Scriitori și curente:Postumele lui Eminescu

 

Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, după moartea lor, există pretutindeni. E, fără îndoială, ceva nedelicat în această exhibare a intimităților bieților morți, și, desigur, nu e unul care, dacă ar învia, n-ar fi adânc jignit că i-a dat în vileag bucățile pe care le-a crezut nevrednice de el însuși, ori brulioanele, din care putem vedea chinul de a crea, din care putem cunoaște ce idei, banale adesea, și ce formă, stângace de cele mai multe ori, au izvorât întâi de subt pana scriitorului. Dar această nedelicatețe este scuzată prin interesul pe care îl prezintă manuscrisele poeților pentru cercetătorii literari. Așa că, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este îndreptățită și este folositoare. Publicarea lor, însă, în colecția "autorilor clasici", ca "poezii de Eminescu" nu poate fi justificată. Dacă pentru oamenii din generația trecută adevăratul Eminescu este și rămâne acela din ediția Maiorescu, apoi pentru generația tânără, care a avut de la început în mână două volume de Eminescu, "Eminescu" este altul. Am văzut mulți tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de "postume". Evident că în mintea acestora există un alt Eminescu decât în mintea oamenilor de la sfârșitul veacului trecut.

Și e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decât cel ce a voit să fie el însuși. Tot ce n-a voit să fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevăratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul să rostim vreo părere asupra talentului lui judecând după vreo "postumă"? Am putea judeca, de pildă, pe Eminescu ca traducător după sonetul Veneției din "postume", în care ne e redată sugestiv "moartea" Veneției, când în varianta definitivă e redată atât de fericit? Am putea să spunem că poetul Eminescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), când acel Eminescu, ce a voit însuși să fie, n-a fost niciodată trivial? Am putea spune că Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca în unele "postume"), când, în ceea ce a voit să fie, în acela cum singur s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist? Am putea spune că Eminescu a scris și poezii ocazionale (căci are în "postume"), când n-a voit să fie un poet ocazional? Etc.

Și atunci, nu-i așa că postumele nu sunt de "Eminescu"? Unele "postume", cele dinainte de 1870, ne dau în adevăr talentul întreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o știm din compararea cu cele publicate de el în același timp, sunt așa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. În ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E întreg Eminescu adolescent.

Dar "postumele" de după 1870, din perioada sa de strălucire, și care-s așa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeași vreme, sunt, evident, aruncări pe hârtie, impresii și note, dacă voiți, bucăți la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toată arta de care era capabil. Există unele, ca Demonism, care nu sunt măcar versificate.

Aceste bucăți pot fi considerate ca material poetic. Șiașa le-a considerat și Eminescu, căci tot ce e mai frumos în el a utilizat în alte bucăți, în cele definitive.

Așa, de pildă, în poezia definitivă Te duci... Eminescu a utilizat imagini și versuri din cinci "postume" din acest volum; în Despărțire, din trei postume; în Lasă-ți lumea..., din două postume; în Scrisoarea I, din șase postume; în Scrisoarea III, din două postume; în Scrisoarea IV, din patru postume; în Rugăciunea unui dac, din trei postume; în Din valurile vremii..., din trei postume; în S-a dus amorul..., din două postume; în Pe lângă plopii fără soț..., din două postume; într-un Sonet, din o postumă: în Glossa, din o postumă; în Povestea teiului, din trei postume; în Dorința, din o postumă; în Călin, din trei postume; în Freamăt de codru, din o postumă; în Se bate miezul nopții..., din două postume; în Împărat și proletar, Luceafărul, Adio, Strigoii, din câte o postumă...

Nici una din aceste "postume", utilizate de Eminescu, nu e variantă a poeziei definitive (variantele nu le-am socotit aici). Sunt poezii cu alte subiecte, la care Eminescu a renunțat, utilizând din ele ce i s-a părut mai frumos, salvând, am putea zice, ce i s-a părut mai prețios. Din unele a utilizat (înfrumusețând) o imagine, din altele un vers, din altele mai multe versuri, din altele strofe întregi.

Și invers: din una și aceeași postumă, Eminescu a utilizat versuri în mai multe din poeziile sale definitive. Exemple: din postuma Ah, cerut-am de la zodii, Eminescu a utilizat versuri în Călin și în Dorința; din postuma Luna codrii îi pătrunde, a utilizat versuri în Freamăt de codru și în Lasă-ți lumea...; din postuma Prin a ramurilor mreajă, a utilizat în Povestea teiului și în Lasă-ți lumea...; din postuma Renunțarea, a utilizat idei și imagini în Te duci..., în Rugăciunea unui dac și în Din valurile vremii...; din postuma Mureșanu, a utilizat în Se bate miezul nopții... și în Împărat și proletar; din postuma Gemenii, a utilizat în multe poezii și în special în Scrisoarea IV, în Scrisoarea I, în Se bate miezul nopții... și în Rugăciunea unui dac; din postuma Diamant din nord, a utilizat în Scrisoarea IV și Scrisoarea I; etc.

E clar, deci, că Eminescu, după ce a utilizat ce i s-a părut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A aruncat-o la coș, cum s-ar zice.

Și încă o dată, publicarea celor aruncate la coș e interesantă numai pentru cercetători. Dar această publicare trebuie făcută cu socoteală: să se dea bucățile ca ceea ce sunt, ca brulioane, nu ca "postume" ale lui Eminescu.

În alte literaturi, "postumele" sunt postume (postumele lui Vigny, de pildă, sunt partea cea mai frumoasă a operei sale), iar încercările părăsite sunt brulioane.

Dintre cele vreo 120 de "postume" din acest volum, câteva sunt variante ale poeziilor sale; vreo 45 sunt bucăți pe care Eminescu le-a utilizat în poeziile definitive; vreo 20 sunt anterioare anului 1870, din vremea când poetul nu se formase; rămân vreo 50, a căror dată n-o știm, dar a căror epocă o putem determina.

Multe din aceste 50 de "postume" au un caracter ocazional -- gen în care Eminescu n-a publicat.

Dar și acestea i-au servit poetului ca material, căci și acestea (ca și cele din care a utilizat fragmentele), dar mai ales acestea, sunt notări de impresii momentane -- o întâlnire, o vorbă, o amintire --, consemnarea fără pretenție a unor evenimente mărunte ale vieții sale, ori ale sentimentalității sale. Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive în care își exprimă sentimentele sub specie aeternitatis, în care cel mai liric poet al nostru, și deci cel mai individualist, ne dă, totuși, sufletul omenesc în general, ceea ce e etern și universal în sentimentele omenești. În Rugăciunea unui dac, de pildă, Eminescu pune în gura dacului (și deci a oricărui suflet mândru, căzut în "adversitate") versuri din două "postume", în care, spre deosebire de poeziile definitive pesimiste, Eminescu își cântă durerea propriei sale vieți.

Pentru priceperea lui Eminescu "postumele" acestea (ca și celelalte brulioane nepublicate) sunt interesante.

Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e așa de mare față de predecesorii săi, încât nu mai poate fi vorba de o "evoluție" a literaturii, ci de o săritură. Căci de la Alecsandri, Bolintineanu și chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. Și nu vorbesc de conținutul, de tendința operei lui Eminescu. Sărituri, în privința aceasta, s-au întâmplat în toate literaturile. Vorbesc numai de artă. Predecesorii săi sunt atât de puțin artiști, și Eminescu e un atât de mare artist! El a moștenit atât de puțin și a creat atât de enorm de mult! Și această săritură părea și mai mare pe vremea când nu se cunoștea decât opera sa, care începe cu Venere și Madonă (ediția Maiorescu). De când însă cunoaștem bucățile anterioare Venerei și Madonă (din ediția Șaraga, și acum, din aceste "postume"), putem asista la evoluția ce a făcut-o Eminescu, care este în același timp evoluția literaturii române însăși, de la Alecsandri-Bolintineanu până la Eminescu, evoluție întâmplată însă în activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de până la Venere și Madonă, este scriitorul care face evoluția literaturii române de la Alecsandri până la ceea ce înțelegem prin "Eminescu".

Adolescentul Eminescu începe cu exerciții în versuri, în care îl vedem influențat de Eliade, de Alecsandri și mai ales de Bolintineanu -- și uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sunt vagi, fără vlagă și chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelămurite și exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea după începuturile acestea pe autorul de mai pe urmă al lui Călin, al Luceafărului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipează de modelele sale.

În Mureșanu, de pildă, care ni se spune că e din 1869, apare deja "Eminescu". Desigur, această bucată n-are încă acea înălțime neasemănată de concepție și acea fermitate de expresie, caracteristice operei genialului poet, dar un cunoscător bun ar fi putut prevedea pe autorul Scrisorilor.

Dealtmintrelea, chiar în perioada de strălucire, care începe cu Venere și Madonă, încă observăm mai multe faze: faza de tranziție (de la Venere și Madonă până la Egipetul), perioada de maturizare (de la Egipetul până la Rugăciunea unui dac) și, în sfârșit, perioada de plenitudine a tuturor însușirilor sale.

De la poezia închinată lui Aron Pumnul și până la Luceafărul este evoluția pe care o face poezia română de la versificația fără artă (a acelora cântați în Epigonii) până la arta pură.

După această evoluție, adică după Eminescu, va fi ridicol cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape nimeni nu va mai îndrăzni să scrie așa.

Evoluția lui Eminescu până la 1870, pe lângă o evoluție literară, în sensul în care am vorbit, ne mai arată și evoluția concepției lui Eminescu asupra vieții, care corespunde, dar anticipativ, evoluției spiritului unei întregi categorii sociale, a "intelectualilor": trecerea de la optimismul generației de la 1840 la pesimismul generației de la 1880.

Concepția asupra vieții Eminescu și-a expus-o cu strălucire în Împărat și proletar, în Scrisoarea I și în alte câteva poezii -- dintre care nu face parte Mortua est!, în care eu nu cred, pentru că o socot "compoziție" și-mi amintește O fată tânără pe patul morții, al cărei ritm dealtfel îl și are -- și care mi se pare un ultim ecou al influenței lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. În Scrisoarea I și în Împărat și proletar, Eminescu, plecând de la considerații metafizice, dar mai cu seamă de la concepția egoismului total și ireductibil al sufletului omenesc, decretează pentru totdeauna mizeria iremediabilă a omului. În Mureșanu, din care a extras mult în Împărat și proletar, deși nu e încântat de alcătuirea (să se bage bine de seamă) a omenirii, alcătuire care dă naștere nu numai suferinței, ci și răutății tuturor oamenilor de pe orice treaptă socială, Eminescu rămâne totuși nestrămutat în credința progresului omenesc. În această lungă bucată a scris Eminescu strigătul de revoltă al proletarului, pe care l-a pus apoi în Împărat și proletar. Dar în Mureșanu acest strigăt nu e urmat de trista constatare că:

Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, ci de mărturisirea posibilității "mai bine" -lui. E interesantă o notiță scrisă de Eminescu ulterior, sub titlul acestei poeme: "Am scris-o într-un timp când sufletul meu era pătruns de curățenia idealelor, când nu eram rănit de îndoială".

Această credință în bine se arată și în alt chip: prin frecvența notei patriotice din bucățile din acea vreme. Chiar în Mureșanu, poetul cântă "mărirea" viitoare a patriei.

Mai târziu, în epoca maturității, Eminescu rămâne același adânc patriot, dar patriotismul, în această epocă, va fi pentru el o cauză de tristețe, de pesimism. Nemaiavând încredere în viitor, el nu va mai crede în "mărirea" patriei, ci va plânge durerile -- și poate pieirea -- ei viitoare. Atunci, el va evoca trecutul glorios, dar mai ales cinstit, pentru a-l pune în fața prezentului trist, pentru a stigmatiza, prin contrast, acest prezent, care e o decădere.

Evocarea trecutului la Eminescu este de o natură cu totul deosebită decât la un Alecsandri ori Bolintineanu. Aceștia evocau gloria trecutului pentru a îmbărbăta pe contemporani. Și poate, și mai ales Alecsandri, și din mândrie națională. Eminescu evocă mai puțin gloria, și mai ales cinstea, curăția vieții trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilă a prezentului. Pe de altă parte, un Bolintineanu și mai ales un Alecsandri aveau puțin din ceea ce se numește sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile vechi pentru poezia lor, ci, cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru vechime. (În poezia sa Basarabii și Mușatinii nu sunt numai mărimea trecutului față cu micimea prezentului, ci și albastrul perspectivei unui trecut îndepărtat.) Aceasta e așa de adevărat, încât, fără a mai vorbi de "regii asiri" pe carei evocă de mai multe ori Eminescu, ori de Egipetul, vom aminti ceea ce am putea numi dacismul său. Eminescu e preocupat de daci, îi admiră, îi poetizează. Se cunoaște, îndeobște, Rugăciunea unui dac. Dar de la el a mai rămas un fragment dintr-o poemă admirabilă, Decebal, o poemă Gemenii (publicată în "postume") etc... Iar într-o "postumă" (În metru antic), găsim o expresie caracteristică:

Cum pe dulcea-i liră Horaț cântat-au,

Astfel eu cercai să te cânt pe tine,

Încordând un vers tânguios în graiul Traco-romanic.

Acest dacism este o notă caracteristică poeziei lui Eminescu. Și nu-l mai găsim, pe cât știu, ca însușire esențială, decât în unele bucăți, mai ales în Piatra Teiului, ale lui Alecu Russo (alt moldovan). Dacă am voi să facem antropologie și, întemeindu-ne pe cercetările dlui Onciul, care spune că dacii au rămas în munții nordici ai Moldovei, am găsi, poate, în acest dacism al moldovenilor, glasul sângelui. Dar nu aceasta e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puternică la Eminescu, ca și la Alecu Russo -- și ce poate fi mai poetic, în poezia trecutului românesc, decât amintirea străvechilor daci, care au trăit cândva prin munții și văile noastre. Iar lipsa acestui dacism la ceilalți poeți, care au evocat trecutul, se explică nu numai prin lipsa de sentiment poetic al trecutului, ci și prin concepția lor națională: persistența dacilor a fost negată cu îndărătnicie de naționalismul de acum 40--50 de ani, căci admiterea acestei persistențe însemna recunoașterea amestecului sângelui dac în cel roman al coloniștilor, și naționaliștii din acea vreme aveau oroare de acest lucru. Și dacă acest dacism îl găsim la scriitorii moldoveni, aceasta se datorește faptului că în Moldova latinismul a fost mai slab, aproape nul. Vă închipuiți pe un purist ardelean, ori pe un discipol al lui, muntean, poetizând pe daci, "strămoșii" românilor?

Un caracter deosebit al "postumelor" este umorul de nuanță veselă. Câteva trăsături vesel-umoristice se găsesc și-n poeziile definitive ale lui Eminescu: în Pajul Cupidon, în Luceafărul, în Scrisoarea IV1. Dar în "postume" acest element e mult mai frecvent. O "postumă", din care Eminescu a scos partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, se isprăvește glumeț, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere, citirea "postumelor" chiar surprinde. Cunoaștem un Eminescu adânc sentimental, grav, chiar posomorât, amar-umorist când e umorist -- și acum descoperim un Eminescu glumeț până la mistificare. Dar cei care l-au cunoscut ne-au spus cu toții că Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus că era "vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru" etc.; și aiurea, că era: "melancolic și pasionat, deși în același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare..." -- că era, deci (citez pe Schopenhauer), un dyscolos, un om la care "preponderența abnormă a sensibilității produce inegalitatea dispoziției, periodic o veselie exagerată, iar de regulă predominarea melancoliei". Și cum caracterul fundamental al sensibilității lui Eminescu era melancolia -- veselia, ea, desigur, era întâmplătoare, dacă nu cumva era, și ea, uneori, un strigăt de disperare, căci nu puțini oameni cheltuiesc, în accese de veselie, cea mai strălucită și mai exuberantă vervă în momentele cele mai triste ale vieții lor. Versurile din Sărmanul Dionis sunt un exemplu desăvârșit de vervă strălucită, aparent veselă, produsă de adâncimea tristeții.

Și în multe din "postume" -- din aceste notări de impresii ocazionale --, găsim umor, căci "postumele" oglindesc, în justă proporție, momentele de tristețe și de veselie ale vieții lui Eminescu, o tristă veselie uneori.

În poeziile sale definitive, cum am spus, nu mai găsim decât foarte rar această notă umoristică. În poeziile sale definitive, Eminescu n-a pus decât ceea ce era fundamental, am putea spune adevărat, în personalitatea sa. Din notarea impresiilor ocazionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esențial acestei adevărate personalități. Din "postuma" amintită, pe care a utilizat-o în partea cea mai poetică din Scrisoarea IV, el a extras poezia romantică medievală, de care era îndrăgostit, și a lăsat umorul, care era întâmplător, pus acolo poate într-un moment de ironie, datorită cine știe cărei decepții de iubire, decepție care l-a făcut atunci, în acel moment, să ia în bătaie de joc efuziunile iubirii. Eminescu, s-ar putea zice, era dintre acei oameni în care apare intimitatea profundă și devin cu adevărat ei atunci când iau ipostazul de autori.

Acest umor, pe care-l găsim în "postumele" sale, este, oricum, dovada unei forțe vitale care rezistă pesimismului.

În această ordine de idei, "postumele" ne servesc să lămurim un lucru.

Poeziile lui Eminescu, din punctul de vedere al atitudinii față cu viața, sunt de două feluri. Poeziile sale filozofice, am putea spune teoretice, sunt ale unui mizantrop: Scrisorile I și IV, Împărat și proletar, Glossa etc. Poeziile de iubire, dimpotrivă, sunt ale unui idealist. În pesimismul lui Eminescu este, cum s-ar zice, o lacună. Dacă Eminescu nu e un pesimist consecvent, aceasta se datorește tonului poeziilor sale de iubire (mai ales celor dinainte de 1880). Și acest lucru se vede și mai bine în "postume". Ba încă Eminescu ni-l spune singur într-una:

Am blestemat viața în însuși al ei miez,

Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.

E drept însă că în Scrisoarea IV, când

Organele-s sfărâmate și maestrul e nebun,

Eminescu face teoria schopenhaueriană a iubirii...

O importanță deosebită au "postumele" pentru luminile ce aruncă asupra compoziției lui Eminescu. Ele ne fac să asistăm la chinurile creațiunii marelui nostru poet -indiscreție, desigur, dar foarte utilă pentru cunoașterea mai adâncă a lui Eminescu.

Și ce departe suntem, după ce comparăm aceste "postume" cu pozițiile lui definitive, de naiva concepție că un poet compune, ca un halucinat, într-un moment de supremă inspirație. "Postumele", și încă mai bine cele nepublicate, ne arată un om veșnic în căutarea formei tot mai perfecte; veșnic în căutarea expresiei proprii, unice; veșnic sacrificând expresii îndoielnice, versuri imperfecte, strofe în care simțirea i se pare diluată, bucăți întregi chiar, din care nu salvează decât câteva expresii fericite; zgârcit, în același timp, cu imaginile fericite, pe care le utilizează uneori după mulți ani. Iar din fericita alegere pe care o face între imaginile din "postume", din fericita perfecționare a imaginilor alese, se vădește minunat puternicul simț de autocritică și finețea gustului său.

Iar toate acestea, la un loc, ne arată înalta conștiință artistică a lui Eminescu, ne arată cum prin acest om literatura românească a făcut o evoluție enormă. De acum înainte, literatura devine artistică, nu ca în perioada precedentă Alecsandri--Bolintineanu, când forma este neîngrijită, când scriitorii, cu gândul mai mult să "îmbogățească" literatura și să cânte anumite idealuri, sunt indulgenți cu sine înșiși, scriind mereu, când mai bine, când mai rău, cum dă Dumnezeu...

De la Eminescu, această "artă poetică" este compromisă. De acum înainte, toți scriitorii, și cei de talent și cei fără talent, au forma bună, și în opera lor nu mai găsim, alăturea de bucăți corecte, bucăți ridicole, rușinoase, ca în opera predecesorilor lui Eminescu.

Și nu vom exagera, credem, dacă vom spune că Eminescu este părintele literaturii artistice române.

Ni se pare interesant să arătăm geneza cel puțin a unei poezii a lui Eminescu, cu ajutorul "postumelor", rămânând ca cineva să facă un studiu complet asupra poeziilor lui, din acest punct de vedere.

Aleg Scrisoarea IV. Presupunem că cititorii o cunosc bine. Iată versurile din "postume" utilizate de Eminescu în această Scrisoare (sunt cele subliniate):

. . . . . . . . . . . . . .

Și dealuri departe pe-o linie clară

Însamn-a lor umeri pe cerul de sară,

Cu stâncile negre-ruine strivite,

Cu muchile-n lună frumos zugrăvite.

Și par urieși ce-ntr-un cuib de balaur

Păzesc o măreață comoară de aur,

Căci luna ce-n dosul lor roșă răsare

Comoară arzândă în noapte se pare.

Uimit Cavalerul privește la lună,

Dumbrava șoptește, izvoarele sună,

Aruncă toiage de raze de neauă

Și albă-n ferestre e orice perdeauă.

Încet cavalerul s-apropie-n zvonul

A undelor palizi... zărește balconul,

Cu frunze-ncărcatu-i, prin grile în glastre

Cu roze de Șiras, liane albastre.

Iar papura sună de-al undelor treier

Și-n iarba înaltă suspină un greier...

Și vânăta-i umbra, și rumănă-i sara,

Și-n dulcea tăcere răsună ghitara.

"Văzut-am în visul junie-mi bogată

Un înger -- o taină în alb îmbrăcată

Și fruntea-i înconjur-o boltă de stele

Și ochii ei limpezi ca moi viorele.

Apari cu-a ta haină de scumpă mătasă

Ce pare-ncărcată de brumă-argintoasă.

Să văd a ta umbră de lună-nmuietă

În păru-i de aur înalt-mlădietă".

S-aude-n balconu-i foșnirea uscată

A hainelor lungi de mătasă bogată.

Ș-apare prin flori aplecată pe grile

Frumoas-arătate a dulcei copile, Etc.

(Diamant din nord)

De-odată luna-ncepe din ape să răsaie,

Și pân'la mal durează o cale de văpaie,

Pe-o repede-nmiire de unde o așterne,

Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

Cu cât lumina-i dulce pe lume se mărește.

Cresc valurile mării și țărmul negru crește.

Și aburi se ridică din fund de văi spre dealuri,

O insulă departe s-a fost ivind din valuri.

Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare,

Sub blândul disc al lunii stăpânitor de mare.

(Răsărit de lună)

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos.

Iar tei cu umbra lată și flori până-n pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

(Gemenii)

Nu am chip în toată voia

În privirea-ți să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,

Drag copil să te dezmierd.

După gât să-ți pun eu brațul,

Cu sărutări să m-adap

Și tăcând... cu ochii numai

Să te-ntreb clătind din cap.

Să te-ntreb în toată ticna,

Gură-n gură, piept la piept:

"Tu pricepi ce-ntreb acuma?

Îți sunt dragă? Spune drept!"

Dar abia mă-ntind cu botul,

Iaca sare clampa-n broască -

De mătuși și de rudenii

Dumnezeu să te păzească!

Întorc capu-n altă parte

Și mă uit în jos smerit:

Doamne, nu-i în lumea asta

Vrun ungher pentru iubit?

Haide, tată, haide, mamă,

Dur la deal și dur la vale,

Ba că "vremea e frumoasă",

Ba că "ploaia e pe cale".

Iară tu sucești țigară,

Smulgi la fire din musteți

Și-n vorbirea-nteresantă

Torni câte-un cuvânt isteț.

Și ca mumii egiptene

Stau cu toții-n scaun țepeni,

Tu, cu mâinile-ncleștate,

Tot cu degetele depeni.

Iară eu să-mi ascund râsul,

Duc batista mea la nas

Căci dezvolți atâta spirit

Ca vițelul de pripas.

Și la ceas mecanicește

Înțelept te uiți și rece:

"Câte ceasuri?", toți întreabă,

"Ceasuri? Șapte fără zece."

Și cu mâinile în poale

Ei pe scaune-au înlemnit

Și vorbesc de slugi și cloște.

Doamne, tare mi-i urît!

Și nu pot în toată voia

În privirea-ți să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,

Drag copil, să te dezmierd.

(Iubita vorbește)

La versurile nesubliniate Eminescu a renunțat găsindule, cu drept cuvânt, că merită să intre în opera sa definitivă (iar pe celelalte le-a înfrumusețat). Așa, de pildă, din ultima bucată, Eminescu a renunțat la strofa care începe cu "Haide, tată, haide, mamă", căci, după evocarea "mătușilor" și a "rudeniilor" dintr-o strofă anterioară, această strofă nu e necesară, și apoi nu este nici de bun-gust, și este și în contrazicere cu economia generală a bucății. Căci dacă inoportunitatea "mătușilor" și a "rudeniilor" evocă o împrejurare vulgară, să-i zicem de mahala, din viața îngustă a micii burghezii, viață improprie poeziei romantice a iubirii -- inoportunitatea "mamei" și a "tatei", de care se plânge fata în strofa omisă de Eminescu, dă pe față un sentiment suburbian, pe când, pentru economia bucății, e necesar să existe un contrast între poezia din sufletul amanților și prozaismul împrejurărilor.

Versurile de la: "Iară eu să-mi ascund râsul" încolo sunt amplificate, în orice caz o îngrămădire inutilă de note, care mai sunt și prea frivole: în loc să zugrăvească cu amărăciune împrejurările de azi ale iubirii -- prin umorul lor și mai ales prin tonul acestui umor --, ele banalizează sentimentul de revoltă. Așadar, Eminescu a transformat psihologia și a înfrumusețat estetic întreg materialul consemnat altădată.

Tot așa, din bucata întâia, Eminescu a lăsat la o parte strofa care începea cu: "Văzut-am în visul junie-mi bogată", pentru că nici viziunea nu e clară (poate nici sinceră) și, deci, nici forma expresivă.

Acum, să comparăm câteva versuri din cele pe care le-a utilizat Eminescu cu versurile definitive din Scrisoarea IV, spre a vedea cum se corecta el din punctul de vedere al expresiei. Aceasta ne va arăta simțul lui de autocritică, gustul lui estetic și marea exigență față cu sine însuși a poetului nostru -- setea sa de perfecțiune.

În "postuma" sa, Eminescu zice:

Și dealuri departe pe-o linie clară

Însamn-a lor umeri pe cerul de sară,

Cu stâncile negre -- ruine strivite.

Cu muchile-n lună frumos zugrăvite.

Și par urieși ce-ntr-un cuib de balaur

Păzesc o măreață comoară de aur,

Căci luna ce-n dosul lor roșă răsare

Comoară arzândă în noapte se pare.

Aceste versuri au devenit în Scrisoarea IV:

Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește,

Muchi de stâncă, vârf de arbor ea pe ceruri zugrăvește,

Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară,

Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Eminescu a lăsat versurile de la început, unde e vorba de "dealuri", căci acele versuri sunt cuprinse în cele trei cuvinte: "Muchi de stâncă". A lăsat și cele două versuri justificative (prozaice chiar și prin acest caracter): "Căci luna ce-n dosul" etc., concentrându-le în unicul vers lapidar: "Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește". Prin aceasta nu numai că a scăpat de versul justificativ, care începe cu logicul "căci", dar descripția a căpătat culoare. În loc de stânci, care par urieși ce păzesc comoara de aur (șrăsăritul lunii), punând stejarii, imaginea devine mult mai frumoasă; iar stejarii păzesc, de-a dreptul, "răsăritul lunii", pe care Eminescu îl compară cu o comoară (și nu "comoara de aur"), concepție mai fericită, căci expresia directă are mai multă forță; metafora, aici, era o prețiozitate. Epitetul, apoi, de "tainic", înlocuind pe "de aur", este mai sugestiv, căci ne evocă, în adevăr, tăcerea nopții, pășirea înceată a lunii deasupra codrului, misterul naturii într-o noapte de vară.

Am comparat aici primele versuri din prima bucată, ca să încep cu începutul. Cititorul să compare și celelalte versuri din bucata întâia și din celelalte bucăți, și va găsi exemple și mai bune de felul cum se corecta Eminescu. Să compare, mai ales, "postuma" a doua de mai sus (Răsărit de lună) cu pasajul corespunzător din Scrisoarea IV, și va vedea ce a scos Eminescu din această "postumă", eliminând, corectând, căutând expresia unică, imaginea clară și frapantă.

Iar dacă ținem socoteală și de variante, atunci ne vom da seama complet de munca creatoare a lui Eminescu. În Povestea teiului, de pildă, Eminescu a utilizat trei "postume", adică trei alte poezii. Dar Povestea teiului are și o variantă, care este o primă redactare, mai puțin reușită. Poezia definitivă Povestea teiului este, deci, corectarea altei bucăți, care bucată, la rândul ei, conține material corectat din trei "postume".

Dar din compararea acestor "postume", transcrise mai sus, cu Scrisoarea IV, se pot vedea și unele particularități, de care am vorbit în partea dintâi a articolului.

Se știe că Scrisoarea IV are două părți: în prima se cântă amorul romantic medieval; în a doua se zugrăvește prozaicul amor de azi și se face teoria -- schopenhaueriană -- a iubirii, după care urmează versurile în care Eminescu spune că e "sătul de așa viață". "Postumele", din care a extras Eminescu o mare parte din materialul Scrisorii IV, au ca subiect: prima (Diamant din nord, o poveste umoristică): un cavaler, căruia o fată îi spune să-i aducă diamantul din nord dacă vrea să-l iubească, se duce peste nouă mări și nouă țări, prin locuri pline de primejdii, de balauri și șerpi, ca-n povești, nu se lasă ademenit de o altă fată frumoasă, găsește în fundul mării diamantul -se trezește deodată sub balconul iubitei sale, căci visase c-a fost după diamant, strănută, căci răcise prin somn, fata râde de "amoru-i prostatec". A doua (Răsărit de lună) este un pastel, în care se zugrăvește acest moment al nopții. A treia (Gemenii) este o poemă în care e vorba de un rege dac. A patra (Iubita vorbește) este tânguirea hazlie a unei fete că nu o lasă rudele singură cu iubitul ei și zugrăvirea cu umor, de către fată, a ținutei stângace a iubitului în fața rudelor.

Așadar, din bucăți care au cu totul alt subiect -- și pe care, storcându-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat --, poetul a extras o altă poezie. Cel mult dacă ultima conține o parte din subiectul Scrisoarei IV, dar și această ultimă "postumă" se deosebește mult, și caracteristic, de fragmentul corespunzător din Scrisoarea IV: aici vorbește o fată, în Scrisoarea IV, un bărbat. Aici poezia e intimă și ocazională, în Scrisoarea IV e generală, căci nu e vorba de iubirea sa, și nici a altcuiva, ci de felul și împrejurările iubirii de azi. Aici e umor vesel, în Scrisoarea IV umorul e amar și numai atât cât e necesar spre a satiriza împrejurările iubirii de azi.

Așadar, mărginindu-ne numai la Scrisoarea IV -- pe care am ales-o pentru alt scop --, găsim, în dosul operei perfecte, general omenești și sumbre a lui Eminescu, o altă operă, pregătitoare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist și mai vesel, din "postume".

Sunt "postume" la care Eminescu a renunțat, păstrând însă din ele câteva versuri, care i-au servit ca punct de plecare pentru o poezie definitivă întreagă. Așa, de pildă, din postuma În metru antic, Eminescu a luat strofa penultimă și, în ritmul ei, a scris o altă bucată, poezia definitivă Odă (În metru antic).

Încă vreo câteva observații înainte de a isprăvi aceste puține note și impresii asupra "postumelor" lui Eminescu.

Cine a citit articolele politico-sociale ale lui Eminescu a observat că acela care, în poezii, are cea mai curată și mai estetică limbă românească, în acele articole are o limbă care lasă, adesea, mult de dorit: neologisme curioase, ardelenisme, germanisme în construcții etc. Nici în "postume" limba lui Eminescu nu e bună. Nu e nici curată și nu e nici estetică. Cititorul probabil a observat acest lucru chiar și numai din citațiile de mai sus, care nu conțin probe din cele mai caracteristice pentru ceea ce voim să arătăm aici.

Se vede că Eminescu s-a luptat mult cu limba. În bucățile de dinainte de 1870, s-ar putea zice că limba lui e detestabilă. În "postumele" de după 1870 (din perioada de strălucire), limba e mult mai bună, dar cu mult mai prejos decât în poeziile publicate din același timp. Se vede că Eminescu, și în privința limbii, se corecta, făcea selecție în propria sa limbă, cum am văzut că proceda și în privința ideilor și imaginilor. Și același gust estetic, aceeași autocritică, aceeași exigență față de sine l-au făcut să pună în poeziile-i definitive cea mai frumoasă limbă românească -- limba care a devenit tipul limbii literare artistice, limba în care scriu scriitorii de azi.

Toată această penibilă sforțare, în atâtea direcții, a marelui poet se explică și prin temperamentul său, și prin faptul că n-a avut predecesori. El a trebuit să-și formeze și limba literară, și limbajul poetic -- lucruri pe care poeții din țările culte le găsesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e și acela că a îmbogățit limbajul poetic, dând valoare poetică unor expresii până atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei românești, având să fixeze prealabil și limba literară. Și cu cât mai mare poet ar fi fost el dacă nu și-ar fi cheltuit, poate, jumătate din energia sa intelectuală cu crearea acestor lucruri, pe care poeții din țările cu veche cultură le găsesc de-a gata! Și -- fiindcă am apucat pe calea părerilor de rău după cele ce ar fi putut să fie altfel --, cu cât mai mare poet, iarăși, ar fi fost Eminescu dacă minunatul instrument cu care a cântat "floarea albastră" nu s-ar fi sfărâmat în al treizeci și treilea an al vârstei sale... Sau, cel puțin, dacă, până la această catastrofă, el n-ar fi fost silit să se îndeletnicească cu atâtea lucruri străine de poezie.

Progresul necontenit în adâncirea vieții si în frumusețea formei, ce se observă de la Venere și Madonă până la Luceafărul, progres care nu avem nici un motiv să credem că ar fi încetat, ne face să presupunem cu tristețe culmile la care ar fi ajuns acest mare și nefericit scriitor al nostru.