Scriitori și curente:La noi, în Viișoara

Jump to navigation Jump to search
La noi, în Viișoara de Garabet Ibrăileanu
(Scriitori și curente)


În sfârșit, iată un volum țărănesc, "țărănist" al dlui Sadoveanu.

În Povestiri aproape nu există țărani; în Șoimii există câțiva, câți trebuiau să fie într-un roman de război; tot așa în Dureri înăbușite, căci "durerile înăbușite" se găsesc și la țară; în Crâșma lui Moș Precu sunt mai puțini decât aiurea; în Floare ofilită nu există țărani; în Amintirile căprarului Gheorghiță sunt, desigur, mulți, pentru că armata română e alcătuită din țărani, nu pentru că autorul acelui volum a fost un scriitor "țărănist"; în Mormântul unui copil sunt mai mulți, dar volumul, în definitiv, oglindește, într-o justă proporție, societatea românească.

"Tărănismul" dlui Sadoveanu, de unii constatat numai, de alții lăudat, de alții hulit -- este o invenție. Am spus aiurea că cei care au caracterizat literatura dlui Sadoveanu ca "țărănistă" au fost loviți de un caracter exterior: de faptul că subiectele, în mare parte, sunt luate din viața de la țară. Dar Necunoscutul, de pildă, din Povestiri, dacă se petrece la țară, e o nuvelă "țărănistă"? Dar Crâșma lui Moș Precu, chiar, e "țărănistă"?

O altă cauză pentru care dl Sadoveanu a fost socotit ca "țărănist" este campania țărănistă a dlui Iorga. Dl Sadoveanu, făcând parte din grupul Sămănătorului, trebuia taxat ca "tărănist", înainte chiar de a fi citit și priceput. Și, o altă cauză, credeți-mă, sunt coperțile editurii Minerva, al căror stil "românesc" și "popular" sunt sigur că a avut un mare rol în clasificarea literaturii dlui Sadoveanu...

Dl Sadoveanu -- nu mă voi obosi s-o repet -- este un mare și adevărat scriitor, care nu compune, ci creează. Și el nu poate crea decât conform cu realitatea pe care o cunoaște. Și fiindcă, de pildă, nu cunoaște destul de bine marea și muntele (pentru că n-a trăit în contactul lor ca să-l pătrundă), dl Sadoveanu nu zugrăvește în opera sa munte și mare.

Același lucru și despre oameni. El n-a zugrăvit decât ceea ce a cunoscut bine și îndelungat, anumite pături pe care le-a observat în copilăria și adolescența sa. Acum, când cercul experienței sale s-a lărgit, când a putut păși mai departe, spre țărănime -- acum iată-l dându-ne un volum "țărănist". "Țărănist", ca subiect, și, se-nțelege de la sine, și ca atitudine, căci acest scriitor nu este nici "junimist", în înțelesul psihologic al cuvântului, nici "estet"...

Și ce frumos e la dânșii, în Viișoara! în satul acela răzășesc de pe malurile Siretului!... La drept vorbind, nu știu dacă e așa de frumos, căci acest magician al stilului are un atât de extraordinar talent de a crea poezie!

În volumul acesta sunt descripții magnifice de natură, fără ca, la urma urmei, natura însăși să fie atât de magnifică! În privința poeziei naturii, arta dlui Sadoveanu întrece uneori realitatea: ceea ce pe noi ne farmecă, ceea ce noi vedem numai într-un moment fericit al vieții noastre, într-un moment de tinerețe, într-o clipă când cine știe ce tensiune supremă a sensibilității ne-a făcut să ni se pară că totul cânta în natură -- la dl Sadoveanu e un sentiment obișnuit. El are un suflet veșnic tânăr, veșnic ridicat la un diapazon pe care noi ceștialalți abia-l bănuim, și-l bănuim numai, pentru că ne amintim de vreun moment al tinereții, când, visând, poate, la niște "ochi albaștri", văile și luncile aveau și pentru noi același farmec!

Nu cunosc o altă "literatură" care să stârnească, din cele mai adânci ascunzători ale sufletului, sentimentele care parcă muriseră pentru totdeauna. Se poate o mai mare binefacere decât această literatură, care este, ierteni-se expresia trivială, un adevărat elixir de tinerețe?

Dacă m-aș fi dus în "cotitura Boroiului" (observați numele acesta, care are ceva de singurătate gravă și de tăcere -- fiți siguri că alegerea numelui nu e indiferentă în nuvelele dlui Sadoveanu), dacă m-aș fi dus în "cotitura Boroiului", "pe cărarea de frunze moarte", nu sunt deloc sigur că, îmbrățișând cu privirea întinderile, aș fi avut impresia picturală și, în același timp, melancolică, a acelei "vine de apă", "care se desprinde din râu, se abate îmbrățișând un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare"... Și când dl Sadoveanu spune că: "în chilie, curând, prin furtuna slăbită, pătrunse oftările codrilor din apropiere", mi se împrospătează o senzație, pe care, desigur, am avut-o într-un moment rar, probabil într-o noapte întunecoasă, la mănăstirea unde zace de trei sute de ani mitropolitul Varlaam!

Țăranii dlui Sadoveanu sunt oameni tari. D-sa pricepe și iubește forța, tăria concentrată, neînfrânată, și vede în țăran mai cu seamă această forță. Dacă Creangă zugrăvește mai ales pe țăranul glumeț, sau mai bine: aspectul glumeț al țăranului, dacă dl Sp. Popescu zugrăvește mai cu seamă pe țăranul filozof, adică partea de "moralist" din sufletul țăranului, dl Sadoveanu (și nu fac nici o comparație între talentul acestor scriitori) zugrăvește pe țăran ca voință, atitudinea obișnuită a țăranului față cu viața. Și această selecțiune mi se pare că valorează cât și celelalte, dacă nu mai mult, căci țăranul român, dacă este și glumeț, și cugetător, este însă, prin definiție, un om care a suferit mult, care s-a oțelit în această suferință și care s-a deprins să tacă. Rezistența și tăcerea -- iată cele două caracteristici ale țăranului român, ca tip social și psihic. Și acestea sunt însușirile esențiale ale țăranilor dlui Sadoveanu, puse în vază atât prin acțiune, cât și prin limbajul pe care li-l împrumută autorul, acel limbaj scurt, care exprimă ceva și lasă să se înțeleagă mult.

În bunicul Manole, din Sfaturi vechi, este întrupat tipul cel mai vârtos al românului, răzășul oțelit în sute de ani de luptă, care ține la pământul și la neatârnarea sa, pe care le apără prin fapte, și nu prin vorbe. Când nepotul îl întreabă: "Cine e boierul ista, bunicule?", Manole răspunde:

"Care boier?... Boier sunt și eu, e și vecinul meu, fiecare e boier cu banul lui și cu cinstea lui...

Aista-i un ciocoi, proprietar la Stolniceni. A fost vechil ș-acu are moșie", zice Manole și istorisește cum "ciocoiul" a despoiat de pământ pe oameni, dar nu și pe dânsul, căci: "Când i-oi pune laba în beregată și genunchiul în piept, he-he! Atunci eu îs mai tare!"

"Vezi tu mâinile acestea? Vezi tu straiele acestea albe?

Vezi? Vezi tu pe moșneagul ista de lângă tine? Măi! Să fie o sută ca ciocoiul acela și nu fac cât mine, nici cât degetul ist mic! Înțelegi? Știi tu ce spun eu acu? Eu spun, bre, lucru mare!...

Parcă ar vorbi prea mult. Dar el vorbește nepotului său, ultimul vlăstar al neamului său, ca să-și aline năduhul și ca să transmită această simțire neamului -- în viitorime.

"Uite, bre, aici cât vezi cu ochii, și mai este încă, toate ale noastre au fost, și acum multe nu mai sunt ale noastre..."

Este elegia virilă, izvorâtă din cea mai mare dragoste a răzășului -- mai mare decât dragostea de femeie -- dragostea de pământul strămoșesc.

E același accent puternic ca și al lui Mândrilă de la sfârșitul nuvelei Cei trei. Acolo femeia, aici pământul smulge accentul pasionat!

Iar în Cearta, bucată de compoziție admirabilă, care ne dă impresia acelor furtuni de vară, scurte dar îngrozitoare, când pentru o clipă parcă lumea e în cumpănă -- dl Sadoveanu ne-a redat aceeași tărie întunecată și tăcută a sufletului răzășesc: bătrânul Vasile Bujor, strămoșul, aduna pe nepoți, care s-au luat la bătaie pentru o bucată din pământul moștenit, și le vorbește atât de amar, atât de concentrat de amar! Iar nepoții, bărbați tari de suflet, se-mpacă fără o vorbă, pe tăcute, așa încât ce se petrece în sufletul lor rămâne o enigmă pentru noi -- cum o enigmă aproape este tot sufletul țărănesc -- încât și autorul, presupus că asistă la această întâmplare și care se aștepta la cine știe ce efuziuni, rămâne decepționat.

Această trăsătură a țăranului dlui Sadoveanu o regăsim chiar atunci când țăranul e arătat în atitudinea de glumeț ori farsor. Iată, de pildă, pușcașul Ștefănache, care apare în mai multe bucăți, ori "Morarul"! Gluma și farsa lor constă mai cu seamă în mistificare, adică în acel gen de umor care presupune dibăcie și stăpânire de sine. Țăranul dlui Sadoveanu, grav și tăcut, nu va fi un palavragiu, un om care să facă să sune cuvinte, când va vrea să glumească, ci un om care va stăpâni pe "partenerul" său printr-o prefăcută gravitate și prin reticențe.