Scrisori către Vasile Alecsandri/Amintiri despre Grigorie Alexandrescu

Jump to navigation Jump to search


Scumpe amice,

De câte ori am venit în Londra, una din întâiele mele vizite a fost pentru Muzeul Britanic, acel palat în care se află adunate manuscriptele cele mai prețioase ale lumii învățate și minunile artei antice, unde se desfășură ca într-o panoramă istoria geniului omenesc.

Într-una din zile, pe când eram acolo, în sala în care sunt expuse de jur împrejur, pe piedestale și pe păreți, vestitele marmure Elgin, și stam admirând frumoasele metope dintre trigrifele frizei exterioare ale Partenonului, pe cari sunt reprezentate în ronde-bosse luptele grecilor cu centaurii, aud pe cineva că-mi zice:

'Nu te mai uita la mizerabilele astea de pietre!'

Mă întorc să văz cine mă apostrofează, și dau cu ochii de lordul Ald..., un vechi amic, turco-fil fanatic, care-și urmează vorba înainte în modul următor:

'Vezi pietrele astea, cu rapsodiile lui Homer, cu tragediile lui Sofocle, lui Euripid și cu scrierile lui Platon, lui Aristotel și Herodot, au fost cauza că puterile Europei nu au lăsat pe turci la 1821 să strivească pe greci, când s-au răsculat în contra sultanului. Astea au făcut pe Byron cu tinerimea din Cambridge, din Oxford și din toate universitățile să alerge în ajutorul grecilor, să exalte opiniunea publică până a sili pe Europa să ardă flota turcească la Navarin și să proclame independența Moreei!'

Avea dreptate nobilul lord. Așa e! Arta și literatura, oameni de acum trei mii de ani, au luptat pentru libertatea Greciei alături cu cei mai eroici palicari ai agoanei.

... Și daca s-o-ntâmpla
Cu vreme România s-ardice fruntea sa,
Pe-a Dâmboviței vale oștiri de s-ar ivi,
Al luptelor cumplite părtași ei iar vor fi!
Alexandrescu
(Trecutul. La Mănăstirea Dealului)

În seculul în care trăim, când toate se măsoară cu bulgări de aur, o pânză a lui Rafael s-a plătit mai zilele trecute 75 000 de lire st., aproape două milioane (450 de oca de aur). Apoi întreb cum ar putea să piară o națiune care a produs astfel de oameni, care a dat naștere lui Dante, lui Michelangelo, Tasso și Petrarca? Și cine ar putea vreodată să-i tăgăduiască rațiunea și dreptul de a fi? Potcoava ungurului și a croatului a putut s-o calce, dar n-a putut s-o nimicească, nici s-o oprească de a se ridica.

Națiunile trăiesc și se glorifică prin oamenii ce au produs și prin lucrările lor geniale. Vai de acele popoare cari nu au profeți! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condemnate pieirii și uitării. Urmele biruitorilor se pot șterge, dar ale lui Moliere, Racine, Hugo, Cuvier și Lamartine, niciodată! Cât de mari și de puternici fie un Moltke, un Bismarck, gloria lor este trecătoare, pe când a lui Goethe, Humboldt ș-a lui Beethoven va rămâne eternă.

Mai an, capitala noastră era în picioare; alergau toți în toate părțile, da om peste om. Oștirea pe jos și călare, înșirată pe strade, cu arma la pământ și cu steagurile în zăbranic negru, muzici la toate răspântiile; clopotele mari și mici sunau la o sută de biserici, de luau auzul, urla orașul de vuiet și tunul se auzea în depărtare, trăgând a jale. Corpurile constituite toate, unul după altul, cu președinții în frunte, facultățile și școalele cu profesorii lor, corporațiile cu baniere urmau în cadență. Lumea alerga pe capete să vază carăle încărcate cu sute de coroane de lauri și de flori, urmate de dricul poleit care ducea la ultima locuință pe un bărbat de stat, fost de zece ori ministru, acoperit de sus până jos cu cruci, stele și cordoane.

Acu nu demult, tot pe aceeași cale și tot către acel locaș, mergea în tăcere și nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe și fără surle, dricul modest în care erau rămășițele pământești ale poetului Alexandrescu. Tăcutul și puțin numerosul acest cortegiu făcea contrast cu acea măreață și zgomotoasă petrecere a fostului ministru. Mi-am zis că pentru marele poet era momentul care răsărea ziua din care începea a trăi și a trăi etern în inima și memoria românilor.

... Mulți oameni mari și buni

Lumii folositori

Au fost persecutați

În vremea ce-au trăit

Și foarte lăudați

După ce au murit.

          Alexandrescu
          (Răspunsul cometei din 1858)


Mi-aduc aminte din copilărie, când dascălul Vaillant, venit de curând în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză într-o odăiță în 'Sfântu Sava'. Adunase câțiva băieți, dintr-acei cari mai aveau ceva cunoștințe de acea limbă, căpătate pe ici, pe colea, de pe la dascălii Luigii, Coulin, Janeloni și Vanzand. Clasa se compunea, după cât mă ajută memoria, de:

Costache C. Bălăceanu,

Nae I. Budișteanu,

Ion D. Ghica,

Grigorie Sc. Grădișteanu,

Scarlat N. Filipescu,

Costache A. Rosetti.

Vaillant ne dicta din Grandeur et decadence des Romains de Montesquieu; făceam versiuni în proză din La Henriade a lui Voltaire și ne da de învățam pe dinafară satire și epistole d-ale lui Boileau.

Noi cești șase ne credeam mai tari în limba franceză decât toți băieții din București, ba unul din noi făcea și versuri. Deși îi spuneam că erau cam din topor lucrate, el tot stăruia să ne împuie urechile citindu-ne odele și satirele sale. Cele românești începeau mai totdeauna a la Paris Momuleanu cu:


O, ce ciudă, cât mă mir

D-al cutărui (sau cutărei) haractir ...


Rosetache era mai modest, ne înveselea cu spirituoasele cuplete ce adăoga pe toată ziua la cântecele de modă.

În primăvară, Vaillant mai recrutase un elev. Se ivise pe banca din fund, lângă perete, un tânăr - parcă-l văd! - înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș, părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii căprii și scânteitori; mustața îi mijea pe buză. Nu știu, mica deosebire de vârstă sau superioritatea ce credea că avem noi în limba ce venea să învețe și el îl făcea să se ție arazna. La sfârșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe când el se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. Acesta era tânărul Grigorie Alexandrescu.

Odată, Vaillant, după ce ne ia d-a rândul să-i recităm epistola lui Boileau către Moliere:

Rare et fameux esprit dont la fertile veine

Ignore en ecrivant le travail et la peine ...


și cei vechi ne încurcăm toți, unul după altul, care la versul dintâi, care la cel de al doilea, fără ca unul măcar s-o putem scoate la căpătâi, se îndreptează către noul-venit, zicându-i:

'Voyons, monsieur Gregoire, pouvez-vous me debiter cela? Allons, du courage!'.

Tânărul se roșește, clipește de două-trei ori din ochi, începe a recita și o duce până la sfârșit fără cea mai mică ezitațiune, fără îngânare și fără o singură greșeală, indicând cu preziciune punctuațiunea și trecând peste rimă fără a o căuta. Ceilalți ne uităm unul la altul, exprimând mirare, admirațiune sau gelozie. Niciodată până atunci nu auzisem o dicțiune mai corectă și mai plăcută; deși citisem și recitisem de o sută de ori acea epistolă, dar pot zice că numai atunci i-am înțeles spiritul și eleganța.

La ieșirea din clasă, m-am simțit atras către acel tânăr, m-am apropiat de dânsul și, fiindcă mergeam tot pe o cale, ne-am luat la vorbă, pe drum. Mi-a recitat cu entuziasm scene întregi din Andromaca și din Fedra de Racine. La întrebarea mea dacă n-a cercat să scrie românește, mi-a răspuns citindu-mi Adio la Târgoviște:


Culcat p-aste ruine, sub care adâncită

E gloria străbună și umbra de eroi ...


Dintr-acea zi am fost amici, și iubirea noastră unul pentru altul nu s-a dezmințit niciodată.

Eu ședeam pe Podul Caliții (strada Craiovei). Alexandrescu locuia într-un beci, sub scară la Mitropolie, la unchiul său, părintele Ieremia. Eram vecini și ne vedeam în toate zilele; pregăteam lecțiile noastre împreună.

Iancu Văcărescu, venit de la moșie, de la Moțoieni, trăsese în gazdă la tată-meu și, intrând odată în camera mea, ne găsește, pe Alexandrescu și pe mine, învățându-ne lecția; eu, cu Boileau în mână, ascultam cum camaradul meu zicea pe dinafară L'Art poetique. Văcărescu, în mirare de modul cum acel tânăr recita versurile, a petrecut toată seara cu noi. Alexandrescu, care, cum știi, avea o memorie extraordinară, i-a recitat toate poeziile ce publicase într-o broșurică în 12:

Ceasornicul îndreptat,

Oda la stema țării,

Primăvara amorului etc.

Văcărescu, încântat, l-a luat în brațe și l-a sărutat zicându-i: 'Băiete, tu o să fii un poet mare'. Alexandrescu mi-a zis de multe ori că acea seară a fost una din cele mai fericite ale vieții sale. A face cunoștința lui Văcărescu fusese visul copilăriei lui.

A doua seară, adunare numeroasă în salonul tatălui meu. Între musafiri se găseau: Văcărescu, Efrosin Poteca, Eliad, popa Grigorie, frații Câmpineni și alți doi-trei, rude și amici. Alexandrescu a recitat scene întregi din Sofocle și Euripid în limba elenă; știa pe Anacreon din scoarță până în scoarță. Anacreon era poetul favorit al Văcărescului care adesea lua versul din gura lui Alexandrescu, până ajungea la câte o strofă care-i scăpa din memorie, de unde apoi urma iar Alexandrescu înainte, și seara s-a încheiat după cum se obicinuia pe atunci, în sofragerie, cu un curcan fript, admirat de întreaga adunare blagoslovit de părintele Grigorie Poenăreanu și salutat de tânărul poet cu fabula sa, care se termina cu:

Prințule, în loc de plată,

Aș pofti câțiva curcani.

(Vulpoiul predicator)

D-atunci vedeam pe Alexandrescu mai rar; îl luase Eliad acasă la dânsul, în mahalaua Dudescului.

În ajunul Sfântului Ion a venit de mi-a adus un plic mare pecetluit, rugându-mă să-l pun, fără să știe nimeni, în așternutul Văcărescului sub căpătâi. Acel plic conținea oda:


Tu, care ai fost din pruncie al muzelor favorit

Și ca strămoșească-avere geniul l-ai moștenit,

Cântăreț al primăverei...


Mai târziu s-a mutat la maiorul Câmpineanu, unde se adunau zi și noapte Manolache Băleanu, Grigorie Cantacuzino, Iancu Ruset, Aristia, Costache Bălăcescu, ofițerii români dintr-un regiment cu Câmpineanu, căpitanii Golești, Ștefan și Nicolae, căpitanii Crețulești, Costache și Scarlat, căpitanul Teologu, căpitanul Voinescu II, sublocotenentul Rusetache și mai mulți tineri de pe atunci, cari petreceau citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile lui Frederic cel Mare și scrieri de ale poeților în renume: Lamartine, Hugo, Beranger etc. Alexandrescu înveselea auditorul cu câte o elegie, o satiră sau o fabulă.

Acolo s-a format Societatea filarmonică, pentru care Eliad a tradus pe Mahomet al lui Voltaire, Aristia pe Saul din Alfieri, Alexandrescu pe Alzira, tragedii cu cari s-a inaugurat scena română. Atunci s-au tradus mai multe din comediile lui Moliere, dintre cari Amfitrion a avut un mare succes pe scenă. Interpreții acestor opere au fost:

d-nii Andronescu,

Curie,

Iamandi,

Mihăileanu,

Caragiali,

Lăscărescu;

d-nele Caliopi,

Ralița Mihăileanu,

Efrosina Vlasto (Efrosina Popescu).

Contactul cu tinerii ofițeri a făcut pe Alexandrescu să dorească a deveni camaradul lor de arme. Recomandat spătarului ca bun scriitor, el a fost admis în mica noastră armată de atunci ca iunker, atașat la djurstvă; până când într-o zi șeful său, dându-i să-i copieze o prețioasă otnoșenie, proză pe care autorul ei se aștepta s-o vază trecută la nemurire în litere gotice cu flori, s-a speriat de icoana noului iunker și l-a trimis la graniță, la Focșani, să studieze știința caligrafică, dându-i importanta misiune de a întreba de pasaport pe toți câți voiau să treacă șanțul care despărțea partea orașului moldovenesc de cea muntenească, și să taie la răboj oile cari venea dintr-un mal în cellalt al Milcovului. Neputându-se împăca cu această slujbă, deși fusese înălțat la rangul de sublocotenent, Alexandrescu și-a dat demisiunea, ca să se poată consacra cu totul literelor.

Iată cum descria poetul punctul de pază ce i se încredințase:

Spre apus, curge o apă între două țări hotar,

Frați ai căror neunire au avut sfârșit amar;

Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vultur,

Care nici nu mai visează la al Tibrului murmur,

Care sub o nouă formă și numire ce-a luat

Ca mulți, cântecul, purtarea și năravul și-a schimbat.

          (Epistolă către D.I.C.)


P-atunci eu eram la Paris, și tată-meu, care avea o mare afecțiune pentru Alexandrescu, îl luase acasă la dânsul, unde a șezut mai mulți ani, în camera dedesubtul aceleia ce ocupai acum doi ani în otelul 'Brofft' peste drum de teatru. Într-acea cameră a scris cele mai multe din meditații: Fericirea, Mulțumirea, dedicată fetiței Voinescului II (acum contesa de Rochemonteaux), Viața câmpenească, dedicată lui Grigorie Cantacuzino, proprietarul moșiei Florești, unde a petrecut o vară, Epistola către Voltaire și altele. Acolo a scris Anul 1840:


Să stăpânim durerea care pe om supune,

Să așteptăm în pace al soartei ajutor ...


A scris Miezul nopței:


... Frumoasa primăvară acum se grăbește

La caru-i să înhame pe zefirii ușori,

Pășește și în urmă-i verdeață se ivește,

Și cerul se dezbracă de viforoșii nori.


Acolo a scris fabulele Toporul și pădurea, Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Lupul moralist, Vulpea liberală, Lebăda și puii corbului etc.

Când m-am întors în țară, pe la anul 1841, am găsit pe Alexandrescu tot la djurstvă în mahalaua Gorgani, unde îl lăsasem; dar de astă dată nu ca iunker, nu ca copist, ci ca pensionar, sub cheie și cu pază de soldat cu pușcă la ușă.

Iată cum meritase el aceste onoruri: general-consulul găsise în înalta-i judecată că în fabula Lebăda și puii corbului vulpea cea vicleană semăna aidoma cu guvernul ce reprezenta, că puii corbului erau nevinovații de români, și lebăda, omul care dă sfaturi bune, și ceruse pedeapsa cutezătorului autor:


A zis ...

Că lupii, urșii, leii vorbesc de stăpânire;

Că lupul e cutare ce judecă, despoaie

Și ia după om pielea ca lupul după oaie,

Că lebăda e omul ce dă povățuire

Acelor care umblă pe calea de pieire ...

          Alexandrescu
          (Epistolă către Voinescu II)

Așa era p-atunci; o vorbă rea la palat, o simplă bănuială a consulului te ducea nejudecat și de-a dreptul la pușcărie sau cel puțin la vreo mânăstire, fără a ți se permite să vezi altă figură amică decât a păzitorului. Știi că, voind să văd pe Alexandrescu la spătărie, unde era închis, mi-a trebuit să alerg o săptămână să mă căciulesc pe la toate autoritățile civile și militare, de la dorobanț până la vornicul cel mare, până să dobândesc o scrisoare cu trei iscălituri, în puterea căreia un ofițer mi-a deschis ușa odăiei prizonierului. Tânărul ofițer care m-a întovărășit simpatiza, sunt sigur, mai mult cu prizonierii, precum îi numea cu emfază, decât cu acei cari îi dedese în pază. Când am ieșit din camera lui Alexandrescu, nu mai era nimeni prin curte; se întunecase și plecase toți amploiații; tânărul ofițer mi-a propus să mă ducă să văz și pe Nicu Bălcescu, căci și iunkerul Bălcescu era închis acolo de mai multe luni, pentru că spusese unor sergenți din regimentul său că Mircea, Mihai și Ștefan fusese niște domni viteji; în anul de grație 1841 nu era iertat a răspândi asemenea vorbe. Tot atunci colonelul Câmpineanu, închis vreo doi ani la Mărgineni, fusese transferat în închisoarea de la Plumbuita; Manolache Băleanu era surghiunit la Bolintin; Marin Serghiescu (Naționalu), la ocna de sare la Telega, iar Bolliac, mai norocit, respira aer curat la munte, surghiunit la schitul Poiana-Mărului, unde un cucernic călugăr rus îi citea în toate diminețile molitfele sfântului Vasilie.

Poliția, după ce și-a satisfăcut pe deplin curiozitatea citind trei luni, zi și noapte, toate hârtiile și cărticelele lui Alexandrescu, a declarat tată-meu, dându-i cheia odăiei, că nu mai pune peceți pe ușă și că avea ordin să libereze pe prizonier.

A doua zi m-am dus de l-am luat de la închisoare să-l aduc acasă, dar a stăruit să se mute în otelul 'Conduri', unde a închiriat o odaie. Însă după vreo trei sau patru luni, plecând eu la Iași, s-a mutat iar la tată-meu, unde a șezut până la 1844.

Când m-am dus de l-am văzut la închisoare, avea un vraf de hârtie pe masă, pline de ștersături și de cruci în toate părțile. Când scria, avea mania de se citea, și tot ștergea și îndrepta; dobândise patima asta, citind adesea versul lui Boileau:


Si j'ecris quatre mots, j'en effacerai trois.


Acel vraf de hârtii era traducțiunea Meropei, cu care se ocupase în închisoare, ca să-i treacă de urât. Ce s-a fi făcut acea traducere?

În vara anului 1842, profitând de vacanțele Academiei din Iași, venisem în București. Unul din concesionarii ocnelor de sare, răposatul Oteteleșanu, care pe atunci îmi era cam rudă, ne invită, pe Alexandrescu și pe mine, să-l întovărășim la Baia-de-Aramă. Se propunea companiei să cumpere acea moșie pentru esploatarea metalului; ocaziunea era favorabilă; puteam fără mare cheltuială să ne satisfacem o dorință veche ce aveam de a vizita mănăstirile de peste Olt. Într-acea călătorie am mers din mănăstire în mănăstire și din schit în schit, de la Cozia până la Tismana; ne-am coborât la Turnu-Severin ș-apoi ne-am întors, urmând obârșia munților, din stână în stână, călătorind când pe jos, când călare, din gura Bahnei în Dunăre până în valea Oltului, la Turnu-Roșu. Alexandrescu a descris o parte din acea călătorie într-un memorial. În pelerinajul la Cozia a scris Umbra lui Mircea:


... Mircea, îmi răspunde dealul, Mircea, Oltul repetează,

Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,

Unul altuia îl spune, Dunărea se-nștiințează

Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

........................................

Lumea e în așteptare ... turnurile cele nalte,

Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jălesc

Ș-ale valurilor mândre generații spumegate

Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc.

          (Umbra lui Mircea. La Cozia)


La Tismana a scris Răsăritul lunei.

La Drăgășani, Mormintele, și mai multe alte poezii pline de cugetări mărețe ca aspirațiunile sufletului său și de tablouri descriptive, vesele și înflorite ca frumoasele locuri ce vizita și ca zburdările inimei sale.

Lăudată fie memoria marelui poet, a cărui pană a știut să învieze umbrele glorioase ale eroicului nostru trecut ș-a împodobit vechile tradițiuni legendare ale istoriei naționale, îmbrăcându-le în strălucitele colori ale bogatei sale imaginațiuni.

La anul 1842, Alexandrescu a fost numit impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. Serviciul cu care-l însărcinase șeful său era de a ceti toate petițiunile adresate domnului, de a face pentru fiecare câte un estract și de a le adresa autorităților respective, cu apostila domnească. Vodă Bibescu, mulțumit de modul cum își îndeplinește datoria, a voit să-l aibă lângă dânsul, îl luă la Breaza, unde petrecea lunile de vară.

Deși în mare favoare la curtea lui vodă Bibescu, dar nici intriga, nici lingușirea nu s-a putut apropia vreodată de dânsul. Vorbea tare, fără a-și ascunde gândurile și credințele.

Odată, aflându-mă cu unchiu-meu la Câmpina, m-am dus să-l văz la Breaza. Doamna Bibescu, aflând că eram în odaie la Alexandrescu, a trimis de m-a poftit la masă. Prânzul a fost vesel; Alexandrescu, bine dispus, a povestit o mulțime de istorioare țărănești în care vestitul Carcalechi, ziaristul curții, juca rolul principal. Doamna, care-l asculta cu plăcere și râdea mult la acele povestiri, îi zice: 'Să vii să mănânci în toate zilele cu noi'. Apoi, întorcându-se cătră vodă cu un ton poruncitor:

'Numește-l poet al curții'.

Alexandrescu, fără să aștepte care era să fie hotărârea domnească, răspunde: 'Să mănânc, foarte bine, merge, dar să fiu poet de porunceală, văd că măria-ta n-ai citit o satiră ce am făcut acum vreo câțiva ani unui poet de curte de atunci, pe care-l povățuiam cu versurile:

Ia-ți nădragii de atlas

De-ți fă steagul la Parnas!

Apoi ce fac eu cu acele versuri când voi îmbrăca nădragii de atlas?'

Mai târziu a fost numit director la Departamentul Credinței, pe când moșiile mănăstirilor închinate și neînchinate se arendau cum da Domnul, post important și ambiționat de toți acei cari căuta să facă averi mari. El, care l-a ocupat atâți ani, a ieșit de acolo sărac precum intrase.

În anul 1853 se auzea de război. Alexandrescu, ca și Nicu Bălcescu au avut totdeauna credința că România numai prin arme se putea ridica la rangul ce i se cuvine. Era vorba ca o armată auxiliară franceză să vie să ocupe valea Dunărei de jos, iar flota engleză să cuprindă Marea Neagră; se suna și de venirea lui Magheru cu proscrișii români, și tinerimea începuse a bate din pinteni. Atunci Alexandrescu a scris Cântecul soldatului:


Pe câmpul României

Trompeta când răsună,

La glasul datoriei

Oștirea se adună ...


Tot atunci a salutat pe Halcinski cu un lung adio în versuri.

De ce n-a voit soarta să poată vedea și el pe români urcând ca vijălie printre gloanțe și mitralie dealul Griviței, înfigând în creștet gloriosul lor steag, și pe viteazul și fiorosul Osman-pașa închinând sabia lui unui tânăr colonel român.

La 1859, după suirea lui vodă Cuza în scaunul domnesc al Principatelor Unite, Alexandrescu a ocupat postul de ministru interimar la Culte. Modestia care-l caracteriza nu i-a permis să primească a fi numit la acel interim ca titular. Mai în urmă, la 1860, a fost trimis la Focșani ca membru la Comisia centrală. Acolo a fost lovit de o boală nemilostivă, care l-a ținut aproape un sfert de secol mort între cei vii.

De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni; la vârsta de șaptesprezece ani citise pe toți clasicii francezi și știa pe dinafară tot ce era măreț și frumos în literatură.

Cine era și de unde venise acel băiat în școala lui Vaillant și unde studiase el pân-atunci, în ce școală și cu care dascăl? Studiase acolo unde au studiat oamenii de felul lui, oamenii de geniu: la școala inimei și a spiritului, sub direcțiunea dorinței și a plăcerii de a ști și de a admira. Știu numai că în podul casei la Mitropolie stau aruncate vreo mie de volume, claie peste grămadă, neclasate, necatalogate. Acolo se închidea Alexandrescu de citea. Multe ore plăcute am petrecut noi împreună, în mijlocul acelor in-folio, citind când Viețile oamenilor iluștri de Plutarh, când viețile sfinților în Cazanie, când pe Tucidid sau Xenofon!

Alexandrescu era născut în Târgoviște, în patria Văcăreștilor, a lui Eliad și a lui Cârlova. Zâna care a prezidat la nașterea lui l-a înzestrat cu îmbelșugare cu o mare memorie și cu darul armoniei. Poeziile lui se deosibesc prin mari calități de stil, de cugetare și de simțire, cari îl pun între fruntașii poeziei române.

Meditațiile au un zbor înalt, care le ridică alături cu acele ale lui Lamartine.

Satirele lui sunt înarmate cu împunsături de felul lui Boileau.

Fabulele, cari formează o parte însemnată și originală din scrierile lui Alexandrescu, multe, precum Lebăda și puii corbului, Pădurea și toporul, Vulpea liberală și altele, le-ar fi subsemnat însuși La Fontaine.

A zice de dânsul că a fost poet, și poet de un talent superior, nu este destul. El a fost un suflet mare și nobil, o inimă curată și generoasă, vesel și glumeț; îi plăcea societatea aleasă, și dacă câteodată căuta singurătatea, era mai mult ca o alinare la amărăciunile vieței, de aceea și scrierile lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melancolică a sufletului său.

Era de școala aceea care consideră darul poeziei ca un depozit sacru, pe care omul înzestrat de sus este dator să-l păstreze curat, neatins de patimele și slăbiciunile omenești, așa că el privea de sus, în liniște senină splendoarea adevărului și frumosului care luminează binele și lovește viciul și nemernicia; în mândra și majestoasa sa indignațiune, condeiul său stigmatiza înjosirea, cinismul și lipsa de probitate, precum o vedem în unele din poeziile sale.

Viața lui a fost o viață de luptă și de martir; a luptat pe față cu curaj, la lumina mare, pentru libertate în contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului și năpăstuirii, păstrând totdeauna căldura și devotamentul tinereții. A luptat fără altă ambițiune decât aceea de a fi folositor țării sale. Condeiul său original și plin de spirit și de grație nu s-a inspirat decât de pulsațiunile mari și patriotice ale sufletului său.

Generația veche a admirat cu iubire scrierile lui Alexandrescu. Le-a avut ca un catehism de virtute și de patriotism, și mulți poate că au pășit pe calea cea dreaptă de teamă să nu-și recunoască abaterile în vreo satiră sau vreo fabulă d-ale lui Alexandrescu. Tinerilor români ai generațiunii care se ridică le zic: 'Fiți patrioți și modești ca Alexandrescu, și când voiți să știți cum se glorifică faptele cele mari, citiți odele și elegiile lui; când voiți să știți cum se râde de ambițioșii de rând și cum se biciuiește viciul, citiți satirele și fabulele lui Alexandrescu'. Dotat cu un talent mare, el și-a iubit țara, s-a respectat pe sine și a lăsat în memoria noastră operele spiritului și ale inimei sale.