Scrisoare (Caragiale - 2)

Jump to navigation Jump to search
Scrisoare
de Ion Luca Caragiale


Stimate domnule Director

Am citit în Românul de joi 14/27 Aprilie, între altele că:

Scriitorii din România pot veni între românii din Ungaria, numai și numai ca literați, ca să-și recite operele lor, să facă adică petrecere de salon literar; n'au dreptul aci să se vîre, nici chiar să aibă păreri, în afacerile interne ale românilor supuși ungari...

și mai departe, că:

Românii din Ungaria nu pot deloc admite în afacerile lor interioare, în neînțelegerile lor naționale, vreun amestec al scriitorilor din România, fiindcă un așa amestec, nu numai că nu le poate face vreun bine, dar chiar deadreptul le aduce stricăciune...

Neavând în față-mi numărul acela al ziarului dv., nu pot da citatul textual; dar îndrăznesc a garanta despre exactitatea strictă a înțelesului. În altă foaie oricare, niște cuvinte cu așa înțeles ar fi trecut neluate 'n seamă; dar apărând în coloanele Românului, organul autorizat al partidului național, firește, capătă o deosebită greutate, și, astfel, nu pot fi lăsate a trece fără oarecare desbatere.

Stimate domnule Director, iertați-mă: eu cred că judecata ziarului dv. în această privință nu este - cum să zic mai potrivit ? - nu este cu desăvârșire la adăpost de orice împotrivire întemeiată. Și să vedeți de ce... Mai întâi, dați-mi voe să vă 'ntreb: nu vi-se pare și dv. că, dela o vreme 'ncoace, noi Românii, în genere, dăm o exagerată importanță literaturei, ca să nu zic literaților ?

Literatură... Poezie...

Da... Poezia - când e poezie, nu când numai vrea să fie - oricât ar părea de inutilă unor filisteni, își are înalta ei utilitate...

Ea poate îmbărbăta omenirea la războiul contra răului și la cucerirea binelui; o poate consola de jertfele seculare întru căutarea mai-binelui; o poate face să zâmbească atunci când e doborâtă de osteneală; o poate face să-și țină capul în sus spre cer cînd este mai adânc umilită de bătăile naturei oarbe; o poate face a întrezări o clipă adevărul vecinic, ce nu-i e dat să-l vază vreodată...

Toate astea le poate face poezia, fiindcă ni-se înfățișează învăluită din creștet până 'n călcâie în acel prestigiu mistic pe care nimeni nu l-a definit pân'acuma; fiindcă este fiica luminii; fiindcă, într'un cuvânt, este... frumoasă; iar frumusețea este de la Dumnezeu... Pas de te pune cu puterea lui ! Dar, fără îndoială, un literat care are deplină conștiință de puterea și menirea artei litarare trebue să știe că, oricâtă slavă i-ar face unei națiuni, astăzi și'n viitor, poezia ei, în adevăr originală și serioasă, acea națiune, de dragul celui mai genial poet, nu-și poate uita de interesele ei reale și pozitive, de grelele ei păsuri de zi cu zi. Da, este nobil și minunat lucru poezia; însă cu ea nu se poate nici stinge incendiile, nici jugula epidemiile, nici birui năvala apelor cutropitoare, nici hrăni lumea flămândă, nici preface materia chaotică și inutilă în formă rațională și utilă.

Și oricare literat - afară, se 'nțelege, de unul dintre cei cari vor numaidecât a fi importanți - trebue asemenea să știe că ceea ce în adevăr este important pentru cultura și istoria fiecărui popor și pentru ale lumii întregi, nu este literatul, ci literatura, opera literară... Câte opere literare, ca și opere de alte arte frumoase, strălucesc de veacuri, spre onoarea și admirația omenirii, fără să li-se cunoască anume autorii !... Ce a pierdut omenirea posedându-le opera acestora, dar necunoscându-le numele ?

Deplânge cineva moartea unui Tacit sau a unui Sofocle, ori nu se poate mângâia de lipsa operelor lor pierdute ?

Iar importanței operelor literare îi pot da sancțiune, nu scurta zi de astăzi, nu o serată cât de lungă de mâine, nici o și mai lungă ședință solemnă de poimâine a unei Academii, ci zilele nenumărate ale viitorului fără de margini socotite. De aceea, pe un literat, care are deplină conștiință de arta lui, un orcan de entusiasm al contemporanilor, recolta de flori a unei întregi primăveri, ramurile toate ale unei vaste păduri de stejari, nu-l pot mângâia de acea adâncă îndoială despre sine, care le lipsește numai celor lipsiți de adevărat dar. Și, astfel, naște întrebarea: de ce ar veni un scriitor, ca atare, în mijlocul dv. ?... Numai pentru a smulge în treacăt succese de stimă în produsele pur literare ? - Nu, desigur... Un scriitor străin poate fi îndemnat să vie la dv. și de alt imbold decât dorința unei deșarte satisfaceri a amorului propriu...

Întru cât, ori-de-unde ar veni el, nu și-ar permite a înfrunta legile Statului dv., sau turbura ordinea politică, ori nesocoti buna-cuvință socială, de ce nu s'ar amesteca și el, cu deplină politeță firește, în desbaterile dv. ?... De ce ar fi considerată ca o indiscreție condamnabilă - bunăvoința lui de a da, în marginile celor mai modeste mijloace, o mână de ajutor la nevoile dv. politice și sociale ?... De ce, oricât ar fi de neînsemnat ajutorul lui, omul acela să fie expus la una dintre cela mai dureroase ofense - nesocotirea și respingerea binelui închinat cu sinceră intenție și cu toată dragostea ?

Și dacă aceste întrebări se pot pune despre un scriitor ori-de-unde, firește ele se pot pune și despre unul din regatul vecin și aliat cu al dv. De ce v'ar părea ciudat și inadmisibil să-i treacă prin minte unui scriitor român, că ar face o faptă bună încercând a vă ajuta în străduințele dv. după puterile lui fie cât de slabe ? Și, aci, să-mi dați voie a vă spune în câteva cuvinte pentru ce așa ceva e foarte natural să treacă prin mintea unui scriitor din România. Iată. Noi, cetățenii regatului român, ne dăm bine seama de câtă importanță are pentru noi alianța cu regatul dv.; deci, noi ne simțim de-aproape interesați la buna dv. stare, la cultura dv., la raporturile, ce dv., ca entitate etnică, le aveți cu concetățenii dv. maghiari - fiindcă, cu cât dv. veți prospera și veți fi mai mulțumiți, cu atât vă veți întării Statul dv., și cu cât îl veți întări, cu atât noi, cei din regatul român, de aceeași limbă cu dv., vom căpăta mai multă considerație în ochii puternicului nostru aliat, firește cu atât mai multă cu cât forurile competente vor înțelege, că și noi, cu povețele noastre, cu cultura noastră, în fine cu sprijinul nostru moral, am putut întru câtva ajuta la progresul dv.

Dacă un scriitor străin ar veni în mijlocul dv. cu gândul, nu de a hrăni vrajba dintre conaționali, ci de a o potoli; nu de a propaga ura și dușmănia, ci dragostea și buna înțelegere echitabilă între cetățeni, - acea draoste și înțelegere la care trebue să fie interesate și bravele dv. popoare și puternica dv. monarchie, - de ce să nu-l primiți bucuros ?

Închipuiți-vă, că un scriitor străin, care v'a privit de departe viața publică - vine în mijlocul dv. să vă zică:

Iată, acum sunteți în pragul unei mărețe mișcări politice și sociale, dela resultatul căreia atârnă adânci prefaceri în regatul vostru, imperios reclamate de cerințele veacului...

Lăsați de-o parte orice vrajbă, uitați orice interese particulare, jertfiți orice ambițiuni sau țâfne personale, și, fără gând ascuns, dați-vă toți până la unul mâna frățește pentru reînchegarea integrală a solidarității naționale... Cea mai mică neînțelegere între voi vă poate micșora în mod incalculabil autoritatea, care v'ar trebui ca să vă amestecați și voi (cum sunteți chiar datori, ca popor cuminte și credincios Statului vostru) la rezolvirea unei supreme chestiuni !

Când - în modul cel mai politicos, fără a-și uita o clipă de respectul datorit legilor Statului dv. cât și cuviințelor sociale; fără a-și permite să pomenească în rău numele vreunei persoane, ne-mi-te să cuteze a-i aduce vreo ofensă, - un scriitor, fie chiar din România ar veni să vă vorbească astfel, spuneți drept, stimate domnule Director, așa e că, dacă n'ar izbuti să vă facă vreun bine, cel puțin, de stricat, nu v'ar putea întru nimic strica.

Sunt sigur, că veți răspunde și dv. - nu.

De aceea, sper, că nu voiu comite o indiscrețiune când voiu îndrăzni a vă mai ruga să binevoiți a-mi acorda ospitalitatea Românului, valorosul organ autorizat al partidului dv. național.

Până atunci, vă rog stimate domnule Director, să primiți salutările mele cele mai distinse.

Al dv. devotat servitor

I. L. Caragiale