Scrisori către Vasile Alecsandri/Școala acum 50 de ani

Jump to navigation Jump to search


Iubite amice,


Pe când în școala de la Măgureanu vestiții eliniști Lambru, Comita, Vardalah și Neofit, emulii lui Corai, predau tinerilor greci și feciorilor noștri de boier Memorabiile lui Socrate, Fedon și Metafizica lui Aristot; pe când banul Brâncoveanu discuta cu puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele lui Hipocrat și Ariometria lui Arhimed și se munceau să izgonească din limba greacă toate cuvintele câte nu erau curat atice, precum unii din învățații noștri caută să curețe limba română de tot ce nu se termină în -ciune, la biserică la Udricani, la Sfântul Gheorghe și la Colțea se auzea glasul ascuțit al câtorva copii cari strigau în gălăgie pe:


on, mislete, ucu: omu

pocoi, on, mislete, ucu: pomu.


Băieții mai înaintați la învățătură, când voiau să-și zică ceva care să nu fie înțeles de profani, comunicau între dânșii astfel:


az, iotă, lude, az, pocoi, râță, ucu, naș, est


și cellalt îi răspundea:

naș, est, buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az


Cei de la bucoavnă râvneau la dânșii cum vorbeau păsărește.

Dascălul Chiosea, bătrân cu antereu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclit vărgat cu cearșaf alb, se primbla pe dinaintea băieților înarmat c-o vargă lungă, arzând când pe unul, când pe altul, după cum i se părea; se oprea dinaintea fiecăruia, la unii le asculta lecția, la alții le mai adăoga câte un ucu scurt pe ici, pe colea, sau câte o aruncătură, două pe deasupra, ca să fie slova mai ciocoiască. Apoi să fi dus sfântul pe vreunul să nu-și știe lecția, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineu din picior și-l azvârlea după dânsul cu un:

'Fir-ai al dracului cu tat-to și cu mă-ta, că n-ai învățat matima'.

Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copiii la învățătură. El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învață sau nu. Pentru el școala nu era o chiverniseală, nu se gândea la: treci, zi, treci, noapte, apropie-te, leafă. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă peste semn.

La Chiosea, ca la Chiriță, ca la Stan, lucrurile mergeau altfel; viața lor era cu copiii din școală, nu știa nici șosea, nici cafe-șantan, nici deputăție. Dimineața buchille, Oftoicu și Psaltirea, după prânz psaltichia. Chiosea avea un pa, vu, ga, di care-i ieșea pe nas cale de o poștă.

De pe la de-alde Chiosea ieșeau dieci de visterie și calemgii; la de-alde el au învățat să scrie românește logofătul Greceanu, Văcăreștii, Anton Pan, Nănescu, Paris Momuleanu etc.

Acei bieți dăscălași, cari au fost depozitari limbei și naționalității noastre, duceau o viață zdruncinată, plină de privațiuni și de coate-sparte, fără bene-merenti și fără recompense naționale, fără pensii și parapensii; plătiți ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau și mureau necunoscuți; fără să bănuiască măcar că erau patrioți, împinși numai de un instinct bun și generos, își făceau cu sfințenie datoria, fără să aibă conștiință de binele ce făceau țării lor.

Ei se delectau mai mult cu citirea întâmplărilor lui Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile și cu păserile cu ciocu de fier decât cu citirea mâniei fiului lui Peleu. Oile, cânii și fluierul păstorului întristat al lui Văcărescu le erau mai dragi decât Afrodita și Bacus a lui Anacreon. Se pomenise de la tată și de la mamă români neaoși din moși-strămoși. Limba și urechea le spunea că nu erau nici tătari, nici greci, nici slavi; purtau noblețea neamului în inima și în spiritul lor, fără să se preocupe de arborele genealogic, nici de fărtalele de nobleță. Scriau românește fără filologie și fără morfologie, fără să știe dacă sunt etimologiști, fonetiști sau eclectici; dar scriau cum vorbeau, și scrisul îl numeau icoană, crezând că el trebuie să fie reproducțiunea esactă a vorbei; puneau cât mai puține buchi, ba pe unele le mai aruncau și pe deasupra ca să facă economie de timp și de hârtie. Unde să le dea lor prin gând că avem două limbi, una în gură și alta pe hârtie, și că trebuie să vorbim într-un fel și să scrim într-altfel; vorbeau toți aceeași limbă. Acum lumea s-a subțiat, fiecare vorbește și scrie limba sa proprie și știe că suntem strănepoți ai lui Traian. Dar mulți cred că de la venirea acestui împărat în țară până la sosirea lor în viață, nu s-a mai petrecut nimica pe pământul românesc; nu încep însă a socoti toți tot de la aceeași epocă. Unii numără existența țării de la Regulamentul organic, la care cred că au colaborat, fiindcă au fost chemați de l-au iscălit; alții, morți tăieți, nu vor să convie ca să fi mai fost ceva pe lumea asta înainte de patruzeci și opt; spun și scriu într-una că s-au plimbat pe ulițile Bucureștilor cu steaguri și cu masalale, strigând pe: 'Trăiască guvernul provizoriu', și că erau cei mai de dimineață pe câmpul Filaretului. Pentru alții iar călendarul românilor începe de la îndoita alegere a colonelului Cuza, sau din noaptea de 11 februarie; își închipuiesc că ei au suit pe Alexandru Ioan I, că ei l-au dat jos și că tot ei au adus pe Carol I. Cei mai înfocați astăzi nu recunosc de adevărați patrioți decât pe acei cari au strigat: 'Moarte turcului!' și cred că, deși n-au fost la bătălie, dar că fără vitejia lor cea civică Țara Românească era pierdută, umilită, batjocorită, tăiată de turci și că muscalii îi ștergeau o bucată de pământ și mai mare.

Pentru mulți politica este intrigă și minciună, nu cred în sinceritate și în adevăr, desprețuiesc cunoștința lucrurilor petrecute și cercetarea evenimentelor ce se pregătesc. Nu lasă nimica trecutului, cred că ei au făcut cerul și pământul românesc, că ei sunt începutul și sfârșitul, alfa și omega. Dar apoi creatorii străini! unul se compara cu La Fayette, deși nu făcuse pentru România nimica care să semene cu ceea ce făcuse generalul francez pentru America; altul, care vânduse participiuri pe patru galbeni ora și înregistrase zece ani de-a rândul colorile și garniturile cocoanelor la baluri, așezându-le în ziarul său după ordinul coloarei de la putere și după importanța subvențiunii, crede că el a scos pe români la lumină; altul crede că ne-a inventat limba și istoria românilor, dându-se de un fel de Columb, fiindcă critică și batjocorește gloriile noastre naționale. Acești fructe seci din țările străine se cred genii, luceferi luminători îndată ce găsesc un adăpost sub cerul României, și ei, sărmanii, nu văd zâmbirea ce inspiră românilor, cari în vorbirea lor sarcastică i-au poreclit: locuste oloage.

Dar să ne întoarcem la școala noastră de la Udricani, școala sub albastrul cerului pe prispa bisericei, unde când ploua copiii se ghemuiau în odaia țârcovnicului jos pe cărămizi, sau în clopotniță; citeau și scriau pe genuchi și pe brânci.

Prinprejurul bisericii, în mahala, pintre livezile de meri, de peri și de duzi, se zăreau vreo zece-cincisprezece învelișuri cu streașină ieșită ca o umbrelă, sub cari locuiau câțiva cavafi, croitori, ișlicari și cojocari; aceștia, când plecau la prăvălie, își trămiteau copiii la dascălul Chiosea, ca să nu ștrengărească pe uliță și ca să învețe să cananarchisească, să ție ison cântăreților din strană, să citească Apostolul, să zică Tatăl nostru și Crezul și să meargă de-a-ndărătele cu sfeșnicul într-o mână și cu cădelnița în cealaltă, dinaintea preotului când ieșea cu sfintele daruri. Le plăteau ce pe apă nu curge; dascălul Stan, de exemplu, cel mai bine plătit din toți, avea câte douăzeci de parale de copil pe lună și mai avea și de la biserică tain de mălai, de fasole și de lemne.

Din acele școli își recrutau bisericele preoți și cântăreți, acolo boierii căutau băieți pe cari îi luau în casă pe procopseală, de acolo a ieșit Chiru de la biserica Enii, Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat, Unghiurliu de la Sărindar, Costache Știrbu de la Sf. Ioan de lângă pușcărie și Petre Efesiu, care mai în urmă a ajuns cântăreț în strana din dreapta la Patriarhie. Acolo au fost dați la învățătură Anton Pan, Petrache Nănescu, Nicolae Alexandrescu, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu etc.

Pe Nicolae Alexandrescu, cum l-a auzit Grigorie Ghica, l-a luat în casă, a-l plimba cu dânsul noaptea în butcă dinainte, de-i cânta cântece de lume. Când Grigorie Ghica s-a făcut domn, Nicolae Alexandrescu a ajuns cafegi-bașa.

Pe Marin Serghiescu l-a luat Alecache Villara cântăreț la Biserica Negustorilor, l-a primblat pe dânsul pe la Petersburg, cu Regulamentul; dar mai pe urmă, molipsindu-se de boala patriotismului, a fost arestat cu Mitică Filipescu, cu Nicolae Bălcescu și cu Telegescu, trimis la ocnă, unde și-a spășit păcatele șapte ani, până când a venit de l-a scos revoluția din patruzeci și opt, ca să-i procure dulcile fericiri ale unei proscripțiuni de zece ani. El a fost cunoscut mai mult sub numele de Marin Naționalu. Vodă Cuza îl iubea, îl avea adesea la masă și-l mângâia cu numele de moș Marin.

Când a venit în București dascălul Lazăr, băieții de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colțea și de la toate bisericile, au golit acele școli și au alergat la 'Sfântu Sava' cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu și cu mulți alți tineri din școala grecească; mai în urmă, unii au fost trimiși în străinătate la Pisa, la Viena, la Paris și s-au ilustrat ca profesori și ca înalți funcționari, alții s-au făcut cântăreți; Anton Pan a devenit Anton Pan, și cei mai mulți s-au adăpostit prin curțile boierești ca grămătici, vătafi de curte, stolnici, trăind pe bere și pe mâncare fără grijă de ziua de mâne; când puneau mâna pe câte o para, o băteau la tălpi pe must, pe cârnați, cu lăutari la Filaret. Ziua aveau, n-aveau de lucru, dar seara, când era lună, răsuna mahalalele de serenade; învățau fetele să cânte din chitară marșul lui Napoleon și din gură pe Șeine-Minca.

Anton Pan, Nănescu și Chiosea-fiul erau veselia grădinilor lui Deșliu, lui Pană Breslea și lui Giafer; Iancu al Raliții Muruzoaiei, Bărbucică al Țiții Văcăreaschii, frații Bărcănești, Costache Faca și alți tineri din lumea mare nu puteau fără dânșii.

Nănescu, crescut de Ghiculești, a fost vătaf de curte, vătaf de spătărie, judecător de tribunal și a murit îngrijitor la Spitalul Brâncovenesc. Cânta bine din vioară; elev al lui Dimitrache, el compunea cântecele lăutarilor din Scaune.

Lui îi datorim pe:


Ah! iubito, cale bună,

Dar te rog nu mă uita.

....................

Rața ici, rața colea,

Rața paște papura.

....................

Inima mea multe are

Culese după-ntâmplare.

....................

Pom eram eu, pom.

....................

Ardă-ți rochița pe tine

Cum arde inima-n mine.

....................

Jupâne povarnagiu.

....................

Ah! amor, amoraș,

Vede-te-aș călugăraș.

....................

Fă-te om de lumea nouă,

Să furi cloșca de pe ouă.

....................

Piatră de-ai fi, te-ai desface

Și la mine te-ai întoarce.

....................

Frunză verde ș-o lalea,

N-am cuțit că m-aș junghia.

....................

Cine la amor nu crede

N-ar mai călca iarbă verde.


Când coconițele începuse să îndruge franțozește cu: 'Bonju', 'Chesche vu parle franse, munsiu', 'Bonsua' și 'Alivoa', Nănescu, în colaborațiune cu Costache Faca și cu Costache Bălăcescu, au făcut satira:


Ah! ma șer, să-mi vezi mantela,

Mai sublim, mai lucru fen,

C-o dublură-nfricoșată

Și fața amur san fen.


Unghiurliu și Chiosea-fiul au fost cei mai mari cântăreți ai bisericelor din București. Venirea unei trupe de operă i-a făcut să vază în arta muzicală orizonturi despre cari nu aveau nici o idee pân-aci; impresiunea produsă asupra lor de operele lui Mozart și ale lui Rossini a fost atât de mare, încât n-au mai putut să cânte nici Cheruvic, nici Chinonic, fără s-o dea pe La ci darem la mano din Don Juan și Una voce poca fa din Bărbierul.

Într-o duminecă, la liturghie, scandal mare la Sărindar. Epitropul, om evlavios, recunoscuse în Domnul Domn Savaot aria Voyez sur cette roche! din Era Diavolo.

Pe lângă grupul Anton Pan, Nănescu, Chiosea și Unghiurliu, unul și nedespărțiți, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu pletele de țârcovnic; se introdusese în societatea acelor diletanți făcându-le tot felul de misiuni; știa unde se găsea pelinul cel mai bun și unde se frigea 'trandafirii', cei mai gustoși; îl făceau haz fiindcă era plin de originalitate, de duh și de veselie. Acela era tânărul Filimon, care, deși aspirant la preoție, dar știa pe Arghir pe de rost din scoarță până-n scoarță. Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pan făceau o poezie, a doua zi el o știa pe dinafară; cânta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala 'Slătineanu'. Într-o vreme a izbutit chiar să fie admis corist în trupa madamei Carl; mai în urmă l-am găsit flautist în orchestră, și când Papa Nicola, după nobilul obicei al impresarilor, încetase plățile artiștilor și-i lăsase muritori de foame pe strade, Filimon a trebuit să-și caute esistența într-un alt izor; și-a pus altă coardă la arc, a părăsit flautul și a apucat condeiul, s-a făcut foiletonist la ziarul Naționalul. În colecțiunea acelui jurnal, în numerile 2, 3, 4 și 5 din anul 1858, în numerele 8, 14, 16, 30, 74 și 91 din 1859, și în numerele 11, 14, 79, 82, 85, 89, 90, 94, 96, 97, 98 din 1860, găsești o serie de articole teatrale cari dovedesc un spirit cultivat, analitic și serios și o cunoștință adâncă de știință muzicală.

Critica lui era plină de dreaptă judecată și de bunăvoință; el critica fără patimă, fără interes și fără venin; critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze; articolii lui erau plini de învățătură și de povețe bune și folositoare; scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului.

În același ziar poți citi în anul 1859, în numerele 77, 78, 80, 81, 83, 84, 85, 86, 87, 89, 90, 92, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109 și, din 1860, numerele 1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 15, 16, 18, 19, 20, 21, 22 și 23, seria interesantelor foiletoane intitulate Trei luni în străinătate, o descriere de călătorie plină de spirit și de impresiuni juste. În numerele 43, 46, 52, 80, 81 și 84 din același an, se găsesc de dânsul mai multe nuvele foarte bine alese; dar el a îmbogățit literatura română cu două scrieri de un adevărat merit: Slujnicarii și Ciocoii.

Aceste două opere ale lui Filimon nu sunt niște romanțuri în cari să se desfășure peripețiile unei intrigi; ele sunt mai mult o colecțiune de tablouri adevărate și vii ale obiceiurilor și moravurilor noastre din epoca de tranzițiune.

Prologul cu care începe cartea întitulată Ciocoii este un studiu psihologic, și scrierea în totalitatea ei o psihologie de care s-ar mândri un La Bruyere și un Theophil Gauthier.

Filimon ne spune că s-a primblat mult timp cu această din urmă a lui scriere în buzunar, căutând un Mecena să i-o dedice; s-a uitat la boier și nu l-a găsit demn, a trecut pe lângă negustorul cămătar și nu l-a băgat în seamă; dar când s-a lovit piept în piept cu ciocoiul, a strigat fără voia lui: 'Iată omul!' și-l salută astfel:

'Acestor luceferi ai vițiului, cari au mâncat starea stăpânului și s-au ridicat pe ruinele acelora cari nu i-au lăsat să moară de mizerie, acelora cari sunt putregaiul și mucegaiul ce sapă temelia casei, cari au furat cu sfanțul din funcțiunile cele mici și cu miile de galbeni din cele mari, cari acum și-au cumpărat moșii și palaturi și stropesc cu noroi pe făcătorii lor de bine dedic scrierea mea'.

Filimon, care a cunoscut toate celebritățile curților boierești: pe Tudor Ciolănescu, vătaful de curte al banului Grigorie Băleanu, pe Gheorghiță Mațe-Goale de la Filipescu Buzatu, pe Neagu Chioftea al banului Constantin Bălăceanu, pe Stănică Găvan din curte de la Modroganu, pe Zamfir Ploscă de la Isac Rallet, pe Gheorghiță de la armașu Manu, pe Ilie Sgabercea de la Vulpe; el, care a studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului și a cercetat sub toate fazele această clasă cu scalpelul spiritului său investigator, ne zice că: 'Nimic nu este mai periculos pentru un stat decât de a da frânele guvernului în mâinile acestor parveniți, cari din etatea de douăzeci de ani știu cum să fure cloșca de pe ouă fără ca ea să cârâie'.

Și mai la vale: 'Ciocoiul își crește copiii cu slugile până îi aduce în gradul cel mai înalt de corupțiune, și atunci îi trimite în Franța.Ciocoiul și puiul de ciocoi nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrină politică, ca să poată esploata toate doctrinele. Patriotismul, libertatea, egalitatea, devotamentul și toate virtuțile cetățenești sunt vorbele care-i servă de trepte ale scării pe care se suie'.

Dar scopul acestei epistole nu este de a face analiza însemnatelor scrieri ce ne-a lăsat Filimon, nici de-a esplica pe eroii săi. Cine voiește să-i cunoască n-are decât să citească vol. II și vol. III al Revistei române și să se uite la călăreții cei mândri și la cuconașii răsturnați în droști și în calești la Șosea, și va recunoaște și pe vătafu Dinu Păturică, și pe postelnicu Tuzluc și pe Costea Chioru cu toate progeniturile lor. Cât pentru cucoana Duduca, de-o fi și mai trăind, dar n-o mai cunoști. Alifia vânătă cu care se ungea seara, albușul de ou, abuzul de cărămidă arsă stropită cu apă de salcăm și apă de pelin cu care-și întindea pielița, buretele muiat în apă cu castraveți cu care-și scotea petele, dresul, sulimanul și rumeneala cu care se văpsea, gogoșile de ristic și plasturi negri cu care-și îmbina sprâncenile și-și punea murse și zbenghiuri au tras largi și adânci brazde pe obrajii ei; zbârciturile cad una peste alta ca valurile unei mări turbate, și pleoapele vinete care-i încadrează ochii cei roșii n-ar mai face pe bietul Iordache Calemgiu, fiul căpitanului Gheorghe Basma de la dorobănție, să cânte pe:


Aruncă, lumina mea... o privire veselă


ba cred că de-ar mai trăi i-ar striga: 'Retro, Satana!'

Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mânca bine. Când vorbea de bucate, i se umplea gura, și defectul ce avea la vorbă dispărea când pronunța:


Icre proaspete cu lămâie de Mesina,

Măsline dulci de Tesalia,

Icre de chefal,

Marinată de stacoji.


Îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iacniile și plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane și purcel fript, dacă era întreg.

Când era la câte un ziafet, își sufleca mânecile, și iată cum frigea mielul: în înjunghia, îl spinteca, îi scotea pântecele, îl cosea la loc și-l acoperea cu pielea, după aceea îl băga într-o groapă plină de jeratec cu curpeni de viță-sălbatecă, unde-l lăsa până când pocnea ca un tun; atunci îl scotea, îl învălea într-o pânză și-l ungea c-un fel de salță inventată de dânsul, făcută cu vin amestecat cu usturoi pisat și cu băcănii, cu lămâie și cu sare, și te poftea la masă fără cuțit și fără furculiță, ș-apoi să nu-și fi lins degetele. Nici repauzatul Homer, bucătarul bucătarilor, nu știa să dea o friptură mai bună.

Filimon avea un caracter blând, vesel, plăcut și nepăsător; întristarea nu s-a lipit de dânsul decât o singură dată, atunci când și-a închipuit că bunul și scumpul său amic Millo a voit să-l parodieze în rolul Paracliserului din Florica lui Alecsandri.

Într-o zi îl întâlnesc pe stradă; din vorbă în vorbă, îmi spune că sufere de piept; eu, având înaintea mea un om cât un munte, nalt, gros și rumen la față, mi-a venit să râz și l-am tratat de ipocondru; dar peste trei săptămâni, nemaivăzându-l pe la mine, trimit să-l întrebe de sănătate și mi se răspunde că era greu bolnav în așternut; m-am dus să-l văd, dar când am intrat în camera unde zăcea nu l-am mai cunoscut, atât era de schimbat. Peste trei zile aveam durerea a-i întovărăși rămășițele la ultimul locaș.

Acei cari l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și desprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit.

Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi.