Schiță din Dobrogea

 

În vara anului 1899, an de secetă mare, care, odată cu criza economică din acele timpuri, ne-a adus și cumințenia guvernelor noastre, mă aflam învăluit de arșița soarelui pe câmpia uscată ce se întinde între lacul Tekirghiol și Marea Neagră.

Preocupat de recoltarea unor mici vietăți care trăiesc, în special, prin acele locuri, am rămas surprins când, fără veste, apăru înaintea mea figura prietenoasă a unei vietăți mai mare, de aceeași specie ca și mine, însă emigrată din Transilvania, după cum am aflat în urmă. Era un om. Stătuse până atunci culcat în șanțul șoselei ce mărginea un petec de plantație, aproape pierdut în mijlocul acelei câmpii pustiită și mai tare de seceta de-atunci.

― Da ce cauți pe-aici, domnule, mă întreabă el.

― Uite, umblu și eu pe marginea bălții ăștia.

― Ei, d-apoi nu vezi cum miroasă de rău balta asta?

— Așa e, văd.

— Pe dincolo (arată cu mâna înspre largul mării) e mai frumos.

— Ei, da.

— Pustietate mare, domnule, pe aci!

— Așa e...

În adevăr unde azi e Carmen Sylva, nu era nicio casă. Era un șes gol. Hotelul Movila deabia atunci se construia. Era ridicat numai din roș. Dincolo de lac, era satul Tekirghiol numai cu câteva case țărănești. La marginea satului, lângă lac, era hanul lui Magi Pandeli care, din grajd, despărțise o odăiță mică cu o cadă pentru băi calde. Țăranii, veniți de prin sate îndepărtate, făceau băi reci în lac. Noaptea dormeau în căruțe, iar ziua stăteau la umbra căruțelor.

— Da, d-ta, moșule, ce faci pe-aici?

— Ia pasc vitele cele (arată cu mâna înspre patru vaci care se chinuiau să rupă firele de iarbă rari și uscate).

― Da a cui sunt vitele, întreb eu.

― Ale domnului inginer de la plantație.

— Au ce paște pe-aici?

— Pe aci, prin plantație, tot mai apucă ele câte ceva, dar mai prin colo, pământ gol, domnule; mai mult chin pe capu lor; doar să zică și ele așa că pasc.

— Merge greu, moșule, anul acesta; nu-i așa?

— Așa e, domnule, mânia pământului! Nu s-a făcut nimic pe câmp. Noi om duce-o cum om duce-o, dar de vite e mai rău; ș-apoi omu fără vită nu poate să trăiască.

— Așa e, moșule. Dar, iaca am auzit că, anul acesta, Statu o să vă dea nutreț pentru vite.

— Ei? Așa e? Am auzit și eu. Oare să fie adevărat?

— Da, adevărat.

Da ce-o să ajungă, domnule, nutrețu care ni l-o dat Statu! Uite, vezi, dumneata colo marea? Ei, să ni dea nutreț cât marea de mult și tot n-o să ajungă pentru toată țara. Sunt vite multe, ce crezi dumneata! Că nu o să vie nici câte-o furcă de român. Tătarii de aci, de la Tuzla, au oi multe și o să li piară toate, că n-au cu ce să le hrănească. Au început să le vândă pe nimica. Așa e, domnule, când nu vine ajutor de la Dumnezeu — ploaie — mor vitele, mor tătarii, mor toți românii, moare toată lumea!

— Poate la anu o da D-zeu să fie mai bine, zic eu.

— Poate! Da’ pân-atunci domnule, iaca vine iara și gura e al dracului, cere și trebuie să-i dai.

— Așa e, moșule.

Se apropie de mine misterios, ca și cum s-ar feri să nu-l audă cineva; își îndeasă pălăria pe ceafă și-mi spune:

— Da’ să vezi dumneata, domnule, cum s-au chibzuit Tătarii de aci de la Tuzla, ca să iasă din iarnă: Ei vor să dovedească foamea cu somnu. Noi o să dormim mult, zic ei; mult, așa, și ziua și noaptea, și când ne-om deștepta, mâncăm puțin, puțin de tot și iar ne culcăm;... și tot așa până în primăvară. Ai dracului Tătari! vezi, dumneata, ce s-au gândit ei! Să amăgească foamea cu somnu!

— Ei, cum s-o amăgească, zic eu. O să doarmă ei o zi, două, o săptămână, două, dar foamea tot n-o să-i lese în pace.

— Mai e vorbă, domnule!... Și eu gândesc tot așa. Auzi, să amăgească ei foamea. N-o să poată ținea! Da’ mai știi, domnule. Tătarii îs ai dracului, rabdă mult!

— Da dumneata, moșule, ce ai să faci la iarnă? Ai măcar unde sta?

— Am un bordeiaș și 20 de lei pe lună de aci, de la plantație. În vara asta, îmi strâng vr-o 80 de lei. O să-mi cumpăr un sac cu făină, ceva slănină și stau chitic în bordeiu păn-n primăvară; nu mă mai mișc de loc; uite așa (se face mic, lăsându-se pe vine). Și-n primăvară, ies la câmp (să scoală); că doar o da D-zeu să fie mai bine la anu viitor! (ridică mâinile înspre cer).

— Iaca, vezi, tot îi bine, moșule că ai măcar leafă.

— Îi bine, domnule. Da’, dumneata, ai leafă?

— Eu, Moșule?

— Da.

— Am.

— Da ce faci dumneata?

― Eu îs profesor.

— Ei da; și ai venit, poate, cu copiii cei mici de colo de la spital (arată cu mâna înspre sanatoriul eforiei de lângă mare).

— N-am venit cu copiii; dar stau și eu acolo, că pe aici nu mai e un alt adăpost.

— Și Statu li dă copiilor acolo tot ce li trebuie?

— Tot.

— De mâncare, pat, adică tot?

— Tot.

— Și dumitale tot așa?

— Nu; eu plătesc.

— Da D-ta ai leafă?

— Eu am leafă ca profesor.

— Apoi e bine de tot. Și câtă leafă ai?

— 700 de lei pe lună, moșule. (Nu se făcuse reducerile).

— Ce spui, domnule! (Holbează ochii mirat).

— Da, 700 de lei.

— Tiii! Câți poli fac, domnule?

— Ia, vr-o 35 de poli.

— Tiii!... Cumperi trei perechi de boi și încă de cei buni.

— Ce să mai cumperi boi acum, moșule; că nu e nutreț.

— Că bine zici! (Râde).

Răzămat în ciomag, rămâne un moment tăcut. Pe fața lui contractată citeam o adâncă uimire — 35 de poli! — Și par-că l-am deșteptat dintr-un vis, când am reluat vorba.

— Și zici, moșule, că Tătarii s-au chibzuit să amăgească foamea cu somnu în iarna asta?

— Așa e, domnule. Numai să poată. Că-i greu de tot. Gura e al dracului, domnule; cere, cere în toate zilele. Și n-o să o astupe ei cu somnu. Numai dac-a muri, atunci se înțepenește și nu mai cere nimic. Atunci se duce în pământ... colo... (arată cu ciomagu în șanțul de lângă șosea, clătinând trist din cap).

— Eh!, vitele mele s-au depărtat! Mă duc după ele, că iaca e vremea să mă întorc în sat.

— Buna ziua, moșule!

— Apoi..., cu D-zeu, domnule!