Scrisoarea lui Eminescu către Maiorescu (februarie 1874)

 

Traducere din limba germană.

Charlottenburg, 5 februarie 1874

Prea stimate Domn,

Vă mulțămesc din inimă pentru perspectiva unei eventuale numiri a umilei mele persoane în mult-grăitoarea calitate de profesor de filozofie. Cred însă că o atare propunere, pentru mine de altfel îndeajuns de măgulitoare și în acord cu întreaga mea aplecare firească, pare să fie venită totuși, în lumina conștiinței de mine, prea devreme. Formalitatea unui titlu academic ar fi, pentru moment, piedica cea mai mică și cea mai ușor de trecut; dar este aceasta, și singura? Am eu dreptul, fără un plan didactic precis, pe care să-l fi prelucrat în întregime, să-mi asum, la anii mei, riscul unei astfel de sarcini?

O docență liberă, deci privată, având în vedere prelegeri asupra unui domeniu strict determinat al filozofiei, cum ar fi de pildă abordarea specială a filozofiei kantiene sau schopenhaueriene, așa cum se găsesc ele în scrierile respective, aș fi îndrăznit să primesc, căci [în astfel de cazuri] nu se poate depăși decât cu puțin textul, iar [prelegerea] depinde mai mult de redarea fidelă și clară a celor știute decât de prelucrarea extensivă a sistemelor respective. Dar pentru a reda filozofia schopenhaueriană astfel încât să formeze un curs complet, cum prescrie de altfel autorul însuși, se cer cunoștințe pentru care ar trebui neapărat să mă pregătesc în mod special, îndeosebi de științele naturii, de antropologie.

Încă ceva, Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer de asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renașterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet, nu s-a desăvârșit încă. La Viena, am stat sub influența nefastă a filozofiei lui Herbart, care prin natura ei te dispensează de studiul lui Kant. În această prelucrare a noțiunilor s-a prelucrat însuși intelectul meu ca o noțiune herbartiană, până la tocire. Când însă, după o strunjire și o răsucire de luni de zile, Zimmermann ajunse la concluzia că ar exista într-adevăr un suflet, dar că acesta ar fi un atom, am aruncat indignat caietul meu de note la dracu, și nu m-am mai dus la cursuri. Ce-i drept, dacă nu aveam mărginirea de student, atunci probabil că numitul domn nu mi-ar fi apărut drept culme a oricărei înțelepciuni posibile. Am fost însă victima temporară a imaginii mele exagerate despre valoarea unui profesor universitar.

Mă reîntorc la subiectul meu. Metafizica schopenhaueriană este corectă atunci când împarte lumea în voință și reprezentare. Lucrul în sine, întrucât nu poate fi cercetat nici prin percepție interioară nici prin una exterioară, trebuie lăsat în pace. Însuși Schopenhauer nu găsește pentru această expresie decât aceea a imposibilității exprimării, anume Nimic, unul relativ, ce-i drept, dar totuși nu altceva decât nimic. Cât privește temeiul eventualelor prelegeri aș fi deci împăcat cu mine; când mă gândesc însă la elaborarea lor, trebuie să mărturisesc că îmi lipsesc cunoștințele cu care ar trebui să încep, cele de științe naturale, în special [de] antropologie. Din punct de vedere personal, lucrul acesta e motivat. Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea unei eventuale numiri ca profesor de această știință și n-am început cum ar fi trebuit să înceapă un viitor profesor, ci am atacat lucrurile mai ales în acel punct în care, potrivit materiei lui, sistemul mi se părea prea puțin elaborat. Filozofia dreptului, a statului și a istoriei sunt numai indicate la Schopenhauer, și totuși cheia pentru justa lor întemeiere e cuprinsă neîndoielnic în metafizica sa. "O ἄνθρωπος ζῷον πολιτικόν" spunea încă Aristotel, și dintre antici fiecare era cel puțin un om politic teoritician, căci nu trebuie să lași nedeslușit ceea ce prezintă în cel mai înalt grad interes practic, cu toate că prin aceasta n-ar trebui în nici un caz să se înțeleagă că aceste discipline s-ar putea întrebuința la apoteoza temelor menționate. Cred că am găsit acum soluția problemelor respective, grupând concepțiile și sistemele demonstrative (doveditoare) care însoțesc fiecare fază a evoluției în antinomii vizând atemporalul din istorie, drept și politică, dar nu în sensul evoluției hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire și ființă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptățiri pentru importul necritic de instituții străine, care nu sunt altceva decât organizații specifice ale societății omenești în lupta pentru existență, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relațiile dintre popor și țară [teritoriu]. Nu mă pot pronunța acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie și din studii, așa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic.

Ar trebui deci să studiez mai întâi anatomia și fiziologia, cel putin timp de un semestru, ca să știu atât cât rezonabil se cuvine ca prolegomene ale filozofiei.

Acestea sunt temerile mele. Căci direcția noastră se caracterizează printr-o conștiinciozitate care nu se mulțumește cu îndeplinirea doar exterioară a ceea ce se cere să reprezinți. Un titlu de doctor m-ar aranja într-adevăr cu lumea și cu ordinea ei legală, nu și cu mine însumi, care deocamdată nu mă mulțumește, nu. Tocmai această împrejurare concretă mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinii mele, iar ideea foloaselor ce mi s-ar putea oferi pe această cale nu e mai puternică decât conștiința datoriei. Iată de ce aș cere timp. Cât, depinde iarăși de mijloacele mele.

Ajung acum la aceste mijloace, care numai demne de invidiat nu sunt; adică nu sunt nicidecum nemulțumit de ele, dar îmi impun unele îngrădiri, și aș putea să devin nemulțumit. De acasă am puțin de așteptat, în prezent aproape ca și nimic, iar, după cum știți: primum vivere, deinde philosophari. Din acest punct de vedere și nu din impuls propriu ar fi trebuit să-mi iau doctoratul în cursul acestui semestru sau la începutul celui viitor, pentru a obține un locșor, panem et circenses de la stat. Mi s-a oferit însă o ocazie să mă pot dedica liber cel puțin încă un an studiilor mele, și anume prin faptul că sunt legat, ce-i drept foarte indirect, de o instituție subordonată Ministerului afacerilor noastre externe. Și dacă într-adevăr conducerea învățământului nostru va fi încredințată vreunui membru al direcției critice, atunci aș ruga deocamdată să mi se acorde un ajutor de alt gen, care mi-ar putea reda un timp și un răgaz pe care le-am pierdut sub actualul titular birocratic.

Aceasta este situația. Depinde acum în ce măsură va putea fi schimbată.

Al dumneavoastră sincer devotat
Eminescu