Scriitori români și străini:Geniu pustiu

Jump to navigation Jump to search
Geniu pustiu de Garabet Ibrăileanu
(Scriitori români și străini)


Ne propunem să dovedim în rândurile următoare că tipărirea "romanului" Geniu pustiu este o impietate față de Eminescu și o mistificare a publicului.

Geniu pustiu a fost tipărit în ediția Minerva a "autorilor clasici" ca "roman inedit", de către dl I. Scurtu.

Să vedem dacă se poate spune despre Geniu pustiu că este un "roman inedit".

Însuși dl Scurtu arată în prefața sa că acest "roman" e un fragment dintr-o lucrare mai mare intitulată Naturi catilinare. Dar nici chiar acest fragment nu este complet, cum ne spune tot dl Scurtu. Paginile date ca "roman inedit" sunt scrice în 1869, când Eminescu avea nouăsprezece ani. (S-o spunem în treacăt că la vârsta aceasta e cam greu de scris romane...)

De atunci și până la 1883, când s-a îmbolnăvit, Eminescu avea timp să-l publice și nu l-a publicat. Dar nici nu s-a mai ocupat de el vreodată, căci altfel ar fi corectat limba -- plină de ardelenisme și de germanisme -- pe care o scria adolescentul Eminescu, elevul lui Pumnul și al școalelor din Ardeal.

Dar cum era să se mai ocupe de acest "roman", desființat de el înainte de 1872, când a scris Sărmanul Dionis, în care a transportat pagini întregi din acest Geniu pustiu, inutilizând astfel pentru totdeauna fragmentul fragmentar scris la 1869?

Descripția străzii bucureștene și a crâșmei pe o noapte ploioasă, din paginile 3, 4, 5 din Geniu pustiu (ediția 1908), se găsește în paginile 31, 32, 33 din Sărmanul Dionis (ediția Biblioteca Minervei). Tipul lui Toma Nour de la p. 7 din Geniu pustiu se găsește, cu schimbarea numelui Toma Nour în Dionis, la p. 32 din Sărmanul Dionis. Odaia lui Toma Nour de la p. 20 din Geniu pustiu e odaia lui Dionis de la p. 37 din Sărmanul Dionis. Bustul de la p. 30 din Geniu pustiu e bustul de la p. 37 din Sărmanul Dionis. Ochii lui Ioan de la p. 21 din Geniu pustiu sunt ochii tatălui lui Dionis de la p. 38 din Sărmanul Dionis. Palatul din fața locuinței lui Toma de la p. 24 din Geniu pustiu e palatul de la p. 45 din Sărmanul Dionis. Nostalgia trecutului de la p. 33 din Geniu pustiu e exprimată prin aceleași cuvinte de la p. 47 din Sărmanul Dionis etc... Iar aceste pagini trecute din Geniu pustiu în Sărmanul Dionis sunt esențiale. Și trebuie să adăugăm că, pe lângă aceste pagini, Eminescu a mai luat din Geniu pustiu pentru al său Sărmanul Dionis multe pasaje pe care le-a redactat altfel.

Dar mai este încă ceva. Manuscrisul acesta nu numai că este despoiat de o bună parte trecută în Sărmanul Dionis, dar are multe pasaje șterse cu creionul de Eminescu și păstrate de dl Scurtu. Iată câteva notițe prin care dl Scurtu justifică tipărirea pasajelor șterse de Eminescu: a) "Fraza e ștearsă ulterior cu creion roș. Am reținuto fiind de oarecare interes..." b) "De aici încolo urmează o lungă și ditirambică serie de idei revoluționare, republicane, umanitare și de imagini romantice, șterse ulterior de poet, fie că nu le mai găsea locul în roman. Le reproduc totuși pentru interesul lor biografic." c) "Acest alineat și -- în afară de cel învecinat -- celelalte trei ce urmează sunt șterse ulterior pentru că poetul voia probabil să le înlocuiască. Dar nefiind înlocuite cu nimic și povestirea rămânând dealtminteri trunchiată, le reproduc pe toate." d) "Întreg pasajul... este însemnat ulterior cu creionul de către Eminescu, care a pus observația explicativă "prea lung", ceea ce-i și drept când ne gândim la acest fragment de articol politic... nu-și prea avea locul în roman." e) "Sfârșitul întreg e neclar din pricina cuvântului indescifrabil și lipsei subiectului din ultima frază." (Și totuși, dl Scurtu îl pune!)

Să mai dăm două notițe ca pildă pentru alte procedee curioase de editare a acestui "roman inedit". a) "În text urmează: "Cu bolta ei puternică", cuvinte pe care le-am eliminat fiind de prisos și întunecând fraza." (Așadar, după ce tipărește lucruri șterse de Eminescu, elimină lucruri neșterse.) b) "În text este un adaos inexplicabil care nu se vede unde ar aparține." (Vasăzică, la tipărire s-au făcut omisiuni din cauza încâlciturii textului.)

Acest concept, părăsit de autor, despoiat de ce i s-a părut lui mai bun, cu pasaje șterse, așadar simplu brulion, pe care dintr-o cauză sau alta Eminescu nu l-a pus pe foc, dl Scurtu l-a tipărit în colecția "Scriitorilor clasici" ca "roman inedit" de Eminescu.

Desigur, acest Geniu pustiu poate fi interesant pentru omul de studiu, care vrea să privească în intimitatea procesului de concepție a lui Eminescu. Și tipărirea lui poate fi justificată numai prin dorința de a aduce un serviciu acestor cercetători care nu pot studia manuscrisul la Biblioteca Academiei. Dar un asemenea manuscris se tipărește ca atare, și nu ca operă "inedită" în colecția autorilor clasici.

Dar, în sfârșit, această tipăritură, dacă nu e un "roman inedit" de Eminescu, poate oare servi cel puțin ca piesă pentru oamenii de studii? Dl I. Scurtu ne spune că a corectat punctuația, limba, morfologia și sintaxa. (Bietul Eminescu -- agramat! Și având nevoie de ajutorul altuia ca să iasă în public!... Dar în brulioane cine nu-i agramat?) Deci tipăritura aceasta nu poate dispensa pe cercetător de manuscrisul de la Academie.

Dl Scurtu, într-o privire mai generală asupra Geniului pustiu, ne spune că: "romanul" e slab, "are și defecte multe, chiar -- în fond și în formă", "insuficiența observației psihologice care-i supărătoare, apoi exagerarea evenimentelor și a sentimentelor, repețirile jignitoare, neclaritatea unor tablouri și încărcarea frazelor cu prea multe frumuseți căutate, artificiale".

Iată-l pe Eminescu un scriitor jignitor, afectat, supărător.

Așadar, Eminescu a fost un mare poet și un detestabil romancier, un romancier mult mai slab decât X sau Y. Și dacă ne mai gândim că, din cauza acelor Poezii postume (alte brulioane scoase la iveală), ca nici poet nu mai rămâne un mare scriitor, ci unul neegal, când bun, când rău, și uneori detestabil, atunci vom înțelege și mai bine ce nenorocire i s-a întâmplat după moarte mult nefericitului nostru Eminescu.

Cu procedeul acesta -- adică scociorând prin coșul scriitorilor și tipărindu-le încercările neizbutite, pe care ei cei dintâi le știau neizbutite, -- se poate înjosi și ridiculiza orice scriitor din lume. Eminescu n-a voit să fie autorul unui roman. Eminescu n-a tipărit nici un roman. Eminescu s-a încercat în adolescență să scrie un roman și a văzut că nu poate scrie un roman. Nu este o ofensă sângeroasă adusă memoriei lui a-l declara romancier și apoi a-l caracteriza ca romancier care "jignește și supără"? Și dacă am primi acest Geniu pustiu ca "roman inedit", apoi Eminescu ar fi cel mai ridicol scriitor din lume și un pur imbecil, căci ar fi unicul care să aibă în două opere pagini întregi la fel, când se știe că un scriitor care se respectă evită repetarea unei singure metafore!

Cum se explică această îmbogățire cu sila a operei lui Eminescu cu așa-numitele Poezii postume, cu "romanul inedit" Geniu pustiu etc.?

Sunt mai multe cauze. Această dare în vileag a brulioanelor lui Eminescu începe după 1900. 1900 este o dată importantă în istoria noastră politică, socială și literară. În preajma acestei date se întâmplă o mulțime de lucruri, din care nu vom aminti aici decât numai pe cele care ne trebuiesc pentru scopul nostru.

Atunci apare naționalismul în literatură, printre ai căruia reprezentanți vedem o mulțime de ardeleni. Ca un corolar, e întețirea luptei, începută de alții, împotriva literaturii "decadente", venită când apunea eminescianismul, luptă în care se disting prin îndârjire scriitorii ardeleni.

Printre acești ardeleni se pun mai în evidență Chendi (al doilea editor al Poeziilor postume -- primul fusese Nerva Hodoș) și dl I. Scurtu (editorul Geniului pustiu).

Așadar, era vorba de a imprima literaturii un caracter naționalist și a distruge "decadentismul" de origine străină.

Era nevoie, deci, de modele literare mari, impunătoare, cu caracter național și cu tendințe naționaliste. Exista, firește, Coșbuc, dar el era numai unul, și poezia sa, foarte națională, nu era naționalistă. Ar fi fost util, ca auxiliar în luptă, un mare scriitor, ca Eminescu. Poeziile lui Eminescu însă (afară de Satira III și Doina) nu puteau servi naționalismului. Iată ce zice Chendi în prefața Poeziilor populare ale lui Eminescu -- dezgropate și tipărite tot în aceeași vreme, de aceiași oameni:

"Dar notele aceste de romantism, care dealtfel se mențin până la asfințitul lui Eminescu, din simple ce sunt la început se complică în măsură ce cultura dobândită îi deschide terene mai largi de reflexiune... și care din când în când fatal împing în umbră instinctul național al oricărui poet și îl scot pe oceanul larg al poeziei universale, cum s-a întâmplat și cu Eminescu"... "Influența străină l-a împiedicat pe neobservate a ajunge în deplină dezvoltare în limitele principiilor de artă națională."

Această atitudine față de poezia lui Eminescu, ajuns la apogeu, nu este numai a lui Chendi, ci a întregului curent naționalist de atunci.

Trecem peste curioasa idee de a deprecia poeziile din epoca maturității poetului, adică ceea ce e mai admirabil în Eminescu -- și ceea ce e mai meritoriu tocmai prin caracterul de universalitate al operei lui, care-l pune alături de marii poeți ai lumii, -- și ne oprim asupra acestui deficit de naționalism al poeziei sale.

Chendi, dl Scurtu și ceilalți, naționaliști și ardeleni, deci de două ori naționaliști, caută un remediu la acest deficit și-l găsesc, mai întâi, în opera politică și socială a lui Eminescu, pe care dl Scurtu o tipărește, făcând un real serviciu publicului. Dar trebuia și o operă poetică cu caracterele dorite de ei -- și atunci, cum acești scriitori erau și funcționari la Academie (și aveau la îndemână manuscrisele lui Eminescu), au găsit în hârtiile lui opere mai puțin "universale", opere cu un caracter mai apropiat de ceea ce le trebuia lor.

Am vorbit altădată de Poeziile postume și nu ne mai repetăm.

În Geniu pustiu e mult naționalism și foarte mult ardelenism. (Naționalismul și ardelenismul erau noțiuni aproape echivalente pe la 1900.) Deci Geniul pustiu era foarte binevenit, ca operă cu caracter de propagandă. Dl Scurtu ne spune chiar că pricina pentru care a ținut să tipărească acel roman (plin de părți "supărătoare" și "jignitoare" ca talent) este caracterul lui educativ: "Cu toate acestea, zice dl Scurtu, romanul rămâne o lucrare cu valoarea ei literară prețioasă... prin faptele istorice din care se inspiră, prin tendințele lui naționale sănătoase".

Dar publicarea Poeziilor postume, a Geniului pustiu etc. nu are ca pricină numai naționalismul epocii, ci și altele, secundare, auxiliare.

E, mai întâi, entuziasmul naiv al istoricului literar pentru orice hârtie rămasă de la un scriitor mare cu care se îndeletnicește. E, apoi, ambiția, cam deșartă, de a-ți lega numele tău, de editor și adnotator, de acela al unui mare scriitor. E, după aceea, dorința unei case de editură de a-și îmbogăți colecția de "clasici". Iată o curioasă mărturisire a dlui Scurtu: "Când s-a tipărit ediția I a romanului, nu avusesem timpul să-l studiez mai de-aproape, căci editorul ținea să-l pună la îndemâna publicului cât mai curând și eu îi cedasem definitiv".

Noi ne adresăm aici tuturor caselor de editură, rugându-le să lase pe Eminescu în pace cu Geniu pustiu, să nu-l scoboare atât de mult în ochii celor care nu bagă de seamă că acest "roman inedit" este un brulion din adolescența lui Eminescu, în care el a șters multe pasaje chiar atunci și din care a luat tot ce a fost bun și a pus în Sărmanul Dionis.

Credem că și cei ce au dezgropat-o ar renunța astăzi la întreagă această literatură "inedită" a lui Eminescu. Astăzi nu mai e nevoie de acea pedagogie naționalistă de atunci, pe care o puteau servi hârtiile din coșul lui Eminescu.