Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (octombrie 1887)

 

Iași, 15/27 Octombrie [1]877

Mult stimate domnule,

Faptul că n-am răspuns până acum la telegrama expediată de dumneavoastră cu răspuns plătit este de o nepolitețe fără margini, pe care vă rog să aveți bunătatea de a nu mi-o lua în nume de rău. În chipul acesta se manifestă însă nehotărârea mea. Slavici îi scrisese lui Jacques că la „Timpul" lucrurile nu stau tocmai bine. De luni de zile nu-și primise salariul cuvenit și scrisoarea lui m-a descurajat, deși pentru mine o evadare din Iași ar fi fost foarte bine venită. Căci nimic nu întrece mărginirea provincială a Iașului, șicana de vorbe înrădăcinată la Junimea, felul de a discuta, îndeajuns de stufos, cu care onorata societate întâmpină de la o vreme orice lucrare. Pe de altă parte trebuie să ținem totuși seama că această societate este într-adevăr singura care arată oarecare pricepere în ce priveste producțiile literare. De la un timp încoace această pricepere a devenit însă foarte filistină, iar judecata critică a căpătat un caracter care nu operează ca un stimulent în nici una din cele trei forme ale sale. Prima formă, puțin cam mic-burgheză, a lui Jacques, Gane și alții este paralizantă; a doua, cea sceptică, care se vrea întotdeauna superioară, a lui Carp, – care la Pogor este foarte amestecată cu necuviințe – este deprimantă; a treia, superficială, a lui Naum, Vârgolici ș.a. e foarte aproape de neînțelegere. În ce mă privește cred că am făcut câtiva pași înainte, Junimea susține că aș fi dat înapoi. Și cu toate acestea – adevărată sau greșită – rămâne o apreciere critică pe care cu greu o poți aștepta din altă parte. La București se pare că politica, ridicată la rangul de activitate spirituală, a pus în umbră pentru multă vreme literatura. În orice caz, îngustimea conștiinței omenești este cu greu în stare să cuprindă deodată două direcțiuni, pe cea politică și pe cea literară; coexistența lor simultană în una și aceeași conștiință aduce daune unuia din cele două domenii de idei, sau chiar amândurora. Astfel mi se pare a fi observat că Slavici a început realmente să scrie mai prost pe tărâm literar, – mai bine pe cel politic. Asa, de pildă, articolul său asupra radicalismului este bun.

Incidit in Seyllam qui vult vitare Charybdin

. Vedeți dar că am fost oarecum îndreptățit să șovăi mai multă vreme, deși aici o duc rău, deși ar fi trebuit să accept, că primum vivere, deinde philosophari. De altfel, chiar cu cea mai mare bunăvoință, călătoria mea n-ar fi putut avea loc, căci n-aș fi avut (respectiv nu am) cu ce.

Întrebarea este dacă s-ar găsi în București mai multă liniște, mai mult spațiu pentru ceea ce este colțuros în firea mea. Sau aș fi luat acolo tot atât de în răspăr ca și aici. Dar ce rost au întrebările? Vin, cât de repede pot, probabil chiar în zilele următoare. Am adunat multe manuscrise zdrențuite și tipărituri vechi românești, pe care aș ține mult să le iau cu mine. Acest lucru îmi scumpește călătoria, dar mi-ar rămâne la îndemână materialele spre a-mi putea umple timpul liber cu strângerea de cuvinte și locuțiuni. Începe să-mi fie evident că limba română este într-adevăr bogată, înzestrată cu un număr de sufixe vii, ba chiar și cu cantitate. În cărți vechi am descoperit mai multe formațiuni sintactice pline de farmec, mai multe timpuri care au fost date uitării, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe, ba chiar două moduri noi, chiar dacă sunt cam defective. S-ar putea strânge contribuții la sintaxa românească. Numai timp și liniște să fie. Ei, să le poate avea cineva pe amândouă!

Cheia pentru fonologia românească îmi pare de asemenea certă. Legile noastre fonetice sunt cele slave vechi, care sunt însă neobișnuit ba chiar surprinzător de apropiate de cele romanice, așa încât contopirea lor în română este cât se poate de firească. Citind „Columna" mi s-a vădit din nou, limpede, că d-l Hașdeu are o cunoaștere practică a slavei vechi, dar că în privința foneticii face greșeli cu totul elementare. Lucrul mi s-a părut curios, căci, dacă el ar fi cunoscut fonologia slavonă, i-ar fi fost foarte ușor să-i pună la punct pe etimologiști și să soluționeze definitiv problema ortografiei. Omul știe multa sed non multum.

Am aflat că veniți în curând la Iași, ad majorem Junimae gloriam. Deci, dacă voi mai fi aici, se vor putea lămuri multe.

Cu salutări și strângere de mână
Eminescu