Scrisori către Vasile Alecsandri/Dascăli greci și dascăli români

Jump to navigation Jump to search


Iubite amice,

Îți mai aduci aminte, amice, de:

...vremea cea frumosa.
Chind un dascalos grecos
Inarmat c-o varga grosa
Paradosa faneros
Aritmetichi
Ke gramatichi
Ke istorichi
Ap' edo'p echi?


Cu domniile fanarioților se întrodusese în țară o mulțime de dascaleci (loghiotati), ca institutori prin casele boierești. Ei învățau pe coconași să vorbească limba Fanarului cu vodă și cu marele postelnic, când s-or face mari.

N-am apucat pe dascălii cei ilustri: pe Lambru Fotiadi, pe Vardalah, pe Comita, cari purtau ișlic și ceacșiri, dar am cunoscut pe vestitul Kirkireu de soioasă memorie, care crescuse pe banul Manolache Băleanu și l-a dădăcit până la moarte; am văzut pe elegantul Mitilineu, cu un ochi la făină și cu altul la slănină, cu pălăria în forma tingirii, largă în fund de două ori cât diametrul capului și pusă pe o ureche; el, după ce isprăvise pe Niculache și pe Ștefan Golescu, feciorii lui Dinicu Golescu, trecuse la Crețulești și la urma urmei se făcuse neguțitor de ciorbă, hrănind cu o deopotrivă îngrijire și stomacul, și spiritul tinerimii care îi încăpea în mână. Am cunoscut pe crudul Corița, care bătea pe verii mei de-i zvânta. Am parastisit pe Fiii lui Brutus cu epicul Aristia și am trăit un an întreg la Paris cu blajinul Likeardopolu, care cânta din Norma pe psaltichie.

De la zaveră ei lepădase lebadeaua și tombatera și se îmbrăcase nemțește; purtau mai toți frac cafeniu-deschis, cu coadele lungi până la glezne și bumbi de alamă, pantaloni verzi, strimți pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie și guler scrobit băț, nalt peste urechi.

Metoda și programul lor de învățătură era același pentru toți. Începeau cu Eclogarion de la file Grigoire (amice Grigorie), un fel de crestomație ad usum Delphini (delfinul era amicul nostru Grigore Caracaș, în onoarea căruia un dascăl Crisorora scrisese acel op). Când ajungeai la scoarța din urmă a cărții, te trecea la Terpsitea, așa se numea gramatica compusă de prea învățatul dascăl Neofit Duca; îți da de citeai din Dialogurile morților lui Lucian și te punea la tecnologie. Dacă declinai bine numele și conjugai verbul, erai scăpat, dacă nu, tipto! Loghiotatul nu se turbura de înțelegeai sau nu, de știai cine era Caron, ce era Stixul și ce putere avea Joe. După trei sau patru ani ajungeai la Xenofon sau la Plutarh, cu care te deprindea la sintaxă; potriveai alți trei sau patru ani numele cu adiectivul, cu adverbul și cu pronumele; de le nimereai, bine, erai scăpat; de nu, tipto! ... Nici nu vrea să știe dacă înțelegeai copilăria lui Ciru, de cunoșteai sau nu locurile pe unde au trecut cei zece mii, sau să caute să te interesezi la viața lui Timoleon sau a lui Epaminonda; totul era tecnologia și sintaxa să-i fie cu bine și te trecea la poeți începând cu 'Minin aide, și în zece ani te da gata, telios. Fără noțiuni serioase de istorie, fără filozofie și fără elemente de matematică, te lua de mână și te ducea, într-o duminecă, la părinți, zicându-le cu îngâmfare:

'Băiatul a isprăvit cartea!'

Vestea se ducea din dascăl în dascăl, până la palat; și dacă erai de părinți bogați, vodă te îmbrăca cu caftan și te însura cu fie-sa, cu nepoată-sa ori cu vreo fată din casă, uitată de Dumnezeu. Când Dumitrache Buzoianu, fecior de boier bogat din Buzău, a isprăvit cartea, Caragea l-a însurat cu vară-sa Sultănica, pe care ăi fi văzut-o și tu. Când Niculache Ghica a ieșit telios, vodă i-a dat pe nepoată-sa Smărăndița, fata domniței Nastasiicăi, și l-a făcut agă. Când tânărul Manolache Băleanu a fost dus la curte de Kirkireu, vodă Suțu i-a lăsat barbă și i-a dat de nevastă pe fiică-sa, domnița Catinca, înzestrând-o cu moșia orașului Târgoviștea. Vezi, atunci s-au sculat târgoviștenii cu mic, cu mare, ș-au venit la Divan la București cu rogojini aprinse în cap și cu jalba în proțap, s-au dus la biserică la Sfântul Niculae cel Sărac din strada Victoriei și după liturghie, ieșind în curtea bisericei toți cu făclii de ceară galbenă aprinse, le stingea într-un butoi cu smoală aprinsă, strigând:

'Afurisit să fie vornicul ... și așa să se topească casa lui!'

Se zice că ți se făcea părul măciucă. Vornicul pe care îl afurisea era boierul român care iscălise darea moșiei.

N-a trecut un an, și domnița, nevasta Băleanului, murea din facere. Vodă, tatăl ei, murea otrăvit de ai lui, și mai târziu casa boierului care a iscălit în adevăr că s-a stins.

De atunci a ieșit vorba 'gură de Târgoviște'.

De aceea moșie nimeni nu s-a putut apropia și a rămas și până în ziua de astăzi tot a orașului. Se zice însă că s-ar fi cam știrbit pe ici, pe colea în timpurile din urmă.

Pe când cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. Dimineața, dulceață și cafea, la amiază, prânz țapăn cu ciorbă și cu rasol; după aceea, somn un ceas, două; după somn, iar dulceață și iar cafea, seara mâncare ș-apoi culcare. Ora cea mai așteptată de copii era somnul după amiazi, dacă grecul nu-ți încuia ușa ca să nu te poți duce să te joci în curte sau în grădină. Când te închidea, nu-ți rămânea altă scăpare decât de a prinde câteva muște, a le agăța bumbac netors și a le da drumul să se ducă să mângâie nasul adormitului; grecul se deștepta furios și, ca să poată dormi în pace, îți deschidea ușa și te da afară din odaie; atâta pagubă! Pe seară te ducea la plimbare pe Dealul Mitropoliei, la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. Apoi acolo să fi auzit novitale și mandate, strategii și filonichii; ai fi zis voinicii voinicilor; mâncau jăratic și beau flacări.

'Să fi fost eu în locul lui Botzari - zicea viteazul Coriță - nu atacam pe la aripa dreaptă, ci trăgeam drept în mijlocul ordiei și nu lăsam să scape nici picior de turc.'

Mintosul Mitilineu, ca insular ce era, cu conștiință despre ale mării, striga cât putea:

'De eram acolo, nu lăsam pe Miauli să dea drumul brulotului pe crivăț, așteptam austrul și ardeam toate corăbiile turcești. Auzi, să-i scape Căpitan-pașa!'

De câte ori îmi venea să le zic: 'Bre oameni buni, dacă sunteți așa de viteji, de ce nu vă duceți să vă băteți acolo și să mă lăsați pe mine în pace!?'

La ochii lor toți eroii acelei lupte gigantice - Botzari Colocotroni, Coletti, Miauli, Canari, Sahturi - erau numai greci, nu voiau să știe că sulioții, manioții, specioții și epiroții sunt mai toți arnăuți și români. De câtăva vreme venise un fel de sălbatec, care, când auzea că trata pe Botzari de grec, se înfuria, se răstea le ei strigând:

'Nu grec, arvanit bre!'

Acela venea de la bătălie.

Gheorghe Șerifu, așa era numele lui, fusese crescut de mic copil de Kiciu, tata lui Marcu Botzari, la Suli în munte. Deși Ali-pașa Tebedelen întrebuințase toate espedientele credincioșilor săi, Nuțu și doctorul Voia, cu ajutorul cărora curățise mulți bei feodali din Albania, musulmani și creștini, nu putuse însă nici să prinză, nici să biruie pe beiul de la Suli, pe Șoimul muntelui, și în fine, ca să trăiască frățește, fusese siliți să-și dea copiii amanet unul altuia. Kiciu Botzari dedese pașei pe fiul său Marcu, copil de doisprezece ani. Șeriful, camaradul său, l-a întovărășit. După doi ani de răbdare, Marcu se scoală într-o noapte, deșteaptă pe Șeriful și-i zice:

'Gheorghe, hai să fugim!'

Cum au zis, au și făcut. Copiii pornesc peste zidurile și peste șanțurile Ianinei; dar, când să puie piciorul pe pământ liber, iată că-i ajung oamenii lui Tebedelen și-i duc peșcheș îndărăt la Ianina. Pe Marcu l-a cruțat pașa, că-i era frică de Kiciu, dar pe bietul Șeriful, după câteva bastoane, l-a ținut doi ani în fiare. Marc, cum a văzut pe camaradul său cu picioarele ușurate, iar a luat-o la picior și, cu toate descărcăturile de puști ale arnăuților lui Ali, a putut răzbi la Preveza. Șeriful a trăit de atunci tot pe lângă Marcu. La revoluția grecească l-a întovărășit în douăsprezece bătălii, până l-a scos mort în brațe din ordia turcească. Apoi, cu trei gloanțe în piept, s-a târât din vizunie în vizunie și, urmând după cer Calea-robilor, nimerise la Bălteni, lângă Ghergani. Acolo, cu câteva bucăți de pastramă, covrigi și trei-patru păpuși de smochine, ținea băcănie, care băcănie mai în urmă s-a făcut han și hanul s-a prefăcut în moșie cu casă mare boierească, în care a trăit ca un derebei până la anul 1874.

Casa era o adevărată fortăreață, și odaia lui, un arsenal; trei-patru șișanele totdeauna încărcate până la gură, săbii, iatagane, pistoale, suliți și topoare acopereau păreții de jur împrejurul icoanelor. Din pridvor la dreapta și la stânga porneau ponciș două meterezuri, prin zid, care duceau bătaia puștei drept deasupra ușei din capul scărei. Nici cu tunul nu puteai răzbi la dânsul. Cea dintâi grijă a lui boier Gheorghe, dimineața, când se scula din așternut, era să-și ia pistoalele de supt căpătâi și să le bage în buzunar. Avea bani ascunși și se temea de hoți.

Într-o zi răsădea niște flori în grădină, când iată că intră doi inși care-l întreabă dacă avea să le dea de lucru, zicând că sunt dulgheri. Pe când se tocmea cu dânșii pentru niște uluci, unul îi aruncă o legătură de gât și-l strânge. Până să scoată pistoalele din buzunar, era și trântit la pământ și luat pe sus. Curtea era înconjurată pe dinafară de douăzeci de oameni înarmați cu puști; era Mihale Bonea, zece ani spaima a două județe. Sătenii din Bălteni sar cu toții, dar n-au arme, și hoții îi țin în respect, împușcând mereu din poartă și din pridvor. Nevasta primarului, o frumusețe de femeie, cade împușcată. Bietul bătrân, Șeriful, e dus în odaie și chinuit hoțește să mărturisească banii. Înecat în sânge, cade leșinat; hoții dărâmă sobele, găuresc păreții, găsesc cincisprezece mii de lei și se retrag în bună ordine.

Gheorghe Șeriful a zăcut după aceea vreo două luni și a murit tot în ziua când a fost împușcat Bonea la Obor.

Pe când cu dascălii greci, feciorii de boier învățau românește numai din întâmplare și pe apucate, și unii nu învățau nicidecum. Îmi plăcea să ascult pe logofătul Matache, seara, când citea Viețile sfinților sau faptele lui Alexandru Machedon, călare pe Ducipal, care s-a bătut cu Por-împărat și cu pasările cu ciocul de fier; deși nu înțelegeam bine povestirile lui Arghir cel frumos, dar l-am cetit de mai multe ori. Petrache Nănescu, un secretar al tată-meu, fost elev al lui Lazăr, numai în câteva seri mă învățase să scriu românește; citeam slova cea mai ciocoiască și scriam cu trei aruncături pe deasupra.

Mama Elenca Dudeasca, sora bunică-mea, văduva poetului Alecu Văcărescu și muma poetului Iancu Văcărescu, avea sipeturi pline cu sineturi; mă lua acasă de-i citeam, ceasuri întregi, anaforale de-ale divanurilor de cinci, divanurilor de șapte și de-ale veliților boieri; noroc că se mulțumea a le cunoaște numai de la deci în jos. După ce isprăveam, mă cinstea cu o dulceață și-mi da și o bucată de pastă de gutui învălită în hârtie; iar eu îi sărutam mâna. Nu lipsea niciodată a-mi zice:

'Vino să te sărut, evghenisul mameiu, că eu, când mă gândesc la evghenia familiei noastre, uite, îmi vine amețeală. Noi cu toți boierii cei mari suntem rudă, și cu Cândeștii, și cu Bărcăneștii, și cu Câmpinenii, și cu Filipeștii, și cu Cantimireștii, și chiar cu Maria Tereza'.

Apoi începea să-mi povestească cum ne-am încuscrit și ne-am rudit cu fiecare din casele boierești; îmi spunea cum Cândescu și Dudescu erau nemeși, Graf Boier și Graf Kendefy; cum Văcăreștii se trăgeau din Făgăreștii din Făgărași, neam cu Radu Negru, după frate-său banul Craiovescu; cum o Dudească se măritase cu un Cantemir etc.; uita să-mi spuie de unde și până unde era rudă cu Maria Tereza; și, dacă o întrebam, îmi răspundea:

'Vezi, aci nu prea știu bine cum vine spița neamului, dar știu de bună seamă că ne rudim'.

Îmi plăcea cu deosebire să aud pe Iancu Văcărescu când venea la noi și recita Păstorul întristat, Ceasornicul îndreptat, Oda la marca țării... Mai în urmă, Eliad îmi da lecții de gramatica română și învățam pe dinafară traducerile din meditațiunile lui Lamartine. Pe la 1830 Vaillant deschisese școală lângă Stavropoleos, și toți feciorii de boieri - Filipeștii, Grădișteni, Bălăceni, Ghici, Rosetti, Budișteni, Golești - părăseau dascălii greci și alergau la școala franțuzească.

Tranzițiunea de la școala grecească la cea franțuzească și la cea românească începuse de mult încă, din timpul Revoluției franceze, la Laurençon, Ricordon, Colçon, Mondoville etc., toți conți și marchizi emigrați, transformați în dascăli. Pe la anul 1806, când au venit muscalii, mai mulți tineri și mai multe fete de boieri vorbeau franțuzește.

Cu Lazăr, cu domnia lui Grigore Ghica, cu Efrosin Poteca, cu Costache Moroi, Simion Marcovici, Petrache Poenaru, școala românească și-a luat avântul. Școlile străine ale lui Lambru, Vardalah și Vaillant s-au prefăcut în școli naționale sistematice, cu sute de profesori de istorie, de filozofie, de matematici, de limbi străine vii și moarte. Gimnazii, licee, colegii, facultăți de litere, de științe, de drept, de medicină, nimica nu ne lipsește, și cu toate acestea nu se văd răsărind luceferi pe orizontul literelor, însă posderie de advocați și jurnaliști; o ceată care de mai mult de douăzeci de ani se tămâie unii pe alții cu cuvintele:

'Hoților! Tâlharilor și trădătorilor! nu voi, ci noi am făcut îndoita domnie, Unirea Principatelor, domnul străin, constituțiunea, armata, independența, finanțele, regatul etc.'.

Și ceilalți răspund cu aceleași vorbe frumoase:

'Ba nu voi, ci noi!'

Ș-o duc hojma, fără a li se urî. Unii s-au exaltat într-atâta, încât cred sincer ceea ce zic și ceea ce scriu. Sunt convinși că fără ei n-ar fi existat România și că, dacă ar lipsi ei, țara s-ar cufunda.

Odată mă duc să văd pe unul dintr-acești exaltați. Era bolnav, îl prindea niște friguri rele; îmi zice:

'Uite, mi-e rău de tot, o să mor; nu doar că mi-e frică de moarte, știi câte gloanțe am în trup; moartea am văzut-o de multe ori în față și sunt obicinuit cu dânsa, dar mă gândesc că de-oi muri se prăpădește țara!'

Într-o zi mă întorceam de la Cameră și întâlnesc pe un venerabil bătrân străin, căruia tocmai în ziua aceea i se votase o pensie viageră de o mie de lei vechi pe lună, pentru sentimentele lui filo-române; credeam că-i fac plăcere dându-i o veste plăcută. Când, ce să mă pomenesc! că se întoarce furios la mine, zicându-mi:

'Ce? Atâta au făcut americanii pentru La Fayette? Și cum se poate compara ceea ce a făcut La Fayette pentru America cu ceea ce am făcut eu pentru România?'

Un turist ne spune în cartea sa că mare noroc a căzut pe România cu venirea d-lui X..., francez venit acum câțiva ani în urma împrăștierii Comunei din Paris, care, zice el, a înzestrat limba română cu gramatică și cu dicționar și cu fel de fel de cărți științifice și literare'.

Un bacalaureat scrie într-o gazetă două-trei rânduri, într-o limbă ca vai de ea, și îndată-l vezi că se esaltează până a se crede reformator, creator și salvator.

Nu se poate tăgădui că școlile noastre, afară de Facultatea de drept și de medicină, au dat slabe rezultate până acum. Tinerii care dobândesc bacalaureatul la noi nu se pot compara nici în limbile vechi, nici în istorie, nici în filozofie, nici în științe cu cei care ies din colegiile Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei sau Elveției; învățătura noastră gimnazială nu este destul de serioasă, profesorii nu sunt destul de exigenți, nici destul de riguroși la esamene; gradul universitar se acordă prea lesne și a devenit accesibil inteligențelor celor mai mediocre. Lipsa de seriozitate în învățătura umanitară face ca părinții care au mijloace să-și trimită copiii lor în școlile străine; astăzi avem numai în Paris peste o mie de tineri la școli. În loc de-a încuraja inteligențele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul și a împinge tinerimea și spre meșteșuguri și meserii, și a pune astfel inteligențele mediocre în stare de a deveni producătoare în loc de a fi sterile și de multe ori pernicioase prin pretențiunile și exigențele lor. A face oameni învățați este un bine, a face numai advocați și jurnaliști este un rău.

Aud zicându-mi-se că un asemenea sistem ar fi o tendință a împiedica pe fiii poporului de a putea să aspire la pozițiunile cele înalte ale societății, făcându-le accesibile numai acelor cari au mijloace de-a sacrifica zecimi de ani la studii. Nu! Inteligențele alese nu se opresc dinaintea nici unui obstacol; ar fi fatal să nu avem dulgheri, tâmplari, zidari, croitori, cizmari și să avem numai oameni stropiți cu literatură și cu filozofie; am ajunge la agoraua Atenei și în curând Filip ar fi în cetate. Dacă oamenii învățați sunt folositori, cei meșteri sunt indispensabili.

Ceea ce cred eu că ar conveni României și fiilor ei ar fi ca învățătura clasică și științifică să devie serioasă, nu numai o spoială; iar acelor cari nu sunt destul de bine înzestrați, ca să poată deveni adepții literaturii și ai științei, să li se deschidă școli în cari învățătura să meargă mână în mână cu atelierul. Să se înființeze în fiecare oraș trei, patru, zece, douăzeci de ateliere, în cari copiii să învețe meseria la care se destină și totodată să aibă trei sau patru lecții scurte pe fiecare zi, în cari să poată dobândi cunoștințe de religie, de limba națională, de istoria țării, de calcul, de geometrie și desemn aplicabil la meseria lui. Acolo unde s-au înființat asemenea școli cu numele de half-time au dat rezultatele cele mai norocite, rezultate neașteptate. Meseria n-a oprit geniul lui Franklin, lui Edison și lui Watt de a se arăta, pentru că geniul pătrunde orice îmbulzeală socială, cum pătrunde un vulcan coaja pământului și iese la iveală. Tânărul din atelier, când ar simți că are dispozițiuni literare sau științifice serioase, lesne ar găsi drumul colegiului și al facultății.

Strigăm cu toții industrie; dar pare că am crede că s-ar putea înființa industrie fără meșteri și că s-ar putea produce fără producători. Un singur ram de producțiune, pictura, dă Parisului patruzeci de milioane pe an; micile orașe ale Belgiei, Valenciena, Malina, Bruxela, trag câte zece milioane pe an de pe dantele. Dar nici tablourile nu se fac fără pictori, nici dantelele fără mâini dibace. Geneva trăiește în mare parte din ceasornicărie, și cu toate acestea nici de Saussure, nici de Candolle, nici de Jussieu, nici Lavater n-au fost opriți de a deveni niște lumini ale științei.