Scrisoare (Caragiale)

Jump to navigation Jump to search
Scrisoare
de Ion Luca Caragiale


Domniilor-lor
Domnilor redactori ai ziarelor din Bucuresti
Iubite confrate,


De două luni de zile am înalta onoare de a fi numit director general al teatrelor în locul onor. d-lui C.I. Stăncescu, demisionat în urma unei inspecțiuni finanțiare, care a găsit casa teatrului într-o stare foarte neregulată.

Numirea mea a făcut obiectul multor comentarii, unele simpatice, altele ostile, în deosebite cercuri. Nu ar fi nimic de zis în această privință; fiecare e liber să judece un lucru așa cum îl taie capul și cum îl îndeamnă inima. Dar se întrebau unii: care sunt titlurile acestui om tânăr și de naștere obscură pentru a ocupa un loc pe care îl ocupaseră niște bărbați așa de venerabili și de nume ilustru, ca domnii Ion Ghica, Gr. C. Cantacuzino și C.I. Stăncescu? La această întrebare, care încă din când în când se mai face prin unele locuri, răspund:

Întîi: Având de mult — pe când a fi junimist nu era așa de neprimejdios lucru ca acuma — fericirea să fiu admis în societatea literară “Junimea”, m-am făcut cunoscut în acest cerc ca un scriitor conștiincios și ca un foarte călduros amator de teatru și de muzică. Dacă mi-e permis a fi indiscret, în acest cerc, de aminteri cam dificil la gusturi, m-am bucurat totdeauna, și ca amator și ca cunoscător, de o oarecare deosebită stimă. În sânul acestei colonii literare, pierdută într-o vreme de nebulozitate politică din atenția publicului, am avut câteodată și cu producerile mele, și în schimbul de idei mici succese, a căror scumpă amintire nu se va șterge niciodată din inima mea; căci acele succese, datorite, firește, mai mult bunei voințe a fruntașilor cercului decât talentului meu — care nu mă îndur a zice că nu era pentru ceva și el în aceasta — m-au încurajat a lupta multă vreme cu asprimea soartei și cu prigonirea oamenilor.

Al doilea: Eram un om care mai mult sau mai puțin treceam în fața publicului de autor dramatic — știți, iubite confrate, că eu, actualul director al teatrului, sunt autorul pieselor O noapte furtunoasă, Leonida față cu Reacțiunea, O scrisoare pierdută și D-ale Carnavalului — și încă un autor dramatic unic în țară... Nu vă speriați, iubite confrate, unic nu prin talent, ci prin altceva: eram și sunt unicul autor dramatic fluierat... Și ce fluierare!... Le auz încă... De atunci ocolesc stradele cu linii de tramways, de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarhist contra sergenților de oraș; semnalele lor mă aruncă într-o melancolie foarte neplăcută.

Suficiente sau nu aceste titluri ale mele, față cu titlurile literare și special teatrale ale onor. mei predecesori — am fost numit.

Îndată ce am venit la teatru director, am descoperit, afară de cele găsite de d. inspector financiar Constantinescu, niște greșeli de administrare, din care cea mai slabă s-ar numi patentă incapacitate, iar cele mai grave se numesc delapidare, abuz de încredere și furt.

Când un om însărcinat să mânuiască bani publici ia din acei bani și-i întrebuințează pentru nevoile sale particulare, se numește delapidator, când un om subtilizează o valoare ce i s-a încredințat și caută să nu dea seama de ea, se numește abuzator de încredere, si acela care își însușește dintr-o casă de fier o sumă a altcuiva anume se numește hoț. Nu e așa?

Cum se numește acum acela ce, fiind mai mare peste necredinciosul depozitar, îl îngăduie îndelungă vreme, ani întregi, să exercite aceste industrii? Acela, mai-marele, se numește în mai multe feluri, după motivele diverse ale îngăduielii sale: daca cu știință, complice; daca din nebăgare de seamă, negligent; daca din încredere oarbă, prea din cale-afară naiv; daca din nepricepere, incapabil — în toate cazurile și dânsul e foarte vinovat.

Dar numai atâta am găsit eu la teatru?

Dar risipele? dar favorurile? dar incapacitatea profesională? dar trândăvia, desprețul datoriei, lipsa de disciplihă, de ordine și de autoritate, duse până la cea mai complectă anarhie?... Aș putea da interesante amănunte publicului friand de de-alde astea, dar i le rezerv pentru la vreme.

O să-mi ziceți însă că nu e frumos ce fac eu acuma, că nu e bine să mai acuz pe niște oameni deja osândiți și executați, că e de prisos să mai denunț și combat o sistemă deja răsturnată. Așa ar fi, daca acea sistemă n-ar găsi încă interesați care să o regrete și dacă acei executați s-ar astâmpăra și m-ar îngădui pe mine, care până acuma n-am făcut nici bine, nici rău, să încep măcar a face ceva. Să încep a lucra și apoi să mă critice, fie chiar nevolnicii și răufăcătorii; dar să-mi dea pace să încep. A critica și învinovăți chiar pe nedrept lucrarea cuiva, mai merge; dar a-l sfâșia când d-abia se pregătește a lucra, asta este culmea lipsei de spirit. Nedrept, bine! dar stupid... asta e rău!

Căci ia să vedem ce este această furtună contra mea, această goanăal cărei scop se vede cât de colo a fi să nu pot eu nici începe lucrul.

De la oameni din rândul publicului imparțial să vie aceasta? Nu e de crezut. Eu publicului nu pot îndeajuns să-i mulțumesc de cât m-a încurajat și de câte simpatii, poate prea calde în raport cu meritele mele reale, mi-a acordat ca autor dramatic, ca om de teatru adică.

Goana aceasta aci ia forma machinațiilorși zgomotelor surde, a bârfelilor triviale, a denunțărilor maloneste, a scrisorilor anonime pline de înjurături și de amenințări de atacuri cu mâna armată; aci se traduce apoi în notițe de gazetă brodate cu împunsături nervoase, adesea puerile, în informații născocite și absurde, în injurii brutale chiar. De unde să fi pornind toată această campanie?

Eu am cuvinte să bănuiesc că ea vine de la aceia cari s-au dus, aliați, poate, cu aceia cari ar fi vrut să vie. La aceștia apoi se mai aliază poate și câteva persoane (din fericire puține la număr) cari, prin căderea sistemei vechi de dezordine și gheșeftărie — scuzați-mi acest termen, nu găsesc altul mai propriu — sunt puse în neputința de a-și mai realiza în teatru câștiguri nedrepte și arbitrare, sau a-și mai face micile capriții personale. Aceste persoane mă acuză cel puțin mai precis decât cei dântâi: bărbații spun că merg cu spiritul de stricteță la datorie și de ordine până la asprime; femeile — că nu sunt destul de politicos și de galant. E natural să li se pară astfel unor deprinși prea mult cu vechea sistemă. După dezordine — intrarea prea bruscă pe calea ordinii, după îndelungă anarhie — restabilirea autorității normale fac efect aspru, efect ce de aminteri îl face orice reacțiune în sensul bun al cuvântului; deocamdată cam doare, ce e drept, dar face pe urmă bine. Așa se întâmplă și cu copiii prea mult răsfățați acasă când dau de ordinea severă a școalei regulate.

Dar această stricteță mi-o impun și mie însumi, tocmai pentru ca să n-aibă nimeni încotro. Intru dimineața la opt ceasuri în teatru, lucrez în biurou până la 11; la 11 precise trec în sala probelor, unde dirijez cu regizorul, d. Gusty, repetiția până la 3 d.a. De la 3 până la 6 teatrul e închis, avem o pauză. La 6 precise, nici un minut mai târziu, sunt în sala probelor, unde lucrez cu cea mai amănunțită luare-aminte la pregătirea spectacolelor. Viu cel dântâi în teatru și ies cel din urmă, când s-a sfârșit repetiția de seară, la 10 ceasuri.

Oamenii de serviciu și artiștii pot să atesteze despre aceasta.

Iată ca muncă materială.

Acuma, de priceput, ce să zic? Omul e om, și nu-mi vine a zice tocmai că nu mă pricep la a alege, ba la nevoie chiar a face o piesă de teatru, a o pune în scenă, a conduce personalul artistic...

Dar, în sfârșit, astea le va vedea publicul imparțial, se înțelege că vorbesc aci de publicul care plătește, nu de publicul care vine gratis la teatru. Acela va judeca la iarnă dacă am știut organiza aparatul, după cum acesta va funcționa.

Cu multă emoțiune, se înțelege, aștept judecata publică, dar nu tocmai lipsit de încredere.

Teatrul — oricât le-ar părea de rău unora de aceasta — se va deschide dar ca de obicei la 1 octomvrie. Nu suntem încă fixați cu care piesă vom începe; e probabil, însă, că vom începe ori cu Agaki Flutur, comedie în 3 acte de d. Alecsandri, rolul principal ținut de d. Anestin, sau cu Regele Lear, tragedie în 5 acte de Shakespeare, rolul principal d. I. Petrescu.

După acestea vor urma, pe rând: Manevrele de toamnă, Toți pentru unul și unulpentru toți, Politicalele, Adevăr, dar cu măsură, Trei pălării, Oaia rătăcită, Femeile noastre, comedii; Macbeth, Pascal Fargeau, Bastardul, Fiica d-lui Fabrițiu, tragedii și drame; poate și Visul unei nopți de vară, cu muzica lui Mendelssohn, redusă, se înțelege, într-un mod rațional la proporțiile mijloacelor noastre; iar mai târziu, pe lângă altele, și o comedie nouă de subscrisul, la care acuma chiar lucrez. Stagiunea se va închide ca de regulă între 1 aprilie și 1 mai.

Să nu uit a spune un lucru. E adevărat că — din cauze neatârnate de voința direcțiunii, și chiar nici de voința d-lor proprie — vreo doi-trei artiști buni ne lipsesc în anul acesta. La această regretabilă împrejurare, direcția a căutat să remedieze luând alți artiști de deosebite genuri, dar tot așa de cunoscuți ca buni, pe cari publicul dorea de mult să-i vază pe scena Teatrului Național; e destul să pomenim de dd. Anestin și Hagiescu. Afară de asta, direcția a căutat sâ întrebuințeze mai bine ca în trecut niște talente marcante, ce până acuma stăteau cam prea ascunse în umbra rolelor de a doua mână. Astfel, în stagiunea aceasta, d. Petrescu – care a jucat anii trecuți așa de bine pe Macduff în Macbeth, pe Actorul în Hamlet, pe bătrânul Moor în Briganzii – va juca pe regele Lear, pe Fabriciu și pe Pascal Fargeau și alte prime roluri forți.

Cunoscătorii de teatru și în general publicul amator vor înțelege cât e de avantajoasă această sistemă de a da drumul tutolor talentelor să-și facă evoluția complectă.

Așadar, ne-am înțeles? N-aibă nimeni grije, și mai cu seamă cei ce nu o au sinceră, că teatrul nu va merge.

Un confrate al dv. mă înghimpa mai deunăzi cu o informație, în care spunea cum că s-ar putea prea bine ca teatrul nici să nu mai înceapă. Acesta nu o știa d-sa din proprie cercetare, nu; i-o spusese un amic al d-sale, care, zicea d-sa, este “un bărbat competinte”; cine o fi acel bărbat competinte nu putem nici măcar bănui, devreme ce, slavă Domnului! care dintre noi toți, cetățenii regatului, nu are “un amic” și nu este un “bărbat competinte”?

Această informație este – cum să zic mai bine? – o nerozie răutăcioasă sau o răutate neroadă? fiindcă cine inventează tendențios așa absurdități nu pot știi ce e mai mult – rău ori nerod. Oricum ar fi, însă, nerod ori rău, puțin importă dacă o dată amicul d-sale afirmă ca d-sa este un bărbat competinte. Pe acesta îndeosebi îl invităm, cu tot respectul ce se datorește unui “bărbat competinte” că d-sa a veni măcar la deschiderea și închiderea stagiunii noastre.

Sfârșesc.

M-am crezut dator să fac astă întâmpinare dintr-o singură dată la tot ce s-a spus și șoptit pe socoteala teatrului și a mea. Nu am scăpat din gând pe nici unul dintre răuvoitorii mei; fiecare, sper, își va găsi aici șirul care-l privește; nu cred că vreunul să se poată îndoi că am făcut nepolitețea de a-l uita.

La orișice s-ar mai spune sau șopti de aici în colo, voi răspunde tocmai la primăvară, după închiderea stagiunii, căci acuma sunt prea ocupat cu afacerile teatrului, nu am vreme de pierdut cu polemice și cancanuri.

Dați-mi voie să vă mulțumesc, iubite confrate, de ospitalitatea grațioasă cu care mi-ați acordat acest loc în coloanele dv. și să vă strâng mâna cu toată stima.

I.L. Caragiale

Director general al Teatrului Național.

București, 1888, august 22