschise.

Corespondența din București, publicată regulat mai în toată săptămîna în unul din cele mai importante ziare din Paris, intriga foarte pe unii din compatrioții noștri, precum era frații Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, Barbu Catargiu, Anagnosti, frații Nicolae și Stavrache Niculescu etc., aflători pe-atunci în Paris; ei alergau în toate părțile, căutînd să descopere pe autorul acelor articule și acelor broșuri, căci ideile esprimate într-însele difereau cu totul de modul de a vedea și de a vorbi al acestor domni. Erau mulți români pe-atunci cari vedeau salvarea țării în întărirea protectoratului rusesc.

Czaika (mai tîrziu Sadyk-pașa) mă prezentase principelui Czartorysky, care avea o mare influență asupra oamenilor politicei ai Europei și mai cu deosebire asupra guvernelor Franței și Engliterei; acest bărbat era mai totdeauna consultat la Paris și la Londra în toate afacerile privitoare la Orient, ca unul care jucase un rol mare în timpul împăratului

Alexandru I și cunoștea mai bine decît oricine scopurile ascunse ale Rusiei.

În fața celor ce se petrecea în țara noastră cu ocaziunea revizuirii Regulamentului, principele Czartorysky trimisese la București pe un secretar al său, pe contele Voronici, sub numele de Verner, ca să se puie în relațiune cu Cîmpineanu și cu partidul opus Rusiei. Bătrînul Centra, din ministerul trebilor dinafară, încuraja și proteja această acțiune pe sub mînă, deși în aparență politica Franței în Principate era o politică cu totul de espectativă. Tînărul Filip Colson, secretarul Consulatului francez din București, neținînd nici o seamă de instrucțiunile șefului său, lucra pe față cu Cîmpineanu și cu tinerii patrioți români; zelul tînărului secretar mergea pînă a-și compromite cariera, publicînd în anul 1839 una clin cele mai bune cărți care s-au scris despre Principate, o diagramă bine făcută și o esplicațiune asupra tratatelor domnilor români cu Poarta, bazată pe principiele cele mai raționale ale dreptului ginților. În 1839 am dat un estract din această carte sub titlu de Precis des droits des Moldaves et des Valaques fonde sur le droit des gens et sur les traites.

Cu venirea Cîmpineanului la Paris în 1839, noi, studenții munteni și moldoveni, ne-am apropiat și mai mult între noi; am organizat întrunirile noastre într-un mod mai sistematic; ne adunam regulat duminecile la Mavrocordat Ursu, la Dumitru Brătianu, la Sandulache Miclescu sau la Ion Docan; discutam interesele țării și viitorul ei, luam angajamentul de-a fi totdeauna uniți în apărarea drepturilor noastre de autonomie; ne învoisem ca la întoarcerea noastră în țară să înființăm un ziar pentru propagarea ideilor liberale și patriotice; hotărîsem ca unii din moldoveni să vie să se stabilească în București și unii din munteni să meargă la Iași ca să propagăm unirea.

Într-o seară, aflîndu-mă la principele Czartorysky, apare în salon un tînăr mic de talie, de o complecțiune delicată, alb și sarbăd la față, păr galben auriu, lung, dat pe spate, ochii albaștri vii și pătrunzători; toți cîți erau oameni politici în salon îl înconjurară; Thiers, pe atunci ministru, se apropie de dînsul, îi strînge mînile cu efuziune și se așază un ceas la vorbă cu dînsul. Acesta era David Urquhard. La Eton și la Universitatea din Edinburg făcuse admirațiunea tuturor profesorilor; copil încă, se luptase alături cu amicul său Byron pentru independența grecilor; la întoarcere cîștigase afecțiunea regelui William și a fost numit deodată prim-secretar la ambasada din Constantinopole. Acolo, în puțin timp, el dobîndise o mare influență asupra turcilor, devenise amicul și consilierul sultanului Mahmud și purta costum turcesc; s-a bănuit chiar că îmbrățișase islamismul.

În cestiunea „Vixenului”, capturat de ruși pe coasta Circasiei, pentru că ducea arme și munițiuni de rezbel lui Abi Melek și lui Șamil, el luase partea fraților John și Georges Bell, proprietarii corăbiei, și duse lucrurile pînă la o ruptură între Rusia și Englitera, trecînd peste voința și instrucțiunile șefului său.

Conflictul dintre secretar și ambasador s-a terminat cu rechemarea celui mai tînăr, care, părăsind atunci cariera diplomatică în care debutase într-un mod așa de strălucit, intră în Camera Comunelor, unde denunța de vînduți Rusiei și pe ambasadorul Ponsomby, și pe ministrul Palmerston.

Deși Urquhard a fost dezaprobat de guvernul său, însă el a făcut să se inaugureze o politică de rivalitate și de ostilitate între Englitera și Rusia. El era omul care studiase mai bine Orientul și politica rusească, scrisese o carte importantă, La Turquie et ses ressources, și publica vestitul Portofolio, în care tipărea documente secrete de o foarte mare importanță politică; era amic intim al lui Prokesch Osten și al francezului Eugene Poujade, pe atunci secretar al lui Drouyn de Lhuys și, mai tirziu, de la 1849 pînă la 1856, consul general la București; era în relație cu Urquhard și mă face cunoscut cu dînsul. Intrînd în vorbă cu dînsul, după ce el m-a ascultat cu cea mai mare atențiune și interes în tot timpul cît i-am vorbit de purtarea Rusiei în Principate, de drepturile ce căuta să-și atribuie și de scopurile ei ambițioase, cînd am trecut a-i spune și despre abaterile Turciei de la tractatele ce avea cu domnii noștri cei vechi și de purtarea pașilor de pe marginea dreaptă a Dunării, mă pomenesc că se înfuriază, chipul său dulce și plăcut ia o espresiune sălbatecă și înspăimîntătoare, figura sa se descompusese încît nu-l mai cunoșteai, mînile i se crispase, pumnii se închisese și brațele luase pozițiunea unui atlet de box. Dac-am văzut așa, l-am lăsat în voia lui Dumnezeu și, ori de cîte ori îl întîlneam, îl evitam.

Urquhard cîștigase o atît de mare influență în Franța, încît conducea politica lui Thiers pînă a hotărî pe acest ministru a rupe cu toate puterile cari se uniseră în contra lui Mehmet Ali. Prin influența sa asupra presei și asupra opiniunii publice în Englitera, combătea politica lui Palmerston, denunțînd-o ca favorabilă Rusiei, susținea politica lui Thiers, care era de a lăsa pe Mehmet Ali să meargă la Constantinopole, crezînd că acest organizator ar putea să regenereze Imperiul otoman. Urquhard căuta să dezlipească pe Anglia de Rusia, de Austria și de Prusia și s-o facă să coopereze cu Franța la susținerea lui Mehmet Ali. Războiul devenise atît de iminent, încît regele Ludovic-Filip nu l-a putut înlătura decît depărtînd pe Thiers de la guvern.

Trecuse vro trei luni de la furtunoasa mea convorbire cu Urquhard, cînd, invitat de Bastide la un prînz, l-am găsit între oaspeți. Conversațiunea venind asupra felului de a se hrăni populațiunile din Orient și făcînd eu descrierea laptelui nostru de oi, sus la munte vara între Sînte Mării, și spunîndu-le că este gros ca mierea, încît cuțitul lasă dungă cînd îl treci pe taler, spunînd cum este iarba de deasă și de subțire în pășunile Carpaților și povestind despre viața originală a păstorilor noștri, m-am pomenit deodată cu englezul că sare de pe scaun și că mă ia în brațe, plîngînd și zicîndu-mi:

— Eu te înțelegi ai o patrie, iubește-o și nu lăsa pe nimeni să facă dintr-însa ceea ce Anglia a făcut cu Scoția!

Urquhard era scoțian.

Dintr-acea seară el a devenit cel mai bun și mai călduros amic al României, pe cît timp nu ar fi voit să se despartă de Imperiul otoman. L-am întîlnit adese? în drumul meu în Franța, în Anglia, în Svițera, în Turcia; devenise un apostol al autonomiei și al unirii Principatelor. El avea cea mai mare stimă și admirațiune pentru caracterul franc și leal al turcului adevărat, era un vrăjmaș aprig și neîmpăcat al Rusiei și credea că Turcia era singura stavilă ce putea esista în contra ambițiunii țarilor. Acest om ar fi jucat un mare rol politic dacă nu ar fi fost absolut în ideile sale. EJ a murit sunt acum patru ani; amicii săi în Englitera se intitulează urquhardiști și venerează memoria lui ca a unui sfînt.

La anul l84l terminasem studiile mele, dobîndisem titlul de inginer de la școala de mine din Paris și mă întorceam în țară cu speranța de a fi întrebuințat la esploatarea salinelor noastre sau să dobîndesc o catedră în „Sfîntu Sava”. După povața unui văr ai meu, Iancu Manu, atunci director la vornicie, am prelucrat un proiect de esploatarea sării după o metodă care s-a adoptat mai tîrziu de inginerul Caracioni la Slănic; acel proiect dat lui Iancu Oteteleșanu, care-mi era unchi, unul din concesionarii salinelor, a fost respins de coasoiații săi ca costisitor; după aceea, adresînd o cerere de catedră, m-am pomenit chemat de Nenea Mare (așa-i ziceam în familie lui Mihalache Ghica, fratelui celui mare al lui vodă), care-mi propune să-mi aleg o prefectură orișicare, afară de cea de Craiova și de Focșani; în marea neplăcere a tatălui meu, am declinat onorul ce mi se făcea, zicînd că nu mă simțeam în stare să îndeplinesc o funcțiune atît de importantă, neavînd nici esperiența, nici cunoștințele necesare pentru îndeplinirea unor asemenea îndatoriri.

Bănuielile că aș fi fost autorul scrierii puțin favorabile guvernului de atunci și dominațiunii străinului, precum și stăruința de a vizita pe unchiul meu Cîmpineanu în închisoarea de la Mărgineni și de la Plumbuita făcea că eram rău notat și la palat, și la consulat. Marele vornic Mihalache Ghica și consulul Dașkof în mai multe rînduri făcuse observațiuni tată-meu, prevenindu-l că, de nu voi schimba modul meu de a cugeta și de a mă esprima, au să fie siliți să ia măsuri în contra mea. Cu puțin înainte se izgonise Vaillant din țară, se arestase și se surghiunise la Snagov și la ocnă Mitică Filipescu, Niculae Bălcescu, Marin Serghiescu și Telegescu.

În pozițiunea în care mă găseam, sfătuindu-mă cu unchiul meu Cîmpineanu, m-am hotărît să mă duc la Iași.

Unii din boieri, aflînd despre deciziunea ce luasem și cunoscînd ideile cari domneau între tinerii români de la Paris, din care unii se întorseseră în Moldova și ocupau pozițiuni însemnate, m-au însărcinat să duc la Mihai-vodă Sturza o epistolă, în care espunea domnului Moldovei starea Țării Românești, arătîndu-i că domnia lui Alexandru Ghica era pe sfîrșite și propuindu-i să-l aleagă domn al Valahiei, ca astfel să realizeze scopul dorit de toți românii, Unirea Principalelor.

Epistola aceasta era iscălită de Cîmpineanu, de Villara și de Filipescu Vulpe.

Primește frățeștile mele salutări, și urmarea pe curînd.

Ion Ghica