Scrisoarea IV

Jump to navigation Jump to search
Scrisoarea IV
de Mihai Eminescu


Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi,
Dînd atîta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa
Lungi perdele încrețite, care scînteie ca bruma.
Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,
Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește,
Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutură și-o taie,
Cînd în cercuri tremurînde, cînd în brazde de văpaie.
Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier…
E atîta vară-n aer, e atît de dulce zvonul…
Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul
Ce-ncărcat era de frunze, de îi spînzur' prin ostrețe
Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe.
Respirarea cea de ape îl imbată, ca și sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara;

„O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă,
Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,
Te-aș privi o viată-ntreagă în cununa ta de raze,
Pe cînd mîna ta cea albă părul galben îl netează.
Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă
De la sînul tău cel dulce floarea veștedă de luncă,
Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă…
Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.
Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,
Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in;
Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă,
Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă!“

Și uscat foșni mătasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Șiras și lianele albastre;
Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii —
Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei —
Din balcon i-aruncă-o roză și cu mînile la gură,
Pare că îl dojenește cînd șoptește cu căldură;
Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboară…
Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară.
Braț de braț pășesc alături… le stă bine laolaltă,
Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă.
Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg
Și încet înaintează în lovire de lopeți,
Legănînd atîta farmec și atîtea frumuseți…

Luna… luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie
Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește,
Cu-atit valurile apei, cu-atit țărmul parcă crește,
Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape
Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape.
lară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt;
Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă…
Ea se prinde de grumazu-i cu minuțele-amîndouă
Și pe spate-și lasă capul: — Mă uimești dacă nu mîntui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!
Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă,
Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Și cu focul blînd din glasu-ți tu mă dori și mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atît de tristu-i,
Cu-a lui umed-adîncime toată mintea mea o mistui…
Dă-mi-i mie ochii negri… nu privi cu el în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi —
Aș orbi privind într-inșii… O, ascultă numa-ncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Și luceferii ce tremur așa reci prin negre cetini,
Tot pămîntul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea. să lepezi cîrma și lopețile să lepezi,
După propria lor voie să ne ducă unde repezi,
Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i viață, de e moarte.

Fantazie, fantazie, cînd suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porți pe lacuri și pe mare și prin crînguri!
Unde ai văzut vrodată aste țări necunoscute?
Cînd se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o desmierzi,
După gît să-i așezi brațul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întreb! numai cu ochii: „Mă iubești tu? Spune drept!“

Aș! abia ți-ai întins mîna, sare ivărul la ușă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătușa…
Iute capul într-o parte și te uiți în jos smerit…
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?
Și ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni,
Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni,
Mai sucești vre o țigară, numeri fire de musteți
Și-n probleme culinare te încerci a fi isteț.

Sunt sătul de-așa viată… nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.
Să sfințești cu mii de lacrimi un instinct atît de van
Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an?
Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră — el trăiește,
El cu gura voastră rîde, el se-ncîntă, el șoptește,
Căci a voastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai rîul: rîul este Demiurg.
Nu simțiți c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu simtiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni?
Nu vedeți c-acea iubire serv-o cauză din natură?
Că e leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură?
Nu vedeți că rîsul vostru e în fiii voștri plîns,
Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stîns?
O, teatru de păpușe… zvon de vorbe omenești,
Povestesc ca papagalii mii de glume și povești
Fără ca să le priceapă… După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,
Pîn’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adîncă.
Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații?

Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse,
Să privesti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Și s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum zîmbește tuturora cu gîndirea ei ușoară?
S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii,
Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii?
Cînd încheie cu-o privire amoroasele-nțelegeri,
Cu ridicula-ți simțire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil
Cînd ea-i rece și cu toane ca și luna lui april?
Încleștînd a tale brațe toată mintea să ți-o pierzi?
De la creștet la picioare s-o admiri și s-o desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pînză de Corregio,
Cînd ea-i rece și cochetă? Ești ridicul, întelege-o…
Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi,
Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg…
Din sărmana noastră viață, am dura roman întreg…
N-o mai caut… Ce să caut? E același cîntec vechi,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare
Vechiul cintec mai străbate cum în nopți izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.
Astfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!