Schiță de călătorie

 

I

Dragii moșului,

În anul Domnului 1884, iulie, 10, într-o marți, am plecat și eu la Cîmpulung. Eram la număr cu toții opt, toți trup din trupul meu, os din osul meu, sînge din sîngele meu, cum am zice, și cu slujnica nouă, mai mari și mai mijlocii, mai mijlocii și mai mici, mai mici și mai mărunței, de toată mîna,

Cu două zile mai înainte a început să plouă. Se vede că triștea mea simțise că voi să merg la primblare și începuse a mă prigoni, precum m-a prigonit și altă dată, singura cînd am fost și eu să mă preumblu afară la țară. Eu spusesem de mai-nainte alor mei să nu meargă cu mine, căci eu sunt piază-rea, n-am parte pe lume. Ei nu m-au crezut și mulțumită lor, pe lîngă dînșii m-am bucurat și eu de cîteva zile senine, cît am fost în Cîmpulung. Se vede că vreunul din ei fu cu pieze bune.

Și așa, cum vă spusei, într-o marți, pe ploaie, cu trenul pe la 9 ore dimineața, am plecat la Cîmpulung. Să nu cereți, dragii mei, să vă povestesc ceva de acest drum; căci n-am ce, de nu că a plouat o ploaie mărunțică și deasă, că pomii, cu ierburile de pe cîmpii fugeau înapoia noastră ca luate de Iele, că huruiturile vagoanelor nu te lăsa să te înțelegi la cuvinte cu soții de călătorie, ci trebuia să strigi tare; că fluierăturile locomotivei te deștepta din cînd în cînd. Ce să vă mai spui? Ați călătorit vrodată cu drumul de fier? Ei apoi ce mai umblu dar să lungesc vorba. Am ajuns la Pitești.

Aci am pogorît la gară, am așteptat în salon două ceasuri pînă să se gătească trăsurile ce trebuia să ne ducă la Cîmpulung.

Am fi voit ca în timpul acesta de două ceasuri să fi văzut și noi o parte din oraș. Dar unde fu cu putință? Ploua și nu mai isprăvea. Dacă am văzut așa, ne-am pus și noi în pizmă, ne-am înarmat cu răbdarea și am așteptat acolo pînă s-au gătit trăsurile, ne-am încărcat în ele și seara pe la 9 1/2 ceasuri, ne-am dus în Cîmpulung, uzi ca niște șoareci.

Și despre acest drum, iarăși n-am ce să vă spui, decît că furăm tescuiți, făcurăm la cuie de bleau și la piroane, din pricina frigului ce se lăsase, căci într-o ploaie ne-a dus pînă seara. Acum se ostoise oarecum ploaia, dar se lăsase întunerecul.

Am tras în gazdă la preotul Nicolae Diaconescu, în ulița Gruiului, unde închiriasem case.

A doua zi, cel dîntîi lucru ce izbește băgarea de seamă a călătorilor sunt multele biserici. Sunt locuri unde nu faci o sută de pași și dai de o biserică, peste tot 20 de biserici pentru 5.500 de locuitori, adecă o biserică pentru 55 capi de familie. Se vede că cîmpulungenii sunt ori au fost religioși, sau, cum se zicea mai de demult, evlavioși. Cam așa erau și bucureștenii, mai acum patruzeci și mai bine de ani. Era o mulțumire sufletească să auzi dumineca clopotele de la 120 de biserici,trăgîndu-se dimineața toate deodată și în frunte cu clopotul cel mare de la Mitropolie, chemînd creștinii la rugăciune… Dar acum, bucureștenii sunt, iaca cum sunt și ce sunt. Acum s-au civilizat oamenii, nu mai merg la biserică, ci unii la lucrul lor de toate zilele, cei mai mulți la instrucția militărească și alții dorm pînă în prînzul mare.

De atunci pînă acum s-au desființat vro trei, patru biserici; dar s-au ridicat o mulțime de case mari, toate cu cîte două sau trei turnuri, de nu se mai cunoaște din biserici. De unde pînă atunci era numai o bărăție, acum, sunt pe lîngă bărăția veche, arsă la 1847 și înființată din nou, încă un paraclis, o mînăstire cu o școală de fete, o alta la Cioplea, sat de pavlicheni, unde s-a înființat și un seminar papistășesc și acum în cele din urmă o catedrală măreață catolică; și de unde era doi, trei, barați, azi este un arhiepiscop și o ceată foarte numeroasă de popi și de călugări d-ai Papei.

Ce să zici? Ne-am civilizat!

Azi mai avem ce nu aveam pe atunci; avem o biserică evangelică și una luterană; mai avem o sinagogă măreață și o sumă de lavre mai mici.

Avem, avem multe lucruri noi azi în București, numai sunt vro patru, cinci biserici ortodoxe mai puțin, căci în acest timp, adecă de vro patruzeci de ani încoace nu s-a mai făcut nici o biserică din nou, adecă nu s-au mai adăogat nici una, cu toate că obștea a crescut.

Cîmpulungul este așezat d-a lungul gîrlei Rîul Tîrgului, pre un loc înclinat spre sud-est. El este înconjurat la est de muscelele Crețișoara și Mățău; la sud de urmele cetății Jidova și de muscelul Rîpa lui Panu; la vest de dealurile Gruiului, cu șesurile de pe înălțimile lor; la nord de dealul Măgura. Alte vîrfuri mai însemnate, înconjurătoare, sunt: Piatra Nămăieștilor, piscul munților Portăreasa și Strîmtu.

Locuitorii sunt deștepți și negustoroși. Lauda cea mai mare ce li se cuvine este că-și păstrează naționalitatea neatinsă.

[…] Arendașii de moșii, de hanuri și cîrciumarii sunt numai români. Un singur tinichegiu se află în oraș și, acela, se zice că are să-și încarce tărăbuțele și să se ducă de unde a venit. Mai acum cîțiva ani, spun localnicii, că a fost venit o colonie de bulgari, cerînd să li se vînză locuri preste rîu cu îndatorire ca ei să canalizeze rîul. Cererea lor n-a fost primită. Ei s-au dus de s-au statornicit în Ploiești și azi se zice că le pare rău cîmpulungenilor că nu i-a primit.

Nemți sunt toți, toți, șapte la număr: șase tîmplari și un croitor, precum mi-a spus gazda mea. Cu toate astea au o bărăție. Această biserică catolică este mai bogată decît toate bisericile ortodoxe: are moșii, codri de munți cu păduri frumoase pe care le exploatează călugărul papistaș foarte sistematic; mai are binale în oraș și locuri date cu embatic. Se zice că bărăția este înzestrată cu averi încă de pe timpurile lui Radu Negru-vodă.

Atît locuitorii din oraș, cît și de pe la sate, nu sunt bețivi. Au țuică berechet, și încă țuică bună, curată de prune, și cu toate astea nu sunt căzuți la patimă. […]

Mai fiecare locuitor are vite: vaci, porci și pasări de curte de tot felul.

Atît în oraș cît și pe la sate, casele cele vechi sunt fără coșuri. Fumul iese prin poduri. Ferice de ceea ce păstrează acolo! Casele cele noi se fac după moda de astăzi.

Cîini în oraș mi s-a părut a fi puțini, judecînd după numărul caselor și acești cîini nu sunt răi. În București, prin multe locuri ești silit să ocolești pe unii cîini de teamă să nu te pomenești cu pantalonii croiți.

Acum ori că locuitorii din București, tăind cîinilor frunză, sunt mai zvăpăiați decît cîmpulungenii, de îi întărîtă și-i fac să turbeze sau că cîmpulungenii sunt mai așezați și dă pace tutulor. Cine știe să vie să ne spuie, că eu nu știu ce să zic.

Am aflat în urmă că și în acest oraș de munte sunt cîinii răi; dară stăpînii lor îi țin legați de le păzesc curțile, iară nu ulițele, ca la București; vezi că aici stăpînii unor astfel de cîini se vede că au trecere și așa cîinii lor, sub ocrotirea stăpînilor lor, sfîșie pulpele trecătorilor, fără milă de păcat și fără să se sfiască măcar de lațul hingherilor. Pare c-ar fi sudiți. Orașul este străbătut d-a lungul lui de un canal de apă, tras din Rîul Tîrgului, pentru trebuințele locuitorilor și pentru stropitul ulițelor.

Locuințele, atît în oraș, cît și de la sate, sunt mai bune decît ale cîmpenilor. Muntenii trăiesc în mai belșug decît locuitorii de la cîmp.

Mai toate ulițele sunt așternute cu piatră. În această privință au dreptate, pentru că piatră, slavă Domnului! se găsește mai multă decît le trebuie.

Pe lingă tîrgoveți și săteni cu împestrițate haine, nu arareori vezi prin mijlocul tîrgului stoluri de gîște, gîrîind, vacile mugind și căutîndu-și prăsila; vițeii zbierînd și chemîndu-și mumele. Primarul de astăzi a oprit umbletul rîmătorilor pe ulițele de căpetenie, sub pedeapsă de a-i împușca. Și totuși vezi pe cîte unul din acești rîtani făcînd niște marșuri grohăinde, tocmai pe lîngă casa comunei, cu partea-ntr-o căciulă, cum s-ar zice, fără leac de teamă. Merge țanțoș, nesupărat de nimeni, se vede că se bizuie în puterea stăpînului lor, care, deh! este cu vază în oraș.

Afurisitul de hatîr și aici este încuibat. Ba, bine că nu, cînd la București a scos și pui.

Orașul are și un bulevard. El este în lățime ca de cinci metri, iară în lungime ca de 180 de pași. Așa cum este, el poate să fie de ajuns pentru preumblarea celor locali, dară neîndestulător pentru mulțimea mosafirilor ce vin vara la aer muntos.

Îmbulzeala este așa de mare, încît daca vrei să mergi fără să superi pe cineva, trebuie să-ți iei o tăgîrță cu pardonuri, să împărți în dreapta și în stînga, înainte și înapoi, celor ce te împing sau celor pe care îi calci pe bătăturile picioarelor. Dară mai adesea te lipsești de o asemenea preumblare, unde în loc să te întremezi, mai mult amețești în înghesuiala și învîrtitura cea în loc. Bucureștenii, pentru aceasta, în vorbirea lor cea înțepoasă, l-au numit „Bulevard-Pardon“. Serile, muzica regimentului de dorobanți sau cîte vrun tacîm de lăutari se silesc, pe cît pot și ei, să deschiză inima preumblătorilor și să le facă o bună petrecere.

În copilăria mea auzeam zicîndu-se celor ce sau își rădeau mustățile, ori se îmbrăcau și vorbeau cîte vreo gugumănie ca să semene a strein, auzeam zicîndu-li-se „neamț din poartă“, nu știu pentru ce.

Ce ați zice dumneavoastră azi cînd veți auzi că pe acest „Bulevard-Pardon” franțuzeasca are mare căutare? Nu știu ce vor să arate acei ce nu te mai slăbesc din franțuzește, procopseală ori altceva? Spuneți dumneavoastră, că eu, uite, nu mă pricep la d-alde astea. Sau mai bine zis, învinovățiți-mă pe mine că sunt pizmaș unde nu știu îndruga și eu la franțuzește. Vezi că nu voi să-mi aprinz paie în cap…

Două scoale de băieți și una de fete, cu cîte patru clase primare este vatra de unde se răspîndește lumina cunoștinței în popor.

Măsura de propășire și de învățătură la popor într-o localitate se judecă pare-mi-se după gustul de citire al locuitorilor. Numiți d-voastră pe cîmpulungeni cum veți socoti că e mai bine, după ce veți ști că în oraș nu se află nici o librărie. Eu nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră.

Vina nu este a mea dacă vă voi mai spune că pe lîngă cărțile didactice ce se află de vînzare la un cofetar și la un băcan, se mai găsesc la aceștia și cîteva din romanțele bucureștene ce terfelesc literatura noastră națională. Cărți de știință și de literatură sănătoasă nici nu se pomenește. Vă spusei acestea numai să nu mă credeți vrun gurăcască, vrun pierde-vară, altfel nici că mai deschideam gura, de aceea vă mai spui încă o dată: nu mă bag, nu mă amestec în trebile d-voastră: facă cîmpulungenii cum vor pofti; numiți d-voastră cum veți voi. Eu nu voi să știu, nu voi să auz, mă spăl pe mîini ca Pilat din Pont.

Mai toate balcoanele caselor mari și pălimarele caselor mai mici sunt împodobite cu ghiveciuri de flori. Ortensia însă și cercelușu sunt răspîndite foarte în oraș. Nu vezi o casă mai de Doamne ajută! să nu aibă două sau trei ghiveciuri cu ortensia, ori cu cerceluși, și se vede că le merge bine, căci sunt foarte frumos înflorite. Pe lîngă dînsele mai vezi mușcate și colea și colea cîte un trandafir de lună, garoafe și puțini oleandri.

Grădinițele tutulor caselor sunt pline de amgrișai, cafea, ochiul boului, călțunași și încă cîteva feluri de flori, pe lîngă zarzavaturi.

La Cîmpulung dacă vrei să mănînci carne în ziua aceea, trebuie să fii în piață la 4 ceasuri dimineața. Adecă povestea ăluia: cînd o trage fleica la bărăție, să sfîrîie clopotul pe grătar. Altfel la 6 ceasuri găsești pe măcelari răzuindu-și scaunele și spălîndu-le ca să fie gata pentru a doua zi.

Laptele de vacă era mai ieftin decît cel de oaie.

Tîrgul de la S-tul Ilie este însuflețit. Neguțătorii veniți în bîlci așteaptă cu nerăbdare pe rucăreni și pe propietarii de moșii și de codri de munți cu cari fac mare alișverișuri.

Poamele ce pot dăinui sunt mai gustoase. Zmeura joacă un rol însemnat. Îmbelșugarea în oraș, pentru musafiri este cînd încep a se coborî fetele cu zmeura culeasă de la Lerești.

Pe lîngă acestea, cu cît ți se îngrașă ochii văzînd oameni și femei, frumoși și plini de viață, cu atît te îngrețoșezi cînd vezi pe gușați. […]

II

Povestea ăluia, omul cade dintr-un pom și tot se odihnește un an, darămite noi cari veneam tocmai de la București, se putea să nu ne odihnim măcar două zile? A doua zi, d-abia ne-am așezat. A treia zi am dat și eu cu nasul prin piață; după prînz am fost la fîntîna lui Crasan și seara pe bulevard.

La 13 iulie, sculîndu-ne de dimineață, am luat-o apostolește cu cățel, cu purcel, cu mare cu mic spre Bughia. Am urcat coasta dealului ce stă cu fața spre Gropani. Din crîng în crîng, din stufiș în stufiș, am cutreierat mai toată coasta dealului. Soarele era în puterea lui, bun bucuros că scăpase de ploaia ce ținuse cîteva zile. Viind pe drum priveam uimiți și plini de mirare văzînd vîrfurile cele mai înalte ale munților albi de zăpadă. Auziți d-voastră? Zăpadă în luna lui iulie! Soarele arunca săgețile sale cele arzătoare asupra ei și neaua de astă dată supusă căldurei se prefăcea în apă.

Pare că vedeai cu ce mîndrie soarele își preumbla privirile asupra piscurilor cari, în cea mai mare parte de an, sunt nesimțitoare la dragostea ce le arată cela ce dă viață animalelor și vegetalelor.

Am cutreierat, zic, mai toată coasta dealului pînă am dat peste două tufișuri, aproape unul de altul, cari își împrumutau umbra.

Între aceste două tufișuri ne-am așezat sălașul. Un prichindel de român vechi, fiu al unei văduve cu locuința în satul Bughia, se luase după noi, și ne-a prins bine, ne-a dat mare ajutor.

Am făcut, parte din noi, o vînătoare de uscături printre crînguri și am adunat destule spre a ne pregăti mîncarea de prînz. Altă parte ne-am făurit două frigări dintre nuielele stufișului, am tăiat carnea și am așezat-o la focul ce ațîțarăm din uscăturile adunate.

Pînă să se frigă friptura, prichindelul ne aduse de la mă-sa o mămăliguță ce zisesem să ne facă, și apă rece de jos de la fîntînă.

De ar fi stat cineva de o parte și ar fi privit la sălașul nostru, ar fi avut ce vedea.

La umbra stufișurilor ar fi văzut pe cei mai în vîrstă, între cari cel dintîi eram eu, cum stam tolăniți pe un covor de iarbă verde d-asupra căruia așternusem un tartan; pe cei tineri rătăcind printre crengurile vecine cu zburdălnicia vîrstei lor; codăneii, rîzînd și cu voioșie făcînd și ei treabă, cum puneau uscături mereu pe foc ca să se facă jăratec pentru friptura de pe frigările ce le întorcea servitoarea; „pe cei mici cum alergau zglobii să prinză fluturei și să se zbenguiască printre floricele.

Mai poftă de mîncare ca aceea ce am avut cu toții atunci după atîta drum, nu-mi aduc aminte să fi avut de mult.

În mai puțin de o jumătate de ceas mămăligă, pîine, friptură, ouă și brînză de burduf cîmpulungiană se mistuiră. Le-am stropit și noi cu nițică apă de sapă de jos de la han și cu de cea rece nemuritoare de care ne aducea prichindelul de român-vechi de la fîntînă. Acolo ne-am petrecut toată ziua, adunînd flori de pe cîmp, făcînd mănunchiuri și apoi lepădîndu-le, să culegem alte floricele și să facem alte mănunchiuri.

Către seară ne-am luat catrafusele și am plecat. Pe cei mici i-am dus tîrîș-grăpiș, fiindcă am coborît dealul pe un povîrniș foarte înclinat, printre copăcei deși și stufoși pînă în marginea unui pîrîiaș mic, a cărui obîrșie este între dealuri.

Nu făcea el, cit zgomotul ce producea. Susurul apelor de munte se aude de departe. Toate apșoarele vin spumegînde din pricina piedicilor ce întîmpină în scursoarea lor. Și parcă sunt tot învrăjbite, atîta de tare vuvuiesc.

Se vede că lupta ce au cu pietrele pe care le aduce pe cursul lor, ori lespezile pe spinarea cărora curg, și pe cari nu le pot urni din loc, le fac de murmură tot a gîlceavă. Aici pe marginea acestui pîrîiaș am stat de ne-am odihnit la umbra unor copăcei.

Cu anevoie am ieșit la lumină ca să mergem să vedem băile de la Bughia. Nu că vreo piedecă a firei ne împiedeca, dar nu puteam urni din loc copiii culegînd la floricele. Mai cu seamă floricica ochiul șarpelui sau urechea șoarecelui, miozotis (nu mă uita) era căutată cu sete și de cei mari și de cei mici.

Se putea să nu te ispitești a culege vreuna din aceste iubite flori, pe cari o vedeai la vrun loc de care nu te puteai lesne apropia? Din locșorul unde era ea cățărată pe marginea apei, pare că te chema și pare că era mai frumoasă decît cele pe care le aveam în mînă, căci lepădîndu-le pe acestea ne încumeteam a culege pe cele mai cu greu de dobîndit. Așa este omul, ce să zici? Niciodată nu se mulțumește cu ce are, ar dori să aibă ce nu are.

Și intrînd în curtea băilor d-lui Gropan, proprietarul unui stabiliment de băi, am rămas mut de surprindere. M-am gîndit la ceea ce i-a dat natura și la ceea ce el, om necultivat, nu voiește a face. Totul este în starea sălbatecă în care firea a lăsat fîntînele de apă minerală.

După analizele ce auz că Ie-a făcut doctorul Bernad din București, se zice că ar fi niște ape rari în felul lor.

Se mai zice că o societate de oameni cunoscători de așa treabă i-a făcut propunere: să-i ia fîntîna în întreprindere pe zece ani. Societatea să facă un stabiliment de băi sistematice și să-i dea și 20.000 lei.

El n-a priimit. Eu socotesc că guvernul ar trebui să intervie. Datoria sa ar fi să nu lase să se părăsească un așa izvor de tămăduire pentru pătimași. Are o lege de expropriare pentru utilitate publică. Să-l îndemne a face îmbunătățirile cerute de progres sau, dacă se va îndărătnici să nu voiască, apoi să-l exproprieze.

Căci dacă norocul i-a dat pe mîini niște izvoare atît de prețioase, apoi sunt în drept toți să se bucure de bunătatea lor și aceasta în folosul lui bănesc și în al tutulor ca dătătoare de sănătate. Daca el este codaci, legea să treacă peste dînsul în folosul omenirei suferinde.

De aci am trecut în al doilea stabiliment de băi, proprietate a familiei Laurian. Aci se vede însemnate îmbunătățiri.

Însă se zice că apele nu au atîta putere vindecătoare ca cele de mai sus.

Și întorcîndu-ne acasă, suind și coborînd, am ajuns la 7 ceasuri căzuți de osteneală; apoi somn ce am dormit în noaptea aceea cu anevoie se poate dobîndi în oraș.

Ghimpi să fi fost în așternut nu i-am fi simțit. Am dormit duși, încît tocmai a doua zi de dimineață ne-am deșteptat, pregătindu-ne pentru alte preumblări ce am mai făcut.

Apoi la 18 iulie dimineața am pornit la monastirea Ciocanu. A mers și gazda cu noi.

Pentru aceasta un car cu doi boi coviltirit și procoițat am închiriat pentru femei și copii; noi bărbații merserăm pe jos, adică ai noștri, părintele și încă trei prieteni cu cari ne întîlnirăm în Cîmpulung și cu cari am făcut mai toate preumblările.

Ca să mergi la monastirea Ciocanul, apuci pe șoseaua ce duce la Bughia, pînă la un loc, apoi cîrmești la dreapta și după ce mai mergi nițel cobori și mergi printre dealuri pe o scursoare de ape, printr-un sat, pe care îl dai la spate și ajungi la rîul Bughia.

Peste acest rîu este o punte bună de trecut cu piciorul, iar carul dă prin apă.

Așa făcurăm și noi și ne oprirăm dincolo la han. Hanul era închis. Strigarăm și un băiat gușat veni să ne spuie ca să mai așteptăm că vine mă-sa numaidecît. Se dusese, biet, să-și vază de niște purcei ce avea.

Daca veni, băgă pe băiat pe o fereastră, deschise ușa și ne dete nițică țuică. Cheia de la ușă, vezi, era la bărbatu-său și el se dusese în tîrg.

Altceva nu mai avea, ni se răspunse, că n-are căutare.

Pînă să bem țuica intrarăm în vorbă cu dînsa despre mai multe. Ea ne răspunse la toate cum se pricepea și ea mai bine. Cînd veni vorba despre gușa fiului său, ea ne zise:

„Cum vedeți, domnilor, gușa fiu-meu este mică; s-ar putea vindeca; s-a vindecat mai mulți; dară lasă-l mai bine cu gușă, decît să meargă la oaste, că mai am unul în miliție“.

Poate să fi avut dreptate femeia; noi însă nu i-am stat împotrivă, am plătit și am plecat înainte.

De ce mergeam, d-aia drumul se îngreuia, el devenea din ce în ce mai anevoios, fiindcă suia la deal și numai pe pietriș; și, înaintînd, pietrișul se mărea.

Într-acestea vedeam că începe a se înora și pînă să băgăm de seamă și începu a ploua. Deschiserăm umbrelele; și ca de cînd m-apucai să vă povestesc, ea și încetă.

Ca să te sui de aci la mănăstire două drumuri se deschide: unul pe la Mlaștini, care este mai de ocol, altul mai scurt dară mai greu de urcat. Noi hotărîrăm să mergem pe acest drum.

P-aici însă în loc de pietre întîlnirăm pietroaie. În urma noastră mai veneau încă două care, fiecare cu cîte patru boi. Al nostru era cu doi, dară niște boi tineri și harnici.

Astfel era drumul așternut, adecă cu pietroaie aduse de apele dealurilor de primprejur și lăsate spre a arăta trecătorilor ce pot ele cînd vin mari, umflîndu-se de ploi. Ajungînd la poalele dealului pe coasta căruia este mănăstirea, poteca pe care trebuie să te sui este așa de repede încît d-abia cu piciorul te poți urca.

Ba încă, după ce că poteca este strîmtă și cu făgașuri, cînd într-o parte, cînd într-alta, apoi pe la unele locuri este știrbită de apele ce curg de din sus. În zadar călugării cîrpesc aceste știrbituri cînd cu găteje, cînd cu frunzet ori cu alte umpluturi; cînd plouă se știrbește la loc.

Urcarăm, mai cu hăis, mai cu cea, mai cu umărul pe la loitrele carului, mai făcînd gălăgie și ajunserăm la poarta monastirei. Un călugăr o deschise și noi intrarăm; după noi intrară și celelalte două care. Am uitat să vă spui că acești mosafiri erau însoțiți de un tacîm de lăutari, cari ne-au scîrțîit cît fu drumul de lung.

Celait drum pe la Mlaștini dă pe la satul Albești, unde sunt carierele de piatră; dară acela este mai lung și mai puțin greu de suit.

Deoarece timpul era cam noros, și deoarece din acestă pricină am intrat în curtea monastirei, am crezut de cuviință să cerem voie de la părintele stareț să ne lase a mînca în curtea monastirei. Ne urcăm într-un fel de cerdac, locuința starețului, pe o scară ce d-abia se ținea de veche ce era.

Starețul nu era acasă; se dusese la vreo altă monastire pentru ceva chiverniseală, căci aci la Ciocanul, călugării sunt, cînd mîncați, cînd nemîncați. Atîta sărăcie n-am mai văzut.

Pe zidurile locuinței stărițești erau însemnate cu condei de plumb o mulțime de nume, ale celor ce cercetase monastirea. Proză și versuri franțuzești și românești, cari mai de cari pricepute de cei ce le-au făcut, iar nu de cei ce le-au scris, erau d-asupra mai fiecărui nume. Franțuzeasca nici de aici nu lipsi. Se vede a fi o molimă, a ne arăta, noi românii și mai cu seamă femeile, că știm limbi streine, către cei ce nu le cunosc. Învățăm pe dinafară, cîteva rupturi de stihuri, ale nu știu cărui scriitor, și apoi cu loc, fără loc, cu timp, fără timp, țoropoc! ne pomenim că le spunem tocmai la cei ce nu știu boabă din ceea ce vorbim sau scrim. Păcate părintești!

Nu mai spui ce am văzut în chilia starețului, că n-am ce; destul că ne-am grăbit a ne da mai curînd jos, de frică să nu cadă cu noi pălimarul ce-i înconjura chilia. Atît de vechi era.

Ne-am așezat și noi, două tabere: cei ce veniseră în două care, o tabără, și noi alta; ei în partea dreaptă a bisericii, noi în partea stîngă. Biserica despărțea amîndouă taberile. Am întins două mese. Lor le cînta lăutarii; nouă ne cînta păsărelele.

Am început a mînca. Aveam două gîște fripte, brînză, ouă, vin, aduse în coșuri, și o sticlă de țuică. Se întîmplase să fie într-o zi de miercuri, preotul și preoteasa, fără să știm, și fără să ne fi adus aminte de Sfînta Miercurea, își aduseră măsline și ceapă verde. Fu însă cu neputință a face pe preot și pe preoteasă să mănînce din merindele noastre. Atunci noi am făcut, ceea ce a făcut popa nemțesc cînd l-a luat la socoteală nu știu cine că de ce merge la biserică pe mîncate și apoi se grijește.

Știți ce a răspuns baratul? Apoi dacă nu știți să vă spui eu. El a răspuns: „Mai bine să fie Christos d-asupra purcelului, căci el să vede că mîncase friptură de purcel, decît să fie purcel d-asupra lui Christos.”

Așa am făcut și noi cu preotul, dară nu ni s-a trecut. Am început a mînca din măslinele lui, zicîndu-i să facă și el ca noi, adecă postul să fie d-asupra dulcelui, iar dulcele d-asupra postului. Felul lor de a judeca fuse altul; ei ziseră: „Cînd e zi de post, apoi post să fie. Cînd e zi de dulce, dulce să fie.“

Dacă am văzut că nu-i putem încredința să judece ca noi, îi lăsarăm în plata Domnului, să fie de post.

Încă mîncînd vedeam că încep norii a se aduna. Ne-am sculat de la masă. Musafirii cei ce veniseră cu două care, se vede că tocmai tîrziu se deșteptară și cunoscură că nu era tocmai bine să mănînce cu lăutari în curtea monastirei, se încărcară și porniră de acolo. Noi lăsarăm copiii la car cu servitoarea, și împreună cu cei mai mari, ne urcarăm tocmai în vîrful dealului, trecînd printre niște fîneață în floare, de-ți era mai mare dragul să privești la dînsa. Cîteva umbre de călugări, niște căzături de oameni, niște ființe, fleoși de bătrîni, o cosea cu nemilostivire.

Ca să ajungem în vîrful muntelui, trebui să sărim pîrleazul, gardul care îngrădea coprinsul monastirei.

Priveliștea ce ni se arăta ochii noștri o sorbea cu nesați. Dacă ar fi fost senin, am fi putut vedea mai limpede orașul Pitești și Curtea de Argeș. Așa cum le-am văzut noi, printre negură, nu se deosebeau lămurit. Privind într-o parte și într-alta, în depărtare și la vîrfurile dealurilor și munților vecini, numai iată că auzim lunînd. Noi nu băgăm de seamă ce se petrecea prin văi. Și, aruncîndu-ne ochii și într-acolo, văzurăm ce n-am mai văzut pînă atunci, la vîrsta în care mă aflu.

Norii, pasămite, se adunară prin văi, se îndesară, se înghesuiră, și începură a ieși fulgere dintr-înșii și a bubui tunetele.

Am rămas încremenit. Eu eram învățat să văz fulgerele și să aud tunetele d-asupra capului meu, acum să văz și să auz tunetele sub picioarele mele! Mă uitam și tot nu-mi venea să crez, și cu toate astea așa era.

Atunci i-am adus aminte de chir Zeus, zeul zeilor elinești, și drept să vă spui, pare că o mîndrie oarecare mi se furișă în inimă. Pare că îmi șoptea cineva la ureche: „Cu ce era acel Zeus al elenilor din vechime mai cît tine? N-ai și tu acum fulgerele la mult de picioarele tale?“

Din uitucia aceea de mine, mă deșteptară tovarășii mei, cari mă siliră să ne coborîm mai curînd, daca voim să nu ne boteze ploaia, care se urca acum pe munte. Le-am mulțumit pentru aducerea aminte ce mi-au făcut, că eram om păcătos și nevoiaș, ca toți oamenii. Mi-am scuturat haina, lepădîndu-mă de fumul mîndriei ce umbla să mă cuprinză, am nesocotit șoaptele ce-mi zbîrnîiau pe la ureche, și am gonit de la mine deșertăciunea de a mă asemăna cu un Zeus, mai lacom, mai berbant decît toți oamenii, precum spune la cărțile lor elinești, că era acel zeu al zeilor lor.

Am rămas creștin, precum sunt, și am lăudat în fundul inimii mele pe Cel ce a făcut lumea din nimic, cu toate minunile ce se pot vedea și ce nu se pot vedea.

Abia am ajuns în curtea monastirei, și unde începu să plouă, și ce ploaie, Dumnezeule! ploaie d-alea de parcă se deschisese cerurile și dîndu-se drumul tuturor izvoarelor de sus.

Abia am apucat de ne-am aciuit, cari prin tinda bisericuței, cari pe sub pălimarul locuinței stărițești, pe după niște tocitori, printre niște mese stricate și printre trăcănaie de tot felul, puse acolo la adăpost.

Și, adăstînd acolo, ca să înceteze ploaia, am avut prilej să văd că toată obștea aceea era alcătuită din șase ori șapte călugări și din vro doi ori trei frățoi.

Casele cari înconjoară monastirea ca o jumătate de cerc în cari șed acești oameni, închinați monachiei, sunt mici, pitulate și povîrnite într-o parte de vechi; murdare, cu uși de trebuie să se aplece cînd intră în ele, cu ferestre mititele și nu toate ochiurile cu geamuri. Case de lilipuțieni, adică de pitici. Călugării, jigăriți, de pare că nu se pieptănaseră de nici ei nu mai țineau minte, hărtăniți și nespălați, cu chipurile macre și ajunși de bătrînețe și de post.

Ce să zici, sărăcia este zugrăvită în această obște, cu toate grozăviile ei.

Așa cum erau, unii ieșeau să bage în chilie te miră ce catrafuse, ca să nu le plouă; alții duceau cîte o doniță sau putină la picătura streșinilor, alții ca să îngrijească cine știe de ce lucru de nimic, și mai toți cu picioarele goale, în cap cu cîte un comănac pleoștit sau turtit în vreo parte, cu zdrențele de pe dînșii sumese.

Intrînd și ieșind de prin chiliile lor, mi se înfățișa o icoană tristă a nemernicii omenești. Gîndurile mi se duse departe, foarte departe, înapoi la timpii de sălbăticie a oamenilor.

Atunci mi-am zis: „Oare această mănăstirică să nu fi fost ea înzestrată de cei ce au înființat-o cu o cît de mică avere?“ Eu crez că da; dară societatea în timpii din urmă a crezut de cuviință să ia averile monastirilor și să le dea statului. Bine. Dară atunci societatea trebuia să îngrijească de acele umbre de oameni ce să găsesc adăpostite pe la monastiri, ori să desființeze cu totul obștea. În ce vor fi vinovați acești nevoiași să sufere cea mai îngrozitoare ticăloșie?

Un frătoi pe așa ploaie își găsise să se ducă de vale să aducă apă de la fîntînă. Cînd se întoarse era ud pînă la piele. Ne dete de băurăm. Drept să vă spui, așa apă ca aicea mai rar. Două pahare mari am băut și n-am simțit cîtuși de cît vreo greutate, și rece de pare că era pusă în ghiață. Halal de așa apă!

Ploaia stătu și, pînă una alta, încărcarăm femeile și copiii în car, iară noi călări pe picioarele noastre ne găteam a porni. Călugării stau pe dinaintea chiliilor lor și se uitau la noi cu jind. Văzîndu-i așa stînd, te coprindea mila; inima ți se înmoaie cînd vezi dobitoacele, rîvnind la bucătura ce bagi în gură, și te milostivești. Ce inimă să fie aceea, cînd vezi pe seamănul tău, poftind lucrul de care tu te îndestulezi în veselie, și el, seamănul tău, n-are și nu poate, și nu știe cum să-și agonisească cele spre traiul său? Mi se pare că datoria societății ar fi să se gîndească și la aceste ființe neînvățate și nepricepute, spre a le asigura un trai, deși nu îmbilșugat, dară măcar îndestulător pînă cînd își vor mai tîrî zilele pe această lume, pe care, ei, fără să știe de ce, o urăsc.

Noi îi chemarăm și puserăm cîte ceva fiecăruia în mînă; și bine făcurăm; căci deodată patru din cei oarecum mai tineri, ne încongiurară carul, ne ajutară la scoborîș, de scăparăm cu față curată. Pare că era năzdrăvan carul, mergeam mai mult pe sus, de parcă n-atingea de pămînt. Nu se mai simți nici făgaș, nici știrbiturile ce mai făcuse potecii ploaia ce căzuse. Cînd ne văzurăm în vale, ne luarăm încă o dată ziua bună de la acești oameni uitați și de Dumnezeu și de lume, și mergînd încet, încet, cum se merge cu boii, am ajuns acasă pe la șapte ceasuri seara, adecă în amurg.

De cîte ori mă gîndesc și azi de ceea ce am văzut Ia monastirea Ciocanul, de atîtea ori mă înfiorez de mărirea lui Dumnezeu și de uitarea de sine a călugărilor de acolo.

III

Aflasem că la Berivoești se afla un orb din naștere, care are o ținere de minte foarte însemnată. Se zicea că știe orînduiala bisericii mai bine decît un dascăl, cîntă în strană, se duce, chemat fiind, pe la mesele unora și altora și spune fel de fel de bazaconii, de unde capătă cîte ceva și cu aceea trăiește.

Am voit să-l văz, ca daca s-ar putea, să știu de la dînsul vrun basm, vro poveste sau altceva. Mi s-a spus că e bolnav și d-aceea n-a venit anul acesta la bîlci, el carele în toți anii venea.

Mă hotărîsem să mă duc eu la dînsul. Cînd în dimineața de 21 iulie văz pe gazdă că mi-l aduce.

Am intrat în vorbă cu dînsul. Mi-a spus că se numește Moș Florea orbul, că este de peste 65 de ani, că locuiește în sat la Berivoeștii pămînteni, județul Muscel, pe lîngă Cîmpulung. După acestea a început să-mi spuie de Alexandru Machedon, de Xantipa filosoful, de Halima. Eu l-am oprit.

L-am rugat să-mi spuie, daca știe, ghicitori, basme ori povești d-alea de care se spun pe la șezători. Din tot ce a putut să-mi povestească în timp de aproape un ceas și jumătate, m-am ales cu o poveste, cu cîteva ghicitori și cu următoarele versuri. L-am rugat să mai vie, mi-a făgăduit, dar nu s-a ținut de cuvînt.

STIHUL BUCHILOR.

Az Azi a mea iubită floare,

Garoafă mirositoare,

N-ar fi bine și cu cale

Să facem o plimbare?

Buche Bine ești împodobită

Ca o garoafă-nflorită.

Vide Văz că ești foarte cuminte

Și-nțeleaptă la cuvinte;

Că de vreai mai dinainte

Erai om foarte cuminte.

Glagol Grăiește-mi vreun cuvînt

Să mă mai țiu pe pămînt.

Dobro Dă-mi mie vro bucurie

Să-mi fie spre veselie.

Est Eu sunt cel om streinat

De dumneata depărtat.

Juvite Jeluită, puică, tu vei fi,

Dacă nu mă vei iubi.

Zalo Zapis ție ți-aș fi dat

De nu te-ai încredințat.

Zimble Zi-mi tu ca să viu la voi

Să mai vorbim amîndoi.

Ije Ismă creață și-o lalea

Iubi-m-aș cu dumneata.

I Ispitit-ai în tot chipul

Și mai cercat cu cuvîntul,

Caco Că ești floare asomie

Să-mi fii dragă numai mie.

Lude La dumneata, puiculiță,

Aci-n dos în grădiniță;

De la vale de portiță

Răsări o garofiță.

Mislete Mîhnită, puică, vei fi

Daca nu mă vei iubi.

Naș Nădăjduind, puică, la tine

Rămăsei ca vai de mine.

On O! mijloc, mijloc subțire,

Vrei să mă dai de rușine?

Pocoi Pentru tine, puiculiță,

O să mor fără credință.

Rița Rău fusei eu rinduit

Cu ast pustiu de iubit.

Slovo Să-ți zic floare asomie

Că placi multora și mie.

Tferdo Tu ești a mea mîngîiere,

Dragostea vieții mele.

Uc Umblind m-am tot tulburat

De-al tău dulce sărutat.

Fita Focul ce este in mine

Arză rochia de pe tine.

Her Hiarele de m-ar mînca

Nu mă las de dumneata.

Ți Ține, puică, vin de bea

De la mînușița mea.

Cerf. Ce te fălești așa tare?

Că nu ești de vrun neam mare.

Șea Și te ții în fandosii

Cum că ești cea mai dintîi.

Ștea Ștergeți această mîndrie,

Nu te-arăta cu prostie;

la Ia vezi lacrimile mele

Cum se varsă cu durere;

Și se varsă pe obraz

Pentr-un puișor cu haz.

Ius Iubitul este cu haz,

Despărțirea cu necaz.

Iu Iubita mea m-a lăsat,

De mine s-a depărtat.

Dar eu nu voi ca s-o uit

Pînă la al mormînt.

Gea Gerul, frigul nu mă ține

Pînă nu dau pe la line.

În În calea ce am venit,

Ah! să nu mă lași lipsit.

Ipsilon I psihi mo surioară,

Dorul tău mă bagă-n boală,

Sprîncenile mă omoară.

Ami Apa curge și se duce

Pietrele rămin și plînge.

Ghici ghicitoarea mea :

Dintr-o piatră albă

Prooroc se naște

Nici creștin, nici păgîn,

Și la moartea lui

Se botează în apă fiartă.

(Cocoșul.)

Trup de femeie sus, trup de femeie jos, ți zece trag pe patru la judecată.

(Femeia cînd mulge vaca.)

Belit și mîncat

Și zbiară prin sat.

(Cimpoiul.)

Să fiu albă nu-s cucoană,

Să fiu neagră nu-s țigancă,

Să fiu verde nu-s mătase.

(Coțofana.)

Cinci capete, patru suflete, și o sută de unghii.

(Mortul cînd e dus la groapă.)

Iepure-mpănat,

Șarpe potcovit,

Poruncă de domn,

Meșteșug de om.

(Plugul.)

Merge pe drum: Două ascultă, două vede, două ară, patru merg;

una mină și umblă gemând, nefiind bolnav.

(Porcul.)

Cine în cer nu s-a suit

Pe pămînt n-a umblat,

Și pe Dumnezeu a lăudat?

(Ioan Prorocul.)

În aceeași zi am prînzit într-un fel de chioșc clădit din frunzări pe cursul apei Rîul Tîrgului, aproape de mănăstire.

Vîjiitul morilor din apropiere, murmurul apei ce trecea pe sub acest chioșc, te face să mănînci mai cu poftă! Acest chioșc era rădicat vremelnic, numai pentru bîlciul de Sfîntul Ilie, ce se face la Cîmpulung în tot anul, cum este moșii în București.

După ce am mîncat, am trecut podul cel lung făcut peste rîu, și am luat drumul către Flămânda.

Flămînda este o mică mănăstire pe vîrful unui deluleț în marginea Cîmpulungului, de ceea parte de rîu. Ce va fi fost în vechime nu știu. Dară știu, după cum mi s-a spus, că aci a fost închis Ienăchiță Văcărescu poetul, de către fanarioți, pentru gîndurile lui patriotice.

Urcîndu-te pe deal, ca să ajungi la mănăstire, pe coastă la dreapta pe o întindere de loc îngrădită, este cimitirul papistașilor și al protestanților. După cum se vede, pare a fi înființat din nou. Sau că, morminte sunt puține, unde nici streini nu sunt mulți la Cîmpulung.

În vîrful dealului, daca ajungi, stai și te miri ce fel de mănăstire să fie asta! Acolo nu se vede nici urmă de locuință omenească. Nici chilii de călugări, nici nimic. Biserica se vede ridicată în locul celei vechi, însă neisprăvită, se zice că a luat-o prin licitație un meșter ca s-o facă; însă înșelîndu-se la preț, a făcut-o pînă unde i-a ajuns banii ce a fost luat. Se zice iar că meșterul n-a făcut-o după contract, că nu e destul de trainic lucrată. Pentru aceasta fu tras în judecată; meșterul a pierdut la judecată, dar e sărac, nu poate să o isprăvească după cum le-a fost vorba, și lucrul stă baltă.

Prinde orbul, scoate-i ochii.

Clopotnița s-a părăginit și dînsa. Nu va trece mult și o vei vedea și pe dînsa o grămăjuie de dărîmături, precum a și început.

O cruce de piatră ce era acolo lîngă clopotniță s-a rupt în două, partea de d-asupra a căzut cu capul în jos, așa că nu se știe ce este scris pe dînsa. Pe trunchi, care mai stă în sus, am putut citi lămurit numele lui Leon-vodă. Ce o fi zicînd mai la vale nu știu, fiind acoperit de partea căzută de d-asupra.

Ar fi bine, socotesc eu, să fie ridicată și să se dea în stampă scrisoarea întreagă de pe cruce, spre știința tutulor. Fiul meu, George, s-a atîrnat ca maimuțele de grinzi, de ziduri, și s-a urcat tocmai la clopote, cari mai stau atîrnate la locul lor, a bălăngăit nițel cu ele, apoi s-a dat jos.

Dacă n-ai ce vedea mai deosebit ceva pe acest deal, apoi ești răsplătit cu vederea cea frumoasă asupra Cîmpulungului și a prejmetelor.

Vezi Cîmpulungul întinzîndu-se d-a lungul rîului, cu cele trei uliți ale lui, căci trei uliți are Cîmpulungul, lungi ca și dînsul, din cap pînă în cap. Aceste uliți sunt străbătute de alte uliți lăturașe ce leagă între ele ulițele cele mari.

E frumos să vezi Cîmpulungul de aici, oraș cu mulțimea lui de biserici, și încins de Rîul Tîrgului. O panoramă din cele mai încîntătoare. De cîte ori vorbesc de Cîmpulung, de atîtea ori stă de față numărul său de biserici. Dar ia să stăm strîmb și să judecăm drept.

Oare Bucureștiul este mai breaz? El are nu 20 de biserici ca Cîmpulungul, ci numai 130. Să fie oare că atît în București, cît și în toată țara, bătrînii noștri nu erau așa de procopsiți pre cît erau de evlavioși și de patrioți? se poate. Crez și eu. Astăzi ne-am umplut de procopseală.

Din vîrful dealului Flămînda, dacă îți întorci privirea de la oraș spre munți, apoi frumusețea firei e mai măreață, vezi dealurile trîmbe, trîmbe, și dincolo de ei ridicîndu-se munții falnici, ale căror vîrfuri pare că vor să atingă cerul.

Ne-am grăbit să ne coborîm și să mergem acasă, căci prin văile dealurilor, negura ne arăta că plouă, și nu voiam să ne botezăm în ziua aceea. Ne-am temut de ploaie, fiindcă prea ardea soarele.

La 21 am fost la Lerești.

În ziua aceea am luat două care, coviltirite și procoițate, cu gînd să mergem pe sus. Dar te lăsa inima să mergi în car, noi ahtiații de preumblări pe la munte?

Copiii și femeile au mers. Noi bărbații nu; căci nu degeaba aveam cu noi patru cîrji de preumblat prin munți, cîrji cum altele ca dînsele n-am mai văzut, eu cel puțin, acolo la Cîmpulung. Și luînd-o pe trepădușe, haide, haide cînd înaintea carelor, cînd după dînsele și oprindu-ne la toate hanurile, ca să le gustăm țuica, am ajuns în satul Lerești, l-am străbătut pînă am ajuns la locuința părintelui Țuluca, unde am desjugat.

Era către nămiezi.

Părintele Țuluea ne-a primit bine. Găzduirea românului este de poveste. Bucuria cu care primește el oaspeții, nu se poate spune. O astfel de găzduire am primit și noi la părintele Țuluea. Și e harnic părintele. El e și preot în sat, și învățător al copiilor din sat, și mai ia și petece de loc de la unii, alții cu arendă spre a le cosi, face negoț cu scînduri, cu vite și cu ce poate; d-aceea este, se vede, chiabur.

Coprinsul lui este coprins la dînsul și casă bună. Nu e vorba, la munte mai toate casele sunt bune: ‚nalte, încăpătoare, învelite cu șindrilă, făcute de zid de piatră și ridicate de la pămînt. A părintelui Țuluea mai cu deosebire; curățenie în odăi, căci casele lui au mai multe odăi, îmbrăcate pe dinăuntru într-un chip țărănesc, dar frumos. Plocate, foarte albe, așternute pe paturi, de ți-e drag să șezi pe dînsele, pereții acoperiți cu velințe, toate lucrate de mîna preotesei.

Casa cea mare, casă de musafiri, este împodobită cu o canapea și scaune ca la orașe, iar pereții cu fel de fel de țesături supțiri și scumpe: vîlnice, lucrate cu fir și cu fluturași, ii cu altițe lucrate numai în mătase și cu fluturași, marame de borangic, subțiri de să le spargi cu limba, vezi că preoteasa știe a lucra bine, și apoi e harnică ca și părintele.

Ce să vă mai spui? Casa părintelui Țuluea este casă de om cu dare de mînă. Rostul este rost și plină cu de tot ce trebuie omului la țară.

Cum am ajuns, ne-a cinstit cu țuică veche, niște țuică, ce rar se găsește, apoi ne întinse masa, căci era și timpul. Scoaserăm și noi merindea ce aveam la coș, puserăm la mijloc și vinișorul ce adusesem și ne-am ospătat sub nucul din livedea de lîngă biserică, unde secerătorii coseau iarba.

Și fiindcă preotul se îndeletnicea cu lucrătorii a sfîrși de cosit în acea zi, îl lăsarăm să-și vadă de lucru, iar noi traserăm cîte un somn la umbră de nuc, de să se ducă vestea.

După ce ne scularăm, încurcarăm și noi locul p-acolo pe lîngă oamenii ce lucrau pînă seara. În acest timp preoteasa găti masa pentru lucrători; masă mare, cu nu știu cîte mămăligi și legumă.

Noi întrebarăm pe părintele, ba despre una, ba despre alta, și la toate ne răspundea, ca un om cunoscător de locurile de p-acolo. Ne arăta fiecare vîrf de munte ce se vedea de acolo, ba și pe cele de la spatele lor și de primprejur. De la dînsul am aflat o mulțime de nume de munți, dintre cari mai țin minte următoarele:

Păpușa, Dragoslavele, Mateiașul, Iezerul, Buliga, Leaotul, Rogozu, Măgura, Piscul Calului, Muntele Boldu, Voivoda, Piscul Caprei, Portăreasa, Cernatu, Obîrșa, Groapele, Brătila, Zîrna, Piscul Netotului, Nisipurile, Mușeteasca, Galbenele, Valea Vladului, Luța mare, Luța mică. Comisul, Tamasul, Piatra lui Crai, Baciul, înfundata etc. Am întrebat daca știe să ne povestească ce se vorbește prin sat despre numirile munților; d-o pildă: de ce se zice Păpușa, Mateiașul, Piscul Calului, Valea Vladului, Piscul Netotului, Piatra lui Crai și altele.

Ne-a răspuns că nu știe. Acum stau și mă gîndesc: să fie oare ca nu știa în adevăr, ori că avea de lucru și nu putea să stea să ne povestească? Văzurăm și noi că timpul nu era tocmai priincios pentru asemenea întrebări. Ne-a făgăduit însă, ca și d. Bădescu, profesor în Cîmpulung, că va cerceta, și de va afla vro poveste mi-o va face cunoscut. Seara, după ce am cinat, preotul, preoteasa și încă vro doi săteni d-acolo ne-a petrecut pînă ne-a scos din sat, și e cam lung satul, ca toate satele de la munte, cari sunt cu casele risipite.

Viind pe drum ca să ne mai treacă de urît, și ca să și mai rîdem oleacă, am început a cînta. Cîntecele noastre zădăriră și pe unul din chirigii, nenea Ion Nicolae Diaconul, locuitor în mahalaua Malu, din Cîmpulung, bătrîn trecut de 60 de ani, și se scăpă de spuse că știe și el un cîntec din tinerețele lui. Atîta fu de ajuns. Ne alegarăm de dînsul și nu-l slăbirăm pînă nu cîntă. I se aprinsese călcîiele bătrînului, vezi că îi dădusem de gustase din sîngele Domnului, și din aghiasma de prune, de pe unde stătusem pentru popas.

Cînta bătrînul de răsunau văile. Boii chiar pare că se veseleau și ei de veselia stăpînului lor. Trăgeau mai ușor, aprinși de focul cu care cînta nenea Ion. Și nu ducea glasul rău unchiașul, se vede a fi fost un pui de românaș în vremea lui. Noi îi furarăm vorbele și iată că le așternem aici așa cum le apucarăm din gura lui.

CÎNTECUL NUMERILOR

De la una pîn-la două

Anicuto nene,

Mi se rupe-initna-n două

Anicuțo etc.

De la două pîn-la trei,

Mult mă faci p-aici să piei.

De la trei pîn-la patru

Inimioara mi se bate.

De la patru pînă la cinci

Mult mă faci să viu p-aici.

De la cinci pînă la șase

Inimioara mi se arse.

De la șase pîn-la șapte

Inimioara mi se bate.

De la șapte pîn-la opt

Inimioara mi s-a copt.

De la opt pînă la nouă

Inimioara-mi rupi în două.

De la nouă pîn-la zece

Inimioara-mi stă tot rece.

Anicuțo nene.

Și cu cîntece și cu glume am ajuns acasă pe la zece ore seara, de nici n-am simțit osteneala drumului. Ba încă părea că am fi dorit să fie drumul mai lung.

IV

Cîteva zile ploioase cîte le-am avut la Cîmpulung nu le-am lăsat fără să le întrebuințez și pe dînsele la ceva. Am stat de vorbă cu gazda la care trăsesem.

Și știți d-voastră că vorba vorbă aduce. Am vorbit despre ceea ce știa dînsul de oraș; despre ale bisericii, căci gazda mea era preot; despre vreme; despre multe și de toate.

Preotul Nicolae Diaconescu este un om între 25 și 30 de ani. Absolvent al seminarului din București, cursurile seminariale și le-a început în seminarul din Curtea de Argeș. De cîțiva ani numai este preot la biserica Mucenița Marina. Inteligent, om de bună-cuviință și harnic, este iubit de toți cei ce îl cunosc.

— Noi suntem mîndri cu orașul nostru, îmi zicea el odată. El este leagănul naționalității noastre. Monumentele ce întîlnești în tot locul stau dovadă despre cele ce-ți spui. Ar fi bine să se ia măsuri de cei ce sunt în drept să o facă, ca ele să se păstreze, căci altfel va ajunge, precum ajunsese curțile boierilor Golești.

— Și cum ajunsese curțile alea ale boierilor Golești?

— Ai fost prin piața noastră, ai văzut ce întindere are. Tot locul acesta era al boierilor Golești. Pe dînsul era niște case mari, boierești, care odată, odată trebuie să fi fost fala Câmpulungului. Grădina acestor case era plină de fel de fel de pomi roditori, tot soiuri unul și unul; în mijloc avea un eleșteu cu pește. Eu însumi mi-aduc aminte cînd eram copil că am prins pește ziua.

Ce trebuie să fi fost de aceste case, de grădina și de curtea lor în vechime nu pot să-ți spui, că n-am apucat. Ceea ce ajunsese în timpii din urmă, de pe cînd țiu eu minte, apoi erau niște căzături.

Casele erau dărăpănate. Uși, ferestre, vraiște. Ajunseseră să fie locuința bufnițelor și a cucuvaielelor. Pustietatea se răsfăța într-însele. Stafiile și joi-marițele băgase groază între vecini. Seara nici un locuitor nu mai cuteza să treacă p-acolo. Ziua însă copiii mai intrau, dîndu-se jocului, prin curți, și alții, ca și mine, prindeau pește.

Decît să rămînă așa pustii, bine a făcut primăria noastră de le-a cumpărat, le-a dat jos, și a făcut piață; căci piața cea veche nu era destul de încăpătoare.

Eleșteul era atît de adînc, încît tot materialul netrebuincios din case l-a pus acolo și împreună cu multă umplutură, adusă de aiurea, abia a ajuns de a putut să niveleze suprafața pieței. Bîrnele, grinzile și stîlpii erau numai de stejar. Le-a vîndut unor tîmplari, cari le-au cumpărat ca pîinea caldă, pentru lucrul lor de tîmplărie.

Azi, dintr-un loc pustiu care îngrozea lumea, s-a făcut piața pe care o vezi, destul de încăpătoare pentru tîrgul de sîmbăta, pe care îl avem in Cîmpulung. Ar mai trebui, după părerea mea, cîțiva copaci pentru umbră, în zilele cele călduroase.

Despre un lucru nu-mi dau seamă de ce nu s-a făcut. În piața cea veche era așezată banița lui Șerban-vodă, săpată în piatră, și de jur împrejur cu slove pe dînsa. Cine din cumpărători voia să cerce dacă n-a fost înșelat la măsurătoarea de cereale mergea acolo, turna coprinsul baniței în ea, și era sigur daca a fost înșelat sau nu.

Nu știu de ce această baniță zace în curtea primăriei, unde inscripția de pe dînsa se poate strica, căci nu e ferită de lovituri și de ciocnituri, și n-a pus-o în mijlocul pieței celei noi.

Am stat mult pe gînduri și m-am întrebat: „Ca ce ursită rea, prigonește pe biata noastră țară, de voiește să-i stîrpească orice urmă veche de ființa ei. Să nu se mai găsească nici un punct de legătură între vechiul trecut și între viitorul ei?“ M-am întrebat, m-am gîndit, și n-am putut să-i dau de căpătîi. Cei ce vă pricepeți în d-alde astea, cei ce știți să judecați mai matur, luminați-mă și pe mine și, dacă vă stă prin putință, puneți o stavilă acestei uitări a trecutului.

Căci la Cîmpulung, ca și la București, la Dorohoi, ca și în Oltenia se strică, se dărîmă, cu nemilostivire, se rade de pe fața pămîntului tot ce a mai rămas de la moși de la strămoși. Mai toți cei ce vin dinăuntru, de la învățătură, pare c-ar intra într-o țară de sălbatici, fără trecut, fără tradiții. Și anume:

Doctorii nu vor să țină seamă de loc de doctoriile poporului, ba încă le prigonește și omoară ținerea lor de minte, în loc să le cerceteze, să le îmbunătățească, să le ridice pînă la ei, ca să le aducă în stare de știință.

Mai-nainte vreme, aveam doftori mai puțini; dar babe și unchiași cari știau să descînte și să tragă mai mulți. Înmulțindu-se doctorii s-au prigonit pînă la desființare doftorii populari; descîntecele și trăsăturile s-au uitat cu desăvîrșire. Azi mulți oameni se lasă a muri neavînd cu ce plăti vizitele doftorilor. Atunci, cu lucru de nimic, avea pe cine să cheme, ca să-i tragă și să le descînte. Cel puțin avea o mîngîiere că au un ajutor. Ce e drept, s-au înființat mai multe spitale, în cari se caută fără plată bolnavii cari vin. Dar nu toți oamenii vor să meargă la spital.

Ceea ce prigoneau doftorii mai-nainte, acum ei o scot la maidan. D-o pildă, unde ziceau că trăsăturile sunt o nimica toată, o secătură, azi ei o scot ca foarte folositoare. Numai i-a schimbat numele. Ei nu-i mai zic azi trăsătură ci masagi.

T-ei pomeni că, ca mîine vor scoate la maidan și descîntecele sub numire de ipnotism, de magnetism, sau cine mai știe cum. Și iată că cercetarea bolnavilor costă mai scump, de nu se pot căuta toți.

Cu doftorii populari, creștea numărul populației. Cu doftorii de azi, scade, după cum ne-o spun ziarele pe toată ziua. Să mă ferească Dumnezeu a zice ceva rău de meșteșugul doftorilor noștri. Eu spui ce am apucat eu. D-apoi, poate să fie și lipsa de cunoștința morților de pe atunci, pe cînd azi trîmbițează ziarele necontenit numărul lor.

Advocații, dară pe dînșii să-i lăsăm în pace, ca să nu ne mai aprindem paie în cap. Se vede pe toată ziua de toți, cum croiesc la legi, și la paralegi, cum le strică și le fac iarăși din nou, fără a ține seamă de ceea ce am avut.

Arhitecții ridică niște stîrpituri, în locul trainicilor clădiri vechi. Nu țin seamă nici de trebuințele noastre, nici de climă, nici de nimic. De e niscaiva călduri vara, cum este la noi, și de se întîmplă să fie casa ce se clădește astăzi în bătaia soarelui, apoi te coci în ea. N-ai tu nițică umbră, n-ai tu puțină răcoare. De se întîmplă să dea niscaiva geruri de să crape lemnele și pietrele, cum este la noi uneori iarna, apoi degeri în ea, cu tot focul ce dai la sobă.

Clădirile însă cele vechi se luptau cu timpurile de trainice ce erau, vara găseai răcoare în ele, și iarna cu puține lemne încălzeai casa în care ședeai.

Cercați de dărîmați o casă din cele vechi și veți vedea, cum am văzut și eu în București, scăpărînd tîrnăcopul cînd lovește în zidărie. Cercați însă de dărîmați una din clădirile de modă, și veți vedea ieșind cărămizile din zidărie pînă a nu le fi atins cu tîrnăcopul… vezi că așa e moda!

Numele uliților care aducea aminte cîte o faptă istorică se șterge, fără teamă, și li se dă cîte o altă numire, cine știe cum, și fără să aducă aminte nimic.

Și cîte altele pe care nu ți le aduci aminte.

De s-ar împreuna știința cu practica ce este în țară la noi de la moși de la strămoși, asupra tuturor ramurilor economiei noastre de trai, mult bine ar ieși; dar așa cum se face astăzi, nu știu, zău, unde o să ajungem! Poate la cucuiata!

Într-o altă dată, preotul Nicolae Diaconescu, ‘mi da dovadă despre vechimea Cîmpulungului, pe lîngă altele, biserica la care slujea: Mucenița Marina.

— Tovarășul meu, îmi zise el, un preot trecut de șaptezeci de ani, care de cincizeci de ani slujește la această biserică, îmi spune că data ei cea veche este 6723 (adică 1215), scobită într-o piatră ce se află în altar sub fereastră și tencuită de către cei ce au reparat biserica. Așa zice că i-a spus și lui un alt preot bătrîn pe care l-a apucat și dînsul și care a răposat demult.

Inscripția actuală de d-asupra ușii bisericii, pe care însumi am citit-o, zicea așa:

„Această sfîntă și dumnezeiască biserică aflîndu-se din zile vechi părăsită și neaflîndu-se ctitori ca să o mai înoiască, și ștind biserica necăutată, îndemnindu-mă eu robul lui Dumnezeu, Barbu de o am înoit-o întru slava sfintei muceniței Marina, pe cit mi-a fost putința, cele ce se văd și cele ce se vor înnoi de aci înainte, și am făcut și clopotnița din temelii, precum se vede, și am cumpărat două candele de argint și o vie am cumpărat de o am dat bisericii de pomană, în zilele luminatului domn Io Constantin voievod.

Meseța septemvrie 20, d-nei leat 7205 (1697).

Înăuntru, pe grosimea ușei la dreapta, este o altă inscripție, scrisă întru pomenirea celor ce au zugrăvit biserica la 7274 (1766).

În partea stîngă a bisericei este o colimvitră săpată în piatră cu inscripția pe dinafară. Această colimvitră este îngropată în pămînt astăzi, fiindcă biserica de vechime rămăsese ca în groapă, pămîntul pe dinafara ei crescuse.

Cei ce au reparat-o au umplut cu pămînt biserica pînă au adus-o în fața locului de dinafară, și astfel colimvitra a rămas îngropată în pămînt. Literile au început a se toci de loviturile picioarelor. Poate că cele îngropate să fie mai bune.

Socotesc că o cercetare amănunțită și serioasă de cei în drept, poate că ar descoperi lucruri destul de importante.

Altă dată, stînd iarăși la vorbă, și venind vorba despre vremea, iată ce mi-a povestit:

— Este aici în curtea bisericii noastre, un bătrîn ca de optzeci de ani, anume moș George Frățiloi, un sărman care șade de pomană, de felul lui din Cîmpulung. Stînd de vorbă cu el zilele astea de vremi și de vlogul ce a început de cîteva zile, îmi spuse istoria următoare: „Tata cînd era copil mic s-a dus cu tată-său de a încărcat niște scînduri din munți. Viind, a mas noaptea în cătunul Cîndești, între munți, lîngă lacul Cîndescu.

Acest lac este fără fund și are împreunare pe sub pămînt cu lacul ce se află pe vîrful muntelui Iezerul, unul din cei mai înalți munți. Se zice că și acest lac este fără fund. Apele unuia și altuia sunt negre; ele nici nu se seacă, nici nu se umflă. Cînd este să se facă vreme rea, adecă să se schimbe timpul, să vie vreo vijelie sau vreo furtună, vestește pe oameni de mai-nainte» căci începe a urla. În noaptea aceea cind tată-meu, copil, cu tată-său, om matur, a mas lîngă lacul acela Cîndescu, tată-meu s-a deșteptat din somn, preste noapte de zgomotul ce se făcea în lac.

Ascultă el, și ce să auză? Bîltăcăind în lac, un glas striga:

«Hăp! hăp! hăp!

De ce merge tot mai rău.

Hăp! hăp! hăp!

De ce merge tot mai rău…»

Bietul tata, s-a speriat; mă rog copil, ce vreți?

Mai ascultă, și aude și d-a doua oară.

Acum începu să-i clănțănească dinții în gură de frică.

Daca văzu așa, deșteaptă pe alde tată-său, și-i spuse.

Taica moșu împacă copilul și, ascultînd, auzi și el bîltăcind, și glasul care zicea aidoma omului:

«Hăp! hăp! Mp! De ce merge tot mai rău. Hăp! hăp! hăp! De ce merge tot mai rău.»

Atunci sculîndu-se în sus tata moșul s-a închinat și a zis și tatălui meu să se închine. După ce au săvîrșit amîndoi sînta închinăciune, mai ascultară, și nu mai auziră nimic.” Și iată că se împliniră cobirile acelui glas necurat: Cîte nevoi și greutăți nu mai căzură de atunci pe biata țară? Răscoale, dăjdii preste dăjdii, oști străine, războaie, biruri grele, secete, ape mari, și cîte și cîte neajunsuri de a adus pe bietul țăran în sapă de lemn.

Iaca nu mai departe, anul acesta de cu primăvară, se arăta an mănos în toate. Deodată se lăsă un timp și ploi reci și toate poamele se stricară. Zăpada din iulie de mai zilele trecute, puțin rău a făcut și ea?

Acum la începutul lui august, cînd toată lume nădăjduia în adunatul finului, ce sunt ploile acestea reci și dăinuitoare, decît sărăcie și iar sărăcie?

Altă dată iarăși stînd eu la taifas cu părintele gazda mea, și întrebîndu-l dacă nu știe ceva basme, ghicitori sau povești populare, mi-a spus:

Ghici ghicitoarea mea”.

Apucai p-o haia,

Mă-ntîlnii c-o haia,

Scosei (luai) o haia,

Să dau în haia,

Haia intră in haia

Și eu rămăsei cu haia.

(Șopîr1a.)

Eu fug de tine, și tu te fii de mine.

(Umbra)

Am un bou, unde se culcă nu mai crește iarbă.

(Focu1.)

Viind vorba despre jocuri de copii, bietul preot îmi zise: „Da unde am avut eu vreme, domnule, de jocuri, căci sunt înstrăinat de copil“.

Ar fi voit să-mi spuie pățeniile sale de copil, după cum am băgat de seamă, dară tocmai atuncea îl chemară la 1180 masă.

Totuși mi-a făgăduit părintele să-mi trimiță o colindă frumoasă pe care o știe preotul cel bătrîn.

Cînd n-aveam cu cine vorbi, stam afară în pridvor și mă uitam spre munți și spre dealuri. Și această vedere este frumoasă la munți. Vezi cum se ridică norii de prin văi. Cînd acești nori ies numai dintr-o parte a munților, adecă d-o pildă numai despre răsărit, ți se pare că un foc mare sau vrun pîrjol trebuie să se fi întîmplat prin văile muntelui de unde ies aburii ca niște fum.

Acești nori părea că sunt lipiți pe munte, se tot îndesează, și se tot ridică, pînă ce odată îi vezi că se dezlipesc de munte și stau atîrnați în aer. Apoi îi ia vîntul la trei parale. Îi plimbă pînă ce împreunîndu-se cu alți nori de aiurea, ori că se întind și îngreuindu-se cad în formă de ploaie, sau că îi mînă vîntul cine știe unde.

În preumblarea lor, vîntul le dă fel de fel de închipuiri. Cîte vro bucată de nor, ce se ridică deodată de pe vrun munte, vezi că ți se arată ca un moș bătrîn cu barba lungă și te uiți la dînsul cum din ceafă îi mai iese un nas, o gură și te pomenești cu un cap cu două chipuri: unul dinainte și altul dinapoi, la ceafă; apoi ori că îi crește vreunul din nasuri, ori că i se lungesc urechile, ori că îi iese vrun cucui din cap sau din fălci, că numai te pomenești cu un alt chip: vrun balaur, vro pajore cu două capete, vrun leu cu ghiarele întinse, vro femeie foarte frumoasă cu un trup potrivit și bine făcut, și apoi cît ai clipi, te pomenești că îi crește cîte un coc cît toate zilele de mare, și îndată se schimbă în vrun mototol ce n-are nici o formă și, tot lățindu-se, se închipuiește în vro jiganie spurcată, în vrun lucru ce se mănîncă ca cele de pe pămînt, pînă ce îl duce vîntul de se împreună cu alți nori, ori de se pierde din vedere, schimbîndu-se în fel de fel de lucruri.

Cînd ies norii de prin mai ‘multe văi ale mai multor munți, atunci se schimbă socoteala.

Fost-ați, dragii moșului, vrodată la panoramă? Văzut-ați vro cadră în care este zugrăvit cîte vro bătălie d-alea marile? Ei apoi dac-ați văzut, îmi este ușor ca să vă fac să înțelegeți vedeniile de pe munți în zilele ploioase, cum se înjghebează norii.

De unde pînă aci vedeai munții și toate dealurile de prin toate părțile cum se văd ei cînd nu sunt nori pe dînșii, deodată ți se arată norii ieșind încetinel din văile vrunui munte dintr-o parte, despre răsărit d-o pildă, și într-o clipă vezi ieșind alți nori de prin văile dealurilor despre apus; n-apuci să-i bagi bine de seamă, și numai iată că zărești pe alții ieșind de printre cele din miazăzi, și mai totdeodată pe alții de prin munți de miazănoapte.

Pare că într-un loc ar fi tunuri multe la număr; într-alt loc mulțime de ostași, împușcînd unii dintr-o parte, iar alții dintr-altă parte.

De ai auzi și bubuiturile ai crede că te afli de față la o bătălie mare. Dară asta se întîmplă mai tîrziu.

De cum se dezlipesc norii de munți, se ridică și se împreună, nu trece mult și, îndesîndu-se și înghesuindu-se, unii într-alții, numai începe a fulgera și a tuna. Pasămite acolo în aer încep norii a se freca, a se năcăji și a se bate între dînșii.

Bine că nu le vine poftă să se bată și pe pămînt, căci atîta ne-ar mai trebui! Pare că nu suntem noi destul de bătuți de toate nevoile pămîntenești, de…

Pune, Doamne, strajă gurii mele! Vedeți ce păcat eram să fac? și d-voastră, dragii moșului, tăceți, căscați gura la mine, și mă lăsați să bat cîmpii. Ti! bine că mă deșteptai la timp, îmi îngrădii buzele, că cine știe ce pățeam! Mă luau și pe mine la ochi.

Astfel îmi petrecui zilele la Cîmpulung. Pe timp senin m-am veselit de frumusețile ce se pot vedea în asemenea timp, și pe cît m-a iertat mijloacele; iar pe timp de ploaie, minunîndu-mă de potrivelile ce fac norii în aer, aidoma cu cele de pe pămînt.

Acum, Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să zic, „precum în cer și pre pămînt”, ori: „precum este pre pămînt, așijderea și în cer?” Cine știe să o spuie, că eu unul nu știu ce să zic. Mi-e frica să nu greșesc.

V

Marți la 24 iulie, la 9 ceasuri dimineața am pornit din Cîmpulung să mergem la Cetățuia. Un car cu doi boi, coviltir și procoițat era pentru femei, copii și pentru mine. Ceilalți șase mergeau călări.

Ieșind din Cîmpulung, se uita lumea după noi, văzînd un car cu copii, înconjurat de șase călăreți și pe mine pe jos cu o cață în mînă și cu o batistă sub pălăria de paie, ca arabii, spre a-mi apăra ceafa de arșița soarelui. Tocmai eu fui cela care am pățit-o, ca neamțul cînd s-a dus la bătălie. De m-ar fi întrebat cineva în minutul plecării:

— Unde te duci, domnule?

Eu aș fi răspuns țanțoș și cu glas sumeț:

— La Cetățuia lui Negru-vodă.

De m-ar fi întrebat cineva cînd m-am întors acasă:

— De unde vii, domnule?

Eu aș fi răspuns umilit și cu grai miorlăit:

— De la Cetatea lui Negru-vodă.

Mergeam înfipt, tot înainte, și înapoi nu mă mai uitam.

Mergeam, vezi bine, că era șosea întinsă. Ea este făcută șerpuită pe coasta muntelui Mateiaș. Cînd te uiți de pe înălțime la dînsa, li se pare a vedea un șarpe uriaș, grozav de mare, urcîndu-se ca să ajungă pe piscul muntelui, în vîrful căruia este un stei de piatră cît toate zilele de mare, tăiat drept de seamănă cu un zid de cetate și fără pic de verdeață, piatră-goală.

Călăreții și dînșii, ahtiați de călărit, nu se puteau opri de a nu umbla zglobii, cînd luînd înaintea carului, cînd așteptînd și ducîndu-l cu alai ca pe cine știe ce.

Mergeam mîndru pe șosea, ne ploconeam și noi la cei ce se ploconeau la noi. Pare că noi eram ce eram.

Voind să mergi la Cetățuia lui Negru-vodă, drumul este pe șoseaua Rucărului, pînă la un loc, apoi abați spre dreapta pe drumul lui Dumnezeu, pe unde umblă mai multă lume, și drumul este bătut; apoi cobori în vale la stînga pe un loc foarte înclinat, pe drum nebătut, făcut numai de picioarele a cîtorva vite și a oamenilor din satul Stoenești ce este așezat tocmai in fundul văii. Eu nici că voiam să știu de unele ca acestea, ca unul ce mă bizuiam în cața mea, și dreptul vorbind, aveam în ce mă bizui.

Cîrja mea era formată din lemn de scoruș sau paltin, dat la strung și lustruit, în cap avea un cîrlig de oțel ca cîrja papei, înțepenit în șurub și nituit, jos avea un bold iarăși de oțel.

Soarele era în puterea lui. Un vînticel însă ce venea din văile munților muia oarecum arșița.

Mergînd pe drumul cel bătut al lui Dumnezeu, nu băgăm de seamă osteneala și truda ce mă bîntuia pe mine, neînvățatul la umblete lungi, căci fînul carele era necosit încă-mi atrăgea toată luarea aminte.

De-ați fi fost în locul meu, dragii moșului, și voi ați fi făcut ca mine.

Toate firicelele de iarbă erau în floare; nu știai la care să te uiți mai întîi. Pare că te îmbiau zicînd:

— Vezi-mă și pe mine. Vezi-mă și pe mine!

Și se putea să nu te uiți la ele? Cit puteau ochii să-ți coprinză, vedeai o împestrițătură de toate fețele. Atunci mi-aduceam aminte de basmele noastre, cari, cînd vor să-ți spuie de vro frumusețe altă potriveală n-are decît: cerul cu stelele și cîmpul cu florile.

Noi la orașe ne silim să căutăm florile. Este adevărat că li se preface oarecum soiul. Din simple muntence le fac cochete de salon. Omul a ajuns pînă să schimbe și forma și vopseaua florilor. Prin cultură, dintr-o ruje de munte, a făcut un trandafir de grădină. Florile ce cresc pe coastele munților și prin văi, ajung să fie învoalte în grădine. Totuși mirosul cel bine deosebit și dulce al florilor sălbatice nu-l poate ajunge florile cultivate de grădinar.

Mergînd după car, cugetam și mă minunam de armonia ce domnea în vopselele cele vii ale florilor de pe cîmpul ce străbăteam.

Lîngă o floare albastră vedeai una galbenă, lîngă aceasta, una roșie, apoi una albă și toate aceste colori îngînîndu-se cu verdeața plaiului.

Cele mai multe din ele semănînd la formă cu florile grădinărești, însă mai dezvoltate. Mirosul ce împrăștiau, te făcea să rîmnești la viața săteanului, care se culcă noaptea în mijlocul acestor flori, le primește mirosul, pe care ele îl dau cu îndestulare, și doarme liniștit, repauzîndu-și trupurile obosite pe sîn de flori fără ca ele să ceară cuiva ceva în schimb.

Nu mi se puteau sătura ochii de priveliștea ce înfățișa smălțata întindere de loc prin care treceam. Eu mergeam și un mers așa de plăcut încît nu simțeam oboseala.

Cu cît mi se veselea ochii, privind în stînga, spre valea pe unde aveam să coborîm, adecă pe calea vitelor și a oamenilor din satul Stoenești, cu atîta mi se întrista inima uitîndu-mă spre dreapta, unde coasele a cîtorva secerători doborau la pămînt floricelele cele frumoase lăsînd în locu-le pajiște.

Cugetul meu merse pînă acolo, încît văzînd prăpădul ce făcea omul printre floricelele plăpînde, îmi închipuiam viața noastră a muritorilor, pe care după cum se zice, o curmă coasa morții.

Și așa, cufundat în gînduri, am ajuns la drumul vitelor, o potecă îngustă, printre fînețe, cu făgașuri adînci cînd într-o parte, cînd într-alta.

Se vede că plouase de curînd p-acolo. Soarele nu avusese timp să zvînteze suprafața.

Coborîșul era repede și ne urmam drumul încet. Eu m-am deșteptat din visurile ce mi le aducea gîndurile ce mă coprinsese numai atunci cînd coborînd, cu toată cîrja ce țineam în mînă, picioarele îmi alunecară pe iarbă și dădui înapoi ca bobocii de rață cind ciupesc din vro buruiană. Eu am căzut; eu m-am ridicat. Atunci deschisei niște ochi mari, mă uitai în toate părțile, și văzui pe călăreții noștri care mergeau răspîndiți, și carul care se depărtase, nu dc hărnicia boilor, ci de sila povîrnișului, măcar că se împiedecase roata.

Pămîntul era negru și clisos. La unele locuri, coborînd, și pe unde făgașul era mai adînc, dam de cîte un bolovan de piatră preste care carul trecea cu anevoință.

Pare că pe unde răsărea atîtea fire de iarbă înflorită, răsăreau și pietroaiele. Pasămite, acesta fiind cel din urmă dintre dealurile de lingă munți, bolovanii începuseră a se arăta. De unde pe celelalte dealuri este pietriș, pe acesta la o adîncime oarecare de la suprafața pămîntului, zăceau bolovanii, sau rupturi din stînci, pe care vremile le acoperise cu pămînt bun pentru răsărirea finului celui mai gustos.

În cele din urmă ca să nu mai întinz vorba, cu chiu, cu vai am ajuns de vale la marginea satului Stoenești cătrc unsprezece jumătate ceasuri. Apoi pe matca pîrîiașului ce curge p-acolo am mers cale de un ceas pînă să ajungem la celait cap al satului, ca să dăm de han unde să mîncăm de prînz.

La munte, casele satelor sunt rari, risipite pe o întindere de cîte un ceas cale. Drumurile sunt pe matca rîurilor, cari cînd se umflă trecerea de la un loc la altul încetează, sau se face cu mare anevoință, de nu cu primejdie de viață de om. Este greu de umblat cu piciorul, de teamă să nu ți-l scrîntești printre bolovani și pietroaie, pe care nu le-ar putea urni din drum, pe unele, nici zece oameni. Dară cu carul cu boii este o truda. Nu scapă roatele de un pietroi și se găsesc împiedicate de un bolovan. D-abia urcată pe dînsul, și roata scăpată de pe dînsul pe pămînt, zdruncinînd pe cei dinnăuntru carului de să-și muște limba. Zguduituri, zdruncinături, scuturături, de voie, cîte vrei și cîte nu vrei. Cînd te dai jos din car, ești zdrobit, și mai rupt de osteneală decît cînd ai fi umblat pe jos. Trecînd prin acest sat pus cam pe coastă, vedeai printre casele oamenilor cari erau destul de rari, locuri pe unde apele ploilor din munți își făcuseră loc ca să se coboare în rîu. Te coprindea jalea văzînd aceste locuri, acoperite de pietriș, bolovani și pietroaie pe care apele le urnise din munte, și pe cari nu le putuse tîrî pînă în matca rîului, stau risipite pe toată fața povîrnișului pe unde se lăsase apele munților.

Priveliște tristă. Parcă o răzmiriță fusese înfrîntă de tunurile oastei, care sfărîmase tot și lăsase in neorînduială și stricăciunea cea mai spăimîntătoare.

Și in adevăr, ce sunt acele ploi de toarnă cu găleata, acele spargeri de nori, ale căror ape cad pe munți uneori; ce sunt acele 3curgeri de ape ce nu li se poate împotrivi nimic in calea lor, decît niște rezmirițe ale elementelor?

În sfîrșit, dăm de han. Ne așezăm sub umbra unui nuc mare, și din merinda ce luasem cu noi și din nițel lapte bătut, foarte prost, am prînzit, cam pe la două ceasuri după amiazi.

Și pornind iarăși la drum către Cetățuia lui Negru-vodă printre munți, prin satul Cetățenii din vale, de aci înainte aveam a face cu Dîmbovița, cea care curge prin București, în mod așa de nevinovat.

P-aici, dragii mei, să veniți a vedea Dîmbovița. Ca să ajungem la Cetățuie, de opt ori a trebuit să o trecem, nu pe vrun pod, ași ci prin cursul ei repede, care aduce o mulțime de bușteni, tăiați din munte, și lăsați pe cursul ei, spre a veni la fierăstraie, ca să se schimbe în scînduri.

O zicătoare a poporului spune că oaia îmbătrînește de țăcănitul foarfecelor cu cari o tunde ciobanii.

Eu zic: călătorului care vrea să cerceteze Cetățuia lui Nsgru-vodă, i se albesc perii trecînd mereu Dîmbovița. Sunt vaduri cunoscute numai de oamenii locului, pe unde trebuie să treacă carele și călăreții. Cine se încumete a trece prin alte părți o pățește: sau că se răstoarnă, sau că dă în bolboacă. Ca să ne ferim și de una și de alta, noi am luat un călăuz din sat de la Stoenești, unde am prînzit. Și bine am făcut. Căci de opt ori am trecut Dîmbovița, și de opt ori a trebuit bietul om să ducă boii de funie prin apă pînă la brîu, apă rece și repede.

Trecînd prin apă, nouă celor din car ni se părea că carul merge d-a curmezișul în susul apei; apoi țipete de copii, bătăi de inimă, frică cît nu vă puteți închipui.

Totuși frumusețele și vederile plăcute și de tot felul ale munților printre care este drumul, te fac să uiți trudele călătoriei.

Pe coastele unor munți la înălțimi foarte mari, vezi cîte un stei de piatră ieșit afară din rînduiala lui. El seamănă unui balcon de casă, înconjurat de brazi măreți. În alte locuri vezi cîte o scosătură de piatră, ce-ți închipuiește forma unui bust de om, și totul pe munte o verdeață de brazi, de parcă tot muntele este îmbrăcat într-o haină lipită pe trupul lui. Numai colea și colea se vede cîte o stîncă ieșită mai afară din coastă, de parcă ar vrea să cază preste călători, și înfățișînd deosebite forme, după cum fantazia îți poruncește să le vezi.

La cîte o întorsătură de munte, adecă în unghi, stîncă ieșită de sus pînă jos, ți se arată ca un turn de cetate, la alte locuri ca un fel de castel d-al feudalității. Ce vreți? nu este condei care să puie negru pe alb toate frumusețile, nu este cap care să spuie toate potrivelele ce arată munții, potriveli ca cele ce vedem prin orașe făcute de măiastra mînă a omului. Și nu se poate tăgădui ca omul să nu se fi nevoit a se lua după făpturile firești în multe din meșteșugitele sale lucrări.

Străbătînd tot acest drum sălbatec și totodată plăcut, ajungi la cea din urmă trecătoare a Dîmboviței. Aci stai și te miri cum s-a despicat stîncă în două de-a făcut loc apei să treacă. De o parte și de alta a Dîmboviței bucăți nemărginite de mari, stau să-ți zică: „Bine ai venit“. Mai la vale stîncă iese din apa ca o jumătate de cerc foarte grozav de mare, stă amenințătoare să te zdrobească dacă ai cuteza să spurci locurile pe care le cercetezi.

Treci Dîmbovița încă o dată și ajungi la poalele muntelui numit Cetățuia lui Negru-vodă, în vîrful căruia este bisericuța în care se închina viteazul domn și urme de zidărie de cetate.

Suind pe potecuță, întîlnești la un loc piatra goală ieșită d-asupra pămîntului și așezată ca o lespede foarte mare pe care trebuie mai mult să te tîrăști decît să umbli. Și urcînd, călăuzul nostru, un unchiaș, sta pe la soroace și ne arăta spuindu-ne:

— Iată colo, domnișorule, este poarta cetățuiei acum sfărîmată, muntele din față se numește muntele Doamnei. Acolo Negru-vodă își ținea avuțiile. Pe vîrful lui nu se poate urca nici ciuta cea ușoară și cu țepene picioare. Doară pe partea de din dos, să se poată apropia cineva de pisc, căci eu nu știu să se fi putut cineva urca.

Și pe poteca cotită și nu fără primejdie la un loc, aproape de vîrf, ne-am urcat tocmai sus.

Acum las pe unchiaș să vă povestească mai departe.

— Din strămoși a rămas povestea că oarecînd tătarii cotropise țara noastră, că Negru-vodă s-a luptat cu dînșii multă vreme, dară nu-i putu dovedi. Ca în cele din urmă aci se aciui cu oastea lui și locuitorii își găsiră scăpare prin văgăuni de munți. De aci din cetățuia ce și-o făcuse el cu multă osteneală, ieșea de hărțuia pe spurcatul de tătar, care umpluse țara cu spurcăciuni de ai lor. Și ținu piept multă vreme năvălirilor acelor nelegiuiți.

Dar venind de peste munți ajutor lui Negru-vodă oastea de la Boma, cu dînsa birui pe cotropitori, îi tăiă fără milă, îi zdrobi și îi puse pe goană. Cei rămași cu viață au dat dosul, au fugit cu coada între picioare, s-au dus in smîrcuri și duși au fost pînă în ziua de astăzi.

Din vîrful acestui munte și pînă în piscul muntelui Doamnei, care este colo, Negru-vodă puse de făcu un pod de piei de bivol, pe care se ducea viteazul domn de-și cerceta avuțiile ce grămădise și pe doamna sa, care locuia acolo.

Se zice că podul de piei de bivol îl ridicase acolo cu niște macarale grozav de mari. Acum nu se mai cunoaște nici urmă din acel pod, nici nimic. Ca ce fel de oameni să fi fost aceia cari au clădit podul; ca ce fel de macarale să fi fost acelea, nu pot ști. Destul că eu nu-mi aduc aminte să fi auzit că a putut cineva să se urce acolo.

Iacă ici este bisericuța Iui Negru-vodă, mai dincolo, iată și biserica papistășească a doamnei, căci doamna lui Negru-vodă a fost papistășoaică.

Urcîndu-te tocmai în vîrful muntelui se întinde un șes unde se vede o bisericuță cu totul și cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui pînă sus, nu se zărește nici un pic de apă piștind, aci în altarul acestei bisericuțe, lîngă proscomidie, este un izvoraș de apă mic de tot, ce iese din piatră, și stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, daca ajung sus, zicînd că e bună de leac. Mai la o depărtare, cît arunci cu piatra, se văd urmele unei bisericuțe ce se zice că a fost papistășească.

În bisericuța lui Negru-vodă se vede o piatră pe care sunt întipărite mai multe urme de picioare de oameni: două micuțe, ce zic să fie tiparul picioarelor fiului lui Negruvodă; două mai măricele, ale doamnei lui, și două mai mari ale însuși viteazului domn.

Pre cealaltă parte a șesului, se ridică o stîncă pe care te urci cu mare greutate, de nu cu primejdie de viață. Dacă ajungi sus vezi tiparul săpat in steiul de piatră a două copite de cal.

Zic oamenii să fi fost acolo urmele calului lui Negruvodă, de pe cînd s-a aruncat în prăpastie.

Frumusețea priveliștii ce ți se înfățișează de pe șesul din vîrful cetățuiei, nu se poate zugrăvi.

De jur împrejur se văd piscurile Gărgăunului, Șoimului; munții Cetățenii, Pleșile, Frunții, Doamna și Marginea Doamnei. Ei ți se par niște uriași ce se întrec care de care să-și ridice mai sus grumajii către cer.

Apoi văile Kiliei și Coman pe Dîmbovița. Aci alte frumuseți îți izbesc ochii. Cînd te vezi sus, îți pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu și gîndurile te năpădesc, de nu știi pe care să alegi.

Abia crezi că ai apucat pe unul, și alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămîi uimit de atîta mare mărire, și pari că ești pe altă lume.

De n-ar fi călăuzul care să-ți spuie că e timpul să te cobori, te-ai uita acolo; de n-ar fi stomacul, bată-l nevoia! să-ți aduc aminte că trebuie să-i dai și lui ce i se cuvine, te-ar apuca noaptea pe vîrful Cetățuiei.

Și coborîndu-ne tot întrebam pe călăuz, ba despre una, ba despre alta, pînă veni vorba iarăși de biserică.

Atunci unchiașul îmi povesti următoarele:

— Să vezi dumneata, domnule, eu unul nu știu să fi fost părăsită biserica ca azi. Totdauna s-a făcut slujbă în ea. Mai ales la Isvorul tămăduirei, venea lumea după lume la slujbă, venea toată megieșimea și se închina cu evlavie, luau apă din izvorul din altar, se spălau, o beau, că mult era folositoare de suflet, și tămăduitoare de metehnele trupești!

Totdauna era măcar cîte un pustnic; carele nu s-ar fi coborît din munte pentru nu știu ce de i-ai fi dat.

Mai acum cîțiva ani, se așezase un călugăr, pare-mi-se a se fi chemat Isidor și, din agoniseala lui, strînsese și el vro două, trei parale; că n-avea pe ce le cheltui. Pasămite că îl mirosiră niște oameni răi, și îndemnați de satana, tat-al răilor, veniră de-l jefuiră.

Se vede că bietul călugăr nu vru să le spuie așa numaidecît unde avea banii, că-l chinuiră, că-l munciră, de să ferească Dumnezeu și pe dușman de așa nevoie grea. Îl legară, îl duseră în muntele vecin și acolo îl lăsară după ce-i luară tot ce adunase și el după sufletul lui.

O fi strigat bietul călugăr, o fi răcnit el, dară cine era să-l audă în pustietățile astea? Cine știe la cîte zile după asta niște oameni ai lui Dumnezeu îl găsiră și îl aduseră bolnav iarăși la locul lui. Mai boli el ce mai boli, și-și dete sufletul. Eu socotesc că s-o fi odihnind acum în corturile drepților, că mult a pătimit pentru lege sărmanul!

De atunci s-a părăsit bisericuța. Nici tu candelă, nici â tu odoare, nici tu slujbe sfinte nu se mai aude în ea. Ba mai acum două luni îmi pare protopopul de la Cîmpulung a venit p-aici. Cică avea poruncă să scrie cum se află bisericuța, ca să trimită Mitropolitul preot să înceapă iarăși a face liturghie. Ajuta-i-ar Dumnezeu să-și împlinească gîndul.

Și cu povești, și cu vorbe glumețe, nici n-am simțit cînd ne-am scoborît.

Tocmai după ce am prins să ne odihnim oleacă, am simțit că sunt obosit. Ceilalți asudase, nu asudase; dară eu știu că asudasem de cămașa de pe mine se făcuse leoarcă.

Jos ne aștepta o frigare de friptură, brînză de burduf, pîine și ce se mai afla în coș, am mîncat, și apoi ne-am încărcat, care pe cai, care în carul cu boi cu care venisem.

Era șase ceasuri seara. De silă de milă, am apucat de am trecut Dîmbovița, de cele opt ori înapoi, mai cu ajutorul luminei de zi, mai cu al Junei care răsărea de cu vreme, fiindcă luna da înainte, am trecut satul Cetățenii și am ajuns în satul unde prînziserăm.

Pînă aci călăuzul nostru fiindcă era din acest sat, zicea că știe el drumul mai d-a dreptul, și mai ușor, ca să ne scoață în șoseaua Rucărului. Aci însă își luă seama, începu a se codi a mai merge cu noi.

Știa el, vezi, ce știa.

Știa că mințise; fiindcă alt drum nu se afla, decît acela pe care venisem, și îi era să nu-l dăm de minciună; mai știa că, cu carul cu doi boi, ne-ar apuca ziua pe drum, ori poate să stea boii și să ne lase în drum.

Noi însă nu ne împotriveam a mai lua cu chirie încă doi boi; nevoia era că nu se găsea. În sfîrșit cu neică, cu dragă, călăuzul găsi pe văru-său, care, pentru patru lei, priimi să ne scoață în șoseaua Rucărului. Iară el, călăuzul, ne zise că deoarece merge văru-său, el știe drumul. Îi dădurăm pentru că ne-a călăuzit la Cetățuie, cît socotirăm, ne luarăm noapte bună, și deșteptarăm cîinii din sat, cu carul acum cu patru boi, care ne duseră cu alai pînă ne văzură afară din satul lor.

Începurăm a sui dealul de la Stoenești ca să ieșim d-asupra. Ziua cînd ne-am scoborît fusese cum fusese, povestea ăluia, rău la vale greu la deal; dară urcușul fu și mai oleoleo. Numai în puterea lunei ne-am bizuit a merge, fie și cu patru boi; altfel ne-am fi oprit să mînem noaptea în sat.

Către miezul nopții furăm d-asupra. Am stat să ne odihnim olecuță și noi și dobitoacele. Noaptea era în toiul ei. Cerul senin și colea, colea cîte o steluță sfioasă abia se zărea pe albastrul limpede, întunecate fiind de lumina dulce a lunei. Ea, ca o doamnă a întunerecului, răspîndea umbrele, se uita cu milă la noi, și pare că ar fi voit să ne fie de ajutor, ne trimitea duioasele sale raze, care ne înlesnea calea.

Tocmai pe locul acela pe unde preste zi cositul fînului îmi răpise cîteva cugetări asupra vieței floricelelor, ce o potriveam cu viața noastră a muritorilor, tocmai acolo acum la miez de noapte stăturăm să ne odihnim. Încă o dată, lumina lunei ne fu de mare ajutor în noaptea aceea. Prin acest ajutor vedeam stîncă Mateiașului goală, de piatră văroasă, ca un uriaș amenințător. Tăcerea cea mai adîncă, și noi singuri în mijlocul ăstui noian de munți și de văi, ne făcea vrînd nevrînd să ne apuce fiori de frică.

Vedeam căpițele de fîn adunat, stînd risipite pe cîmpie într-un chip neregulat, ce se arătau ca niște popîndăi, de după care ni se păreau că stau să iasă cîte vrun răufăcător, gata a sări să ne jertfească. Văile peste care se întindeau umbrele munților vecini ni se păreau ca niște guri de uriași ce stau gata să înghiță nu o nimica de noi toți cîți eram acolo cu vite cu tot, ci și munții ce stau ridicați către cer atît de falnici. Din fiecare buriană ce sta pe coceanul ei în sus, și care în ziua următoare era să fie secerată de coasa nemilostivului om, din fiecare buriană ce se mișca zic, închipuirea noastră făcea un om, sau o fiară sălbatecă, ce se apropia spre a ne bîntui. O! taină a lui Dumnezeul O! Înțelepciune nemărginită, în mijlocul acestor închipuite grozăvii de noapte, pe lingă lumina lunei, o păsărică singură, pare că voi să ne însuflețească coragiul, să facă a goni urîtul ce ne coprinsese.

Gonite de prin cuiburile lor de coasa nemilostivă a omului, și rătăcind și ele fără adăpost, pare că se încuragiau pe dînsele chemîndu-se una pe alta, pitpalacele ne încurajeau și pe noi.

Glasul lor cel strigător de pitpalac! spărgea tăcerea cea fioroasă a nopții și ajungea pînă la urechile noastre, de pare că ar fi voit să ne dovedească că nu numai noi, în temeiul nopții, suntem deștepți și pe drum, nu numai noi singuri avem trebuință de odihnă în culcușurile noastre, ci mai sunt pe lume și alte ființe care gem după un asemenea lucru.

Caravana noastră cea mică, încuragiată de păsărică cea pribeagă, de pitpalac, începu a o lua la drum; mergeam și vorbeam și glumeam pe cît ne da meșii în asemenea împrejurări.

Unul din noi, mai vioi, încurajat de glasul pitpalacei, începu a cînta. Răsunetul glasului lui deștepta văile, și pare că da putere caravanei obosite de a întinde la drum. Apoi luîndu-se la vorbă cu un copil ca de 12 ani, ce mergea cu noi ca să aibă grije de cai, trimis de tată-său, începu să-i spuie că de va ajunge acasă, are să-i arate lucruri ce n-a mai văzut. Are să-i arate cum se mănîncă jăratec șt cum se scoate panglice din gură. Copilul, carele pare că se deșteptase și el din atîta tăcere a nopții, și din amorțirea firei întregi, nu voia să crează. El răspundea:

— Lasă, domnule, tale (adică dumneata voia să zică) tale mănînci pîine ca și noi. Numai comedianții se fălăluiesc că fac pehlivanii; și cînd colo dau și ei de rușine.

Alăturîndu-mă, intru și eu în vorbă. Eu îi zisei:

— Să crezi, băiete, ce spune domnul acela, căui el are pe spiriduș și-l ține într-o sticluță.

La aceste vorbe copilul tresări. Își făcu semnul crucii, și îmi răspunse:

— O! ducă-se în pietre. Ce stai, domnule, de vorbești? Eu nu crez una ca asta. Iacă aci în Cîmpulung fu un spițer care avea un spiriduș, lovi-l-ar săgeata! pe care îl ținea într-un pahar la fereastră. In fiecare zi spițerul îi da de mîncare, lapte, cu degetul cel mic pe marginea paharului.

Într-o zi nu știu ce făcu el, că uită să-i dea de mîncare, și se duse, că avea niște trebi. Spiridușul, trăsni-l-ar în cocoașe! se luă după dînsul și-l omorî prin șanțuri de marginea orașului.

Am rîs de nevinovăția bietului copil, am voit să-l facem a crede că spiriduș, ori dracul sunt faptele cele rele ale omului și am rămas cu vorba, iară el cu credința lui.

Întru aceste înaintasem,, și era aproape a da în șosea. Flăcăul, care venise cu boii ce închiriasem să ne scoață în șosea, se opri. El vru să desprinză tînjala înaintașilor de la proțap, sub cuvînt că pînă aici a vorbit el să vie.

Noi voirăm să-i dăm o dovadă învederată că nu este aici șoseaua, ci puțin mai-nainte. El nu voi să ție seamă de zisele noastre și stăruia să se întoarcă. Noi ziserăm chirigiului să mîne înainte. El se supuse, și carul cu boi începu să meargă. Atunci el ne răspunse:

— Eu mă întorc și d-voastră sunteți răspunzători pentru boii mei.

— Întoarce-te, daca vei, și mîine să vii la Cîmpulung, să-ți iei boii de la poliție.

El rămase ca zece pași înapoia noastră. Și deodală începu a răcni:

— Nea cutare! Nea cutare!

Pasămite el știa că niște prieteni d-ai lui se dusese la coasă p-acolo prin preajmă. Socotea să-i cheme să ne încredințeze că așa ne fusese vorba, cum zice el.

Răcnetul său, ieșit ca dintr-o gură de leu, se pierdu prin văi, dară nu fu în stare să deștepte pe adormiții săi prieteni obosiți de munca de peste zi.

Noi înaintam și ne cătam de treabă. El, daca văzu că nu-i vine nimeni într-ajutor, se luă binișor după noi, ne ajunse, luă boii înaintași de funie și merse pînă în șosea, care era aproape, amenințînd de astdată pe chirigiu, că are să-i facă și să-i dreagă iaca ce, și iaca ce, cînd l-o prinde, că acum îl cunoaște.

După ce îi plătirăm ce era cu dreptul, după învoială, înaintarăm pe șosea. Oboseala ne coprinsese, și somnul, căci era timpul, ne mîngîia ochii. Pleoapele mi se lăsau în jos de pare că erau de plumb. Și astfel, mergînd pînă ce începuse a se îngîna ziua cu noaptea, ajunsesem, eu mai cu seamă, de a dormita mergînd. Îndintînd către casă, vorbind, cum se vorbește în asemenea împrejurări, deodată vorba înceta și într-o clipă somnul mă coprindea deodată cu visele, și în aceeași clipă mă și deșteptam; căci altfel aș fi căzut, astfel de somnoroșie pentru întîiași dată mi s-a întîmplat în viața mea.

La urma urmelor către trei ceasuri despre ziuă, zdrobiți de osteneală și copleșiți de somn, am ajuns acasă.

Acum de m-ar fi întrebat cineva:

— De unde vii, domnule?

Aș fi răspuns cu grai obosit, somnoros, ou jumătăți de cuvinte:

— De la Cetățuia lui Negru-vodă.

VI

Și viind trăsura în ziua de 26 iulie, pe la amiazi, ne-am urcat și am pornit la monastirea Nămăiești.

În ziua aceea mergînd prin bîlci, de dimineață am trecut pe la un han din oraș, am vorbit cu un birjar și la 2 ceasuri ne-a pus la poarta mănăstirei.

Poarta acestei mănăstiri este în poalele muntelui. Cum am intrat, din a dreapta văzurăm cîțiva românași făcînd una din cele zece slujbe mari ce spun în basmele păgînești că făcea Hercule viteazul, sau Iraclie.

E ciudat lucru. Cum ieși la munte și vezi frumusețile și mărețiile lui, trebuie să-ți aduci aminte de basme: acum fie d-ale noastre, fie păgînești.

Încărca românașii noștri carele cu aurul grămădit în mormane mari pe dinaintea grajdurilor mănăstirei, aur lăsat de vite. Și în loc ca mănăstirea să fi făgăduit ceva cum făcu Augias împărat lui Ercule, voinicii noștri plătiră ei mănăstirei, ca să le dea voie să-i curețe grajdurile și curtea.

Bine a zis cine-a zis că numai cu vitele se scoate sărăcia din casă.

Urcînd și ajungînd la mănăstire, te miri de casele călugărițelor, cocoțate pe colți de piatră ale munților; iară mai multe te miri de biserică. Ea este scobită într-un gomoltoc de piatră foarte mare.

Dumnezeu să mă ierte. Acum ‚mi vine și mie să crez ceea ce spun învățații că munții s-au făcut mai tîrziu decît pămîntul, că ei n-au ieșit din mîna ziditorului o dată cu pămîntul.

Învățații spun că soarele se învîrtește împrejurul lui. Că în învîrtitura sa cea repede o bucată din focu-i s-ar fi rupt dintr-însul și aceea, învîrtindu-se și ea mereu, s-a statornicit la o depărtare de dînsul foarte mare, dar care stă tot în puterea lui. Acolo unde s-a statornicit, această bucată de soare groaznică de mare, se învîrtește împrejurul ei o dată în 24 de ceasuri și tot învîrtindu-se așa ocolește și soarele o dată pe an.

Această bucată de soare este pămîntul pe care locuim noi.

În curgerea veacurilor fața pămîntului răcindu-se încetul cu încetul, a început să se închege. Această închegătură se îngroașe din ce în ce, pînă ajunse de se făcu o coaje de pămînt tare precum o vedem și astăzi. După o mare trecere de timp a venit o vreme cînd a dat un potop năpraznic; și s-a adunat pe coaja pămîntului deosebite potmoale cari au mai îngroșat-o o toană. Focul înfundat de toate părțile și înăbușit, materiile din care era compus începură a clocoti și a căuta o răsuflătoare. Atunci cutremure groaznice și bubuituri, s-ar fi făcut d-asupra pămîntului venind din rărunchii lui. Focul înfundat și materia clocotind a trebuit să izbucnească și să-și facă răsuflătoare, precum și astăzi vedem ieșind materie înflăcărată din fundul unor munți pe care îi numim vulcani. Atunci s-a format munții pe cari îi vedem astăzi, și rotunjala pămîntului se strică.

Cîte șiruri de munți sunt, atîtea și locuri de răsuflători se făcură.

Aceasta o vedem cu ochii astăzi dacă umblăm pe munți. Ieșind materia clocotindă și întîlnind deosebite feluri de potmoale adunate pe coaja pămîntului cea formată de potop, a topit-o și pe dînsa, și ridicîndu-se, formînd munții, și răcindu-se, s-au închegat și s-au împietrit. Se vede că materiile n-au fost tot de un fel preste tot pămîntul, căci, pe unele părți pe unde materia n-a fost totuna, vezi că s-au format strate, strate de piatră, și se poate dezlipi în table. Pe unde a fost materia totuna s-a format în gomoltoace.

Și se vede bine că materia clocotindă din pîntecele pămîntului și-a făcut loc de răsuflătoare; căci stratele de piatră sunt curmezișate pe unii munți; adică cum s-ar zice: lespezile așezate una peste alta, de o parte se urcă în curmeziș de la dreapta la stînga în sus, pînă unde se vede bine a se fi făcut vîrf, pe unde adică a răsuflat focul; iară de partea cealaltă lespezile se urcă de la stînga la dreapta în sus, pînă iarăși uncie se închipuiește vîrful.

În alte locuri materia clocotindă, pare a fi fost de un fel și ieșind d-asupra pămîntului s-a închegat și a format cîte un gomoltoc de piatră uriaș de mare.

De o astfel de piatră este și muntele de la Nămăiești.

Închipuiți-vă un stei de piatră sau de pietroi cam gogoneț, format dintr-o materie de același fel, aproape cît o cetățuie de mare, ieșit din coasta muntelui. În acest gomoltoc de piatră este scobit cu dalta o gaură mare cît o chiliuță, și în astă chilie înființată o bisericuță.

Și arătîndu-ne maica stariță toate aceste minunății, ne-a povestit și chipul înființării acestei biserici, precum a auzit și dînsa de la cele de dinaintea ei starițe, adecă cum curge povestea din gură în gură din timpi uitați.

— Să vedeți, dragii maichii, ne zise starița, biserica aceasta, nu se știe hotărît de cînd s-a făcut, dară eu crez, după cum am auzit, să fie făcută de pe vremea păgînătății, de pe cînd oamenii erau închinători de idoli.

Cică pe vremile acelea, pe cînd străbătuse și pe la noi lumina Evangheliei, sfînta lege a Domnului nostru Isus Christos, făcătorul cerului și al pămîntului, niște ciobani cucernici își pășteau turmele pe acest munte, pe unde nu era nici neam de sat, ori locuință omenească, ci numai o sălbăticie îngrozitoare. Într-una din nopți, mai marele lor, baciul, culcîndu-se aci visă un vis frumos!

El visă că unde veni la dînsul o cucoană, înconjurată de mare cuviință și strălucitoare, de d-abia putea căta la dînsa.

Și apropiindu-se de dînsul îi zise: „Sculîndu-te să te apuci să sapi în acest bolovan de piatră, să-mi scoți chipul de acolo, unde zace de veacuri”. Ciobanul căzu cu fața la pămînt înaintea acelei cocoane, la auzul cuvintelor ei, și cînd se deșteptă, se pomeni în genuche. Acum creștin să fi fost omul acela, ori păgîn, nu pot să vă spui; numai după ce se sculă, prinse a se închina în limba noastră și cu cutremur se depărtă de acel loc.

A doua noapte, de frică, el se culcă în altă parte. Peste noapte visă iarăși că veni acea cocoană, și de astă dată Si porunci ca negreșit să sape unde îi arătase în noaptea trecută, și să-i scoață chipul la lumină, că de unde nu, bine de el nu va fi. El, ca și de la rînd, se sculă tremurînd de frică, el, care nu știa de frică, și se hotărî să părăsească aceste locuri peste care el se credea nevrednic să calce.

Cum zise și făcu. De cum se lumină de ziuă, își luă catrafusele, își mînă turma din urmă și se mută în alt munte.

A treia noapte unde visă că vine iarăși acea cucoană strălucită și îi zise: „Sculîndu-te, să te apuci să sapi în muntele de unde ai fugit, și acolo vei găsi o comoară mîntuitoare de suflet. Și altfel să nu cutezi să faci, că nu vei scăpa de cuvîntul meu nici în gaură de șarpe.“

Atunci ciobanului, pare că i se deschise ochii, ochii minții, judecata lui se lumină și o dorință neînvinsă de a sluji lui Dumnezeu, se deșteptă într-însul. Vezi că se coborîse darul Domnului peste dînsul. Cum se sculă se închină și o slavoslovie de mulțumire aduse Domnului. Apoi viind la muntele cel arătat, se închină încă o dată, zise: „Doamne ajută!“ și începu a scobi gomoltocul de piatră. Cît va fi lucrat el acolo, nu se știe; dar dacă s-ar socoti ce poate face omul astăzi, negreșit că mulți ani trebuie să se fi muncit el ca să facă atîta scobitură ce se vede. Se crede însă că cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, în trei ani a isprăvit.

Și așa scobind în munte, cînd era pe la mijlocul scobiturei, se pomenește ciobanul cu o candelă aprinsă, că se coboară din nori, și sta atîrnată, d-asupra locului aceluia unde scobea. Se dete el ca să o apuce, candela însă se ridică în sus; se întoarse ciobanul la lucrul său, candela se coborî iară.

Atunci, văzu el că acolo trebuie să fie ceva sfînt. Se desculță de opinci, și așa desculț lucră ce mai lucră, și îndată o lumină cerească se răspîndi împrejurul lui, și căutînd văzu acolo în piatră o sfîntă icoană. Chipul de pe această icoană era aidoma cu acela al cucoanei ce i se arătase în vis, și, plecînd genuchile, i se închină. Candela însă sta atîrnată în văzduh și ardea și nu se mai isprăvea undelemnul dintr-însa.

Dacă găsi el sfînta icoană în pîntecele muntelui, cu mai mare rîvnă se apucă de lucru, scobind, și făcu boltitura asta, scobind și potrivind fața de dinăuntru cu mare meșteșug, precum se vede. Din astă boltitură făcu el o biserică a lui Dumnezeu, și într-însa așeză cu mare cinste și cu slavoslovie sfînta icoană cea găsită. Mai tîrziu niște oameni, aprinși iarăși de dorința de a plăcea lui Dumnezeu, vrură să facă o altă scobitură într-un stei de piatră, mai dincolo de bisericuța aceasta. Însă nu putură isprăvi nimic: una, pentru că fură stăpîniți de patima mîndriei; ei voiră ca scobitura lor să fie mai frumoașă și bisericuța lor să fie mai mare; al doilea se vede că darul lui Dumnezeu nu fu cu dînșii, căci nu făcură nici o ispravă; se vede și acum începuturile muncii lor.

Mai acum vro patruzeci și mai bine de ani, Mitropolitul Neofit, plecînd în cercetarea mănăstirilor din țară, cercetă și bisericuța aceasta.

Văzîndu-i preasfinția sa micșorimea, puse meșteri cu cheltuiala preasfinției sale, de mai făcu nițică scobitură spre a o mai lărgi, după cum se vede, în partea despre apus; și ar fi mai scobit, dară meșterii dădură peste o vînă a muntelui și conteniră din lucrare, fiindcă pe acolo începu a piști apă. Ca să nu se întîmple vro pagubă bisericuței din această pricină, preasfinția sa puse alți meșteri și astupă vîna cu ipsos și pe dinăuntru și pe dinafară.

Niște oameni ai lui Dumnezeu puseră de zidi clopotnița d-asupra altarului, după cum se vede astăzi. Cine a făcut-o chinovie de maici, nu se știe. Așa s-a pomenit de la moși de la strămoși.

Am văzut și noi bisericuța și icoana. Intrînd, un aer rece te coprinde și un respect pentru lucrarea cea uriașă. Te miri ce răbdare, ce stăruință trebuie să fi avut acel om ca să facă în rărunchii muntelui o atîta scobitură cu dalta, cît să închipuiască o bisericuță. Această bisericuță este așa de mare ca bisericuța lui Bucur din București.

Zugrăveala de pe icoană nu se mai cunoaște de veche ce este. Nici văpseaua nu se mai știe ce față să fi avut. De reveneala vecinică ce se află în această boltă, văpseaua a venit și s-a lăsat, formînd niște cărărui, care nu te mai lasă să cunoști ce chip să fi fost, ce să fi însemnat și cu ce măiestrie a fost lucrat chipul de icoană. Ne-am închinat și noi, precum face toată lumea care vede astă bisericuță, și am ieșit dintr-însa. Suindu-ne pe munte, am ajuns d-asupra bisericuței. Piatra în care este săpată pe d-asupra se vede, pare a fi fost dintr-o singură materie închegată. Ați văzut vrodată smoala topită și apoi închegată, ori săpun de care fac săpunarii noștri în tiparele lor cele mari? Ei, apoi dacă ați văzut, degeaba mă silesc eu să vă fac să pricepeți ceea ce știți. Tocmai așa este suprafața acestui pietroi grozav de mare, în care este scobită bisericuța. Păcat că nu sunt învățat și meșter să scriu cum aș dori, că atunci aș fi știut eu cum să vă fac să înțelegeți minunile naturei. Nu-mi mai arunc dară vorbele în vînt, ci vă rog pe toți, mari și mici, bogați și săraci, să mergeți să vedeți mănăstirea Nămăiești. Și urcîndu-ne pe munte în sus pe potecele greu de urcat, făcute pe spinarea pietroaielor celor mari, netede și cam cu burtă de scurgerea apelor, lăsasem bisericuța la vale, mult. Pe spinarea acestor pietroaie grozav de mari, ce formează scofălcitura munților, crește pădure de copaci de munte. Acești copaci și copăcei își înfig rădăcinile lor în puțintelul pămînt ce se adună, adus de vînturi, și fiindcă ele nu se pot înfige adînc în pămînt, deoarece lipsește, apoi își întind ramurile pe d-asupra pietrei, se întîlnesc cele ale unui pom cu celea ale altora, se împleticesc de formează un fel de plasă de ramuri și de rădăcini.

Aceste împletituri de ramuri de rădăcini ale copacilor de munți ne-a fost de mare ajutor, ca să ne putem urca. Și eu crez că de n-ar fi fost acestea, nu ne-am fi putut urca, fiindcă piatra aci, cum zisei mai sus, este lucie, și n-ai în ce să-ți sprijinești călcătura. De umbletele celor ce cercetează mănăstirea, a călugărițelor și a sătenilor de devale, aceste împletituri de rădăcini s-au făcut ca niște trepte, pe care te poți cu lesnire urca.

Ajunși în vîrful muntelui am rămas uimiți de mirare cînd am dat de un drum făcut pe care umblă sătenii cu carul la trebuințele lor.

Și de aci puțin mai sus, este piscul muntelui. Priveliștea ce se înfățișează ochilor, de aici, este fermecătoare. Vezi casele și bisericile din Cîmpulung cum sunt înșiruite d-a lungul lui, de o parte, de alta vîrfurile altor munți, ale căror coaste pline de verdeața pădurilor, fac o icoană de la care nu te înduri a-ți lua ochii.

În sfîrșit, după ce ne-am odihnit pe cît ne-a trebuit, ne-am coborit, am mulțumit maichii stariței pentru bunavoință cu care am fost primiți, ne-am luat ziua bună și am plecat.

Întorcîndu-ne de la mănăstire, am ieșit la poarlă pe alt drum, pe la fîntîna mănăstirei; stai și te tot miri de răbdarea și de măiestria cu care sunt făcute chiliile și drumurile, pe fața muntelui scofîlcit. La fîntînă am băut apă. Și ai tot bea, că bună mai este. Fîntîna este acoperită și zidită. Pe ziduri, înăuntru ara citit o mulțime de nume ale celor ce mersese pe acolo înainte de noi. Multe din aceste nume ne erau cunoscute; multe ale celor ce nu mai sunt în viață, și mai multe ale celor ce nu i-am cunoscut.

Ieșind de la fîntînă, am dat cu ochii de grădinița unei maici ce este în fața fîntînei. Ne-am dus să privim florile cele frumoase, pe care călugărița le îngrijește. Ea se coborî numaidecît din chiliuța ei, rupse vro doi trandafiri și dete femeilor. I-am mulțumit cu căldură și am plecat.

Ajungînd la poartă, priveliștea se schimbă.

Aci peste drum de poarta mînăstirei este hanul salului Nămăieștii. Hanul îl tine în arendă un anume Căprarul, om slujit în miliție mai mulți ani, vînător bun și curagios. Numele lui este răspîndit cu groază printre cetele de urși de prin munții învecinați.

Nu e destul că-i omoară de cum aude că vrunui a făcut vreo stricăciune, te miră în ce loc, apoi el le prinde și puii vii viuleți. Și cum este de negustoros, apoi îi vinde cu preț, pe la doritorii de a face cunoștință cu urșii vii.

În anul acesta încă are unul viu, ca de un an. Are un lanț atîrnat de gît, dară umblă în voia lui pe dinaintea hanului și prin vecini. Cîinii din sat s-au dedat cu dînsul, nu-l mai latră. El umblă în voie, și mănîncă pîine și alte legume ca și cîinii.

Cind am ajuns de vale, el umbla pe dinaintea hanului. Și ca să privim la dînsul, ne oprirăm, șezurăm pe lavița de dinaintea hanului și cerurăm să ne dea cîțiva covrigi.

Cîteva trăsuri ce venise cu mosafiri la mănăstire stase acolo, așteptîndu-și mușterii[i]. Caii de la trăsuri cum îl văzură fără să știe că ursul era puiandru și oarecum domesticit începură să sforăiască, vizitii[i] îi țineau în frîu cu multă osteneală și cu anevoie îi domoliră.

Se vede că stăpînul ursului nu-i dă destulă mîncare, ori că ursul este învățat a se împrieteni cu călătorii cari trag acolo la han, că văzîndu-ne mîncînd se apropie de noi.

Noi îi aruncarăm vro două-trei bucăți de covrig, pe care el le mîncă cu poftă și atîta fu de ajuns, ca să se apropie de noi mai mult și să mai ceară. Noi îi mai dădurăm. Dară ursul este tot urs. Pui puiandru, domesticit ori ba, el este tot puiul ursului, și apoi vorba ăluia: năravul din fire n-are lecuire. Sfîrșindu-se covrigii ce avurăm, el nu vrea să știe de asta. Venea și cerea mereu. Cererea el și-o arătă dînd cu laba. Da el cu laba, ce e drept și da ușurel; dară ghiarele nu și le lăsase acasă; era cu el; ghiarele se înfipse în haina mea, și o sfîșie. Eu mai cerui cîțiva covrigi, îi aruncai unul și întrebai cîte parale fac covrigii ce ni-i adusese, vrînd a plăti și a pleca ca să nu se întindă preteșugul ursului mai departe. D. Căprarul, stăpînul ursului, veni să-și priimească banii și, văzînd ce făcuse ursul, luă un bici, și începu a-i croi cîteva d-ale bunele. Ursul mînca și mormăia, crezind că vrea să-i ia demîncarea și cum este el gros la piele, trebui să-i dea cîteva lovituri bune și dese pînă să le simță. Stăpîn, stăpîn, dară ursul simțind usturimea loviturilor, și necăjindu-se și mormăind, sări asupra-i și cu ghiarele ii rupse și lui mîneca de la haină. Apoi pare că se rușina de ceea ce făcu, fugi repede și se ascunse subt scară.

Un localnic, cum văzu mînia ursului, dete fuga și aduse o roabă.

Cum văzu puiul ursului că vine roaba spre dinsul, o tuli d-a fuga de sub scară. Ursul fugea, localnicul după dînsul cu roaba. Și fugi într-o parte, fugi într-alta; daca văzu că n-are scăpare de roabă, ursul se acăță de trunchiul unui arbore și cît te-ai freca la ochi, fu în vîrful copacului.

Acum ce și-o fi închipuit ursul că este roaba care venea după dînsul; ce i-o fi făcut stăpînă-său cu roaba de-a prins ursul frică de dînsa, nu știu să vă spui; destul că, după cum spuneau toți cei de primprejur, cu dînsa domolește mînia ursului d. Căpraru.

Și, lăsînd ursul acolo în vîrful pomului, noi am plecat de acolo ca să ne întoarcem acasă.

Eu socotesc că mai bine ar fi să ție ursul legat, decît să fie lăsat în voia lui. Căci ori ce s-ar zice, pe urs nu poți să-l domesticești pînă într-atîta încît să legi prietenie cu dînsul. El din firea lui fiind făcut ca din topor, și apucăturile lui sunt grosolane, și cum este și de cu putere, cînd s-o supăra el și. i-o veni bine, el face ceea ce firea l-a învățat și l-a lăsat pe dînsul să facă. În deșert s-or sili oamenii să-l subțieze, el tot grosolan și bădăran rămîne.

VII

Fiind la Cîmpulung, am făcut cunoștință cu d. Stefănescu, bătrîn ca de 70 de ani.

Acestui om, vesel de felul său, îi place să facă cunoștințe, îi place să vorbească și să spuie la glume, dară îi place mai mult să vorbcască de întîmplările din 1848.

De cîte ori aduce vorba de aceste întîmplări, de atîtea ori găsește să spuie cîte ceva.

De fel din Cîmpulung, a fost prin București, unde a studiat psaltichia și muzica vocală. După ce a sfîrșit învățătura, a fost profesor multă vreme la Slatina, apoi s-a întors la locul nașterii sale iarăși ca profesor, unde este și acum.

Vorbind despre una, alta, după ce mi-a spus că este amărît de răutatea oamenilor, îmi arătă prigoanele ce a suferit. Eu începui a duce vorba cercetînd despre tinerețile sale și despre cele ce se întîmplase pe acele vremi.

El îmi răspunse:

— Cînd eram băiețandru, aveam glas frumos, pentru care am fost primit între anagnoștii episcopului Ilarion, de la Argeș. Ce fericite timpuri!

Pe mine nu mă răbda inima, și-l întrebai dacă nu cumva știe ceva de cîntecul Mugur mugurel.

— Cum să nu știu, îmi răspunse el; dară nu l-am cîntat împreună cu ceilalți băieți anagnoști, tovarăși ai mei, cînd boierii se traseră unul cîte unul cu coada între picioare, ca niște curci ploate?

Și gîndindu-se nițel, începu a mi-l cînta în chipul următor:

Mugur, mugur, mugurel,

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur, mugurel,

Că ni s-a urit cu iarna

Mugur, mugurel ele.

Și cu greutăți în țară.

Cărînd fin cu sarcina,

Sarcini de mii de oca,

De pe dealul Oltului

Și de p-al Gilotrului.

Mugur, mugurel.

Bate-i, Doamne, pe ciocoi,

Săracii de noi

Cum ne bat și ei pe noi,

Săracii de noi,

Dă-le, Doamne, bani mai mulți

Săracii etc.

Ca să fugă iar prin munți ;

Să fugă-n țara nemțească

Banii să și-i cheltuiască

Cu toți să se prăpădească,

Satură-i, Doamne, de bani,

Mai scurtează-le din ani,

Săracii de noi.

Eu de mai mult timp umblam să culeg acest cîntec.

Încă în 1880 mi l-a procurat d. Racoviță, student în drept, precum i l-a spus tatăl d-sale, locuitor în București.

Îl alătur aici și pe acesta, spre a fi cercetate amîndouă versiunile de cei ce îl vor ști mai bine, ca astfel să se aleagă neghina din mazăre. Nici într-unui, nici într-altul n-am adăogat nimic; n-am scăzut nimic.

Puneți mîna pe cel ce va fi adevărat și acela să rămîie de pomenire spre aducere aminte de timpurile fanarioților:

Mugur, mugur, mugurel,

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur etc.

Că ne-am săturat de iarnă

Și de greutate-n țară,

C-a mai fost oștire-n țară,

Și n-a fost așa supărare.

Mugur, mugvrel.

Bate, Doamne, pe ciocoi,

Săracii de noi,

Cum ne bat și ei pe noi.

Săracii etc.

Dă-le, Doamne, bani mai mulți

Să mai treacă prestre munți.

Să treacă-n țara nemțească,

Ș-acolo să se prăpădească.

Săracii de noi.

De trei ori m-am întîlnit cu d. Șerbănescu și de atîtea ori am și stat la vorbă timp îndelungat cu acest om respectabil.

În chioșcul din grădina sa unde ii place să-și bea cafeaua, două chipuri sunt așezate față in față: chipurile tatălui și al mumei sale. Spuindu-mi de întîmplările din 1848, mi-a povestit cum a fost prins, cum a fost, întemnițat și cum a scăpat. Și, deschizînd o carte scrisă de mîna lui, mă îndemnă să copiez, el dictîndu-mi următoarele versuri, cari erau la modă pe vremea lui. Versurile lui Ienăchiță Văcărescu, cum fu închis de fanarioți la Flămînda, monastire lîngă Cîmpulung, județul Muscel.

Suflet altul n-are

Chin astfel de mare

Foc astfel de greu. (bis)

Trăiesc moarte vie

Fără să mă știe

Altul decît eu. (bis)

Ziua nu-mi dă pace,

Noaptea n-am ce face,

Greu mi-e-ntru ascuns, (bis)

Unde cer dreptate,

Surdă răutate,

Nu-mi dă vrun răspuns, (bis)

Mă-ntinz în putere,

Cu glas de durere,

În sus și în jos. (bis)

Ce e sus s-ascunde,

Cine știe unde,

Sub acea perdea, (bis)

Care n-o ridică

Zicînd că l-e frică.

N-o putem vedea, (bis)

Ale lui slugi sfinte,

Mii de seci cuvinte

Celor ce vorbesc, (bis)

Cine nu-i cunoaște,

Că sunt vulpi, șerpi, broaște,

Ce-n zadar trăiesc, (bis)

Vii la omenire

Mai rea nesimțire

De piatră sunt toți. (bis)

Mai d-aproape rude

Mai rău nu aude

D-ai striga cit poți (bis)

Căci n-am o putere

Să trec printre sfere

Doar va fi vrun loc. (bis)

Unde es te-astîmpăr,

Nu vînd nici nu cumpăr.

N-am stăpin noroc, (bis)

Un loc prea departe

De vecinica moarte

Ce-acum pătimesc. (bis)

Numai pentr-un nume

Să mă aflu-n lume

Și-adecă trăiesc, (bis)

Cînd paharul morții

Stă în pragul porții

Alt ce-a mai rămas? (bis)

Cîntec de pe la 1830.

Alt nu este în viață

Decît tot lucrul mai bun

Și din dulci mai cu dulceață,

Ca iubirea de comun.

Uniți dar și noi să fim,

Și cu toți să ne iubim.

Că unirea cînd domnește

De obște între norod,

Fericirea în el crește

Și trecînd aduce rod.

Uniți dar etc.

Unirea întemeiază

În tot locul bunătăți,

Iar ura înveninează

Și aduce mari răutăți.

Uniți dar etc.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,

Veni-va și primăvara.

Lasă, dragă, pîn-la vară

Să scoatem războiu-afară;

Să chemăm vecinele

Să descurce firele.

Toată vara Ion cu Ioana;

Dar cînd fu la sfintu-Ioan

Lăsă Ioana pe Ion.

Cîntec vechi.

Trecu vara, veni iarna,

Veni-va și primăvara.

Lasă, dragă, pîn-la vară

Să scoatem războiu-afară;

Să chemăm vecinele

Să descurce firele.

Toată vara Ion cu Ioana;

Dar cînd fu la sfintu-Ioan

Lăsă Ioana pe Ion.

Gintec haiducesc.

Rău, maică, m-ai blestemat

Să șez în pușcă răzmat,

Să mănînc carne de miel,

Să beau vin de burdușel.

Alei! codre ! frate codre !

Mai sloboadeți poalele

Să-mi acoper armele :

Vînturile, ploile

Ruginesc pistoalele.

La pivnița Brațului

Bea Ghiță-al șelarului

Și Stoica-al ploscarului

Și închină cu ploschița

D-o vadră și cinci oca,

Mai cerea cu polonița, (10 oca)

Dar ei bea pin-se chefea

Și d-un somn că ei dormea,

Dormea pîn-la orice vreme,

Visa, niște vise rele.

Alei, frate Stanciule,

Visai pistoalele tale.

Le visai fără oțele

Și nici cu paturi la ele.

Și visai și flinta ta,

Ședea-n cui făr-de vergea,

Sărăcuț de maica mea!

Ne coprinde potera.

Și visai și flinta mea

Dată-n patru, frîntă-n două.

Dar la capu dealului

Văzui vîrful bradului.

Nu e virful bradului,

Ci aripa steagului.

Căpitanul Bălăcanu

Cum vine cu potera.

— Dă-te, Stanciule, legat,

Să nu te iau ferecat,

Și cu gîtul tău tăiat.

— Nu mă dau ție legat

Că nu-s muiere cu conci

Să zic că eu nu mai poci;

Ci-s voinic cu comănac

Știu poterii ce să-i fac.

Dară soru-sa Florica

Din gură așa zicea:

— Adu-mi mie pe durda

Că e fără giuvergea,

Să bag praf cu chivără

Și gloanțe cu tecșila.

Iar din gură-așa zicea:

— Capitan Balaure,

Îndărăt cu potera,

Că te fac de mascara.

cruciulița ta,

Căpitanul răspundea,

— Mai țineți fata de rău,

Verde foaie de lalea,

Că-mi prăpădi potera,

Mă făcuși de mascara ;

Că mulți voinici prăpădiși.

Dar cum nu mi te gîndiși

Că sunt voinicel de lotru

Și să mergi cu mine-n codru.

Frunză verde de vioară,

Iubita mea surioară,

Că mi-am urît zilele

Mutînd căpătîiele

Ni la cap, ni la picioare,

Ni la dalbe brățișoare.

Eu, neicuță, ni-oi scula

Dacă lu mie mi-i da

Apă rece din vedriță.

Sloi de ghiață din guriță.

Foaie verde, foaie lată.

Iubita nenii dodală

Cu tine nejudecată

Ori de vrei să mă iubești

Ori în ce chip socotești.

În caietul său, d. Șerbănescu avea mai multe bucăți; dară n-am avut timp să le copiez, ba nici să le citesc, căci acel caiet nu l-a slăbit din mîini. Ce va mai fi acolo, numai Dumnezeu și d. Șerbănescu știe. […1

Altă dată îmi spuse iarăși:

— Era timpul lui Alexandru Ghica. Ispravnic la Slatina era Costache Otetelișanul. El împreună cu alții erau înțeleși să facă o răzmeriță. Deși se făceau pregătirile în taină, ajunse insă și la urechile noastre a profesorilor, căci eram profesor în Slatina, uneltirile Otetelișanului. Noi făcurăm cunoscut la București, despre cele ce se urzeau la Olt.

Poporul iubea pe Alexandru Ghica. Trecuse vreme la mijloc. Noi credeam că arătările noastre nu s-au luat în băgare de seamă. Cînd într-o dimineață orașul Slatina se deșteaptă într-o pleznitură, troznitură, chiote și răcnete a vro trei poștași care minau doisprezece cai de olac, de mîncau foc, înhămați la o droșcă. Ei străbătură orașul și se opriră drept la casele ispravnicului.

P-atunci cînd se vedea prin Slatina un asemenea echipagi era lucru rar, o întîmplare însemnată.

Din trăsură se coborî la scara ispravnicului, Păucescu, adiotant domnesc, și intră drept la boierul. Acesta o sfecli cînd văzu pe Păucescu. Adiotantul domnesc, nici una, nici două, puse mîna pe ispravnic și îi spuse că. din poruncă domnească este arestuit.

Apoi, ducîndu-se la isprăvnicie, împuternici pe sameșul isprăvniciei să țină vremelnic locul ispravnicului. În același timp alți boieri, credincioși ai lui vodă, călca satul Dimitrești din jud. Olt, și după arătările noastre găsiră o mulțime de gloanțe, fabricate în taină, pe care le ridicară îndată.

Nu trecu mult și veni ispravnicul la Slatina boierul Ioan Lahovari, om drept, milostiv și avut; păcat însă că nu prea vorbea bine românește.

Eu cîntam bine p-atunci, aveam un glas foarte frumos. Boierului îi plăcea cîntecele. Pentru aceasta îi căzusem tronc! la inimă. Vezi că eram muieratic și iubăreț. Eram nelipsit din casa și de la masa boierului. Cînd da la mese și erau boierii și cucoanele poftite, boierul îmi făcea semn, pe la soroace, și eu mă sculam și începeam a trage din gură cîte o oltenească, sau cîte un cîntec de lume, care era la modă și toți mesenii se întreceau care mai de care să-mi zică bravo, iară cuconul ispravnic se îngrășa de mulțumire.

Deosebit de leafa mea de profesor, boierul îmi da de la sine altă leafă. Apoi la Crăciun și la Paște, se știa rîndul de haine. Numai mă pomeneam cu croitorul că vine. ,,Ce vrei mă?“ îi ziceam. „M-a trimis cuconul ispravnic să-ți iau măsură.“ „Nu-mi trebuie. Am haine destule. Să am eu zile să le port.“ „Nu se poate. Coconul a zis, și trebuie să se împlinească porunca.“

De voie, de nevoie, mă lăsam să-mi ia măsură. Cînd îmbrăcam hainele, întîi la ispravnicul mergeam cu ele. Se bucura cît un lucru mare, cînd mă vedea cu haine noi.

Cînd era la Crăciun ori la Paște milosteniile ce făcea erau adevărate milostenii. Și fiindcă avea mare încredere în mine, mă punea să cercetez prin oraș cine ar fi vrednic de milă.

Cătam și eu cîte vrun neguțător scăpătat, cîte vro cucoană văduvă, ajunsă în sărăcie, cîte vrun boier urgisit de domnie cărora le era rușine să ceară, și i le recomandam. El scotea pungoiul, și îmi număra gros, nu glumă, și mă însărcina ca să le duc la unele cîte 10, la altele cîte 20 galbeni, după obraz, și mă afurisea să nu le spui cine le trimite.

Eu, drept să-ți spui, mă țineam cît puteam. Dară uneori îmi scăpa din gură numele, văzînd mulțumirile oamenilor, carii cînd vedea ajutorul neașteptat, cu ochii plini de lacrămi mulțumea, și mă ruga cu cerul cu pămîntul să le spui numele, ca să știe și ei pentru sănătatea cui sa se roage la Dumnezeu.

Vezi astă pomană.

Mi-a spus el multe; dară cine le mai ține minte? totul ce știu este că azi, bătrîn de d-abia își mai tîrăște trupul, nu mai vrea să știe nimeni de dinsul. Cei pe cari i-a ajutat cînd era tînăr nu vor să-l bage în seamă. Cîte mi-a spus că a făcut la 48, și cîte a suferit în urmă, ar avea și el dreptul socotesc să-l ajutoreze țara întru a-și putea căpătui copiii.

Dar oamenii lui 48, azi puternici, au uitat pe bietul Șerbănescu.

Umblă în sus și în jos. Vine de la Cîmpulung în București cu cheltuială, șade la han pe cheltuială, treapădă, se roagă, și în cele din urmă se întoarce cu mîhnire în suflet, fără ispravă, fără nimic.

Acum îl înțeleg eu ceea ce îmi spunea altădată, de răutatea, de nerecunoștința și de prigonirile oamenilor. I s-a împietrit inima. Nu mai crede pe nimeni. Și cu toate astea inima îi dă brînci spre ideile progresului.

Iată ce va să zică cînd apucă de se înrădăcinează în inima cuiva din tinerețe o credință oarecare. Nu se mai poate dezbăra de dînsa, nici la bătrînețe, măcar să-l pui pe jăratec.

VIII

Sîmbătă la 28 iulie 1884 am pornit în două birji la Rucăr. O șosea bine întreținută leagă Cîmpulungul cu Rucărul. Este aceeași pe care mergi și la Cetățuia lui Negru-vodă. Adecă mergi pe dînsa pînă în dreptul Mateiașului, și de aci abați la dreapta pe drumul firesc al pămîntului. Ca să mergi insă la Rucăr, ții șoseaua drept, și ea te scoate drept la locul unde dorești să mergi.

Fiecare loculeț din Cîmpulung sau de prin preajma lui, fiecare cătun, fiecare munte sau vîlcea, își are frumusețele lui particulare.

Mergînd din Cîmpulung la Rucăr nu știu din ce să-ți îndestulezi ochii mai întîi. Cu privirea lacomă cauți de îndată să te minunezi de lucrarea șoselei, care se ridică șerpuind pe munte în sus. Mult material trebuie să fi ieșit din tăietura muntelui Mateiaș și altor munți, și te miră de va fi ajuns să umple văgăunele pe unde s-a format șoseaua; fiindcă multe și adînci văi trebuie să fi umplut, ca să ajungă la nivelul ce s-a voit a se da drumului.

Fața despre șoseaua muntelui Mateiaș este tăiată în jos de pare că formează un zid drept, dar un zid nemărginit de mare, și piatră goală pe care nu crește nici mușchi. Este peste putință omenească să se suie cineva pe aci, poate pe din dosul lui să fie oarecum mai apropiat.

Trecînd pe lîngă dînsul pe șosea, stai și te minunezi de înălțimea muntelui la stînga, și de adîncimea văilor la dreapta. Nu știi la ce să te gîndești mai întîi: la mărirea firii, ori la micimea omului pe lîngă aceste grozăvn ici i firești.

Diră trăsura înaintează, și cu schimbarea pozițiilor, alte gînduri te apucă, fără să fi apucat a te face stăpîn pe gîndurile de mai-nainte, care ți se șterg din minte, cu iuțimea cu care umblă trăsura, și cu năpădul de alte gînduri ce te coprind.

Abia poți să-ți dai seama, cînd vezi cîte vreun bolovani bucată mare sau mică de stîncă, dezlipită de la tulpina mumă și căzută la poalele muntelui, ori pe șosea, sau trecută dincolo de șosea, și căzută în văi, și dai cu ochii de cîte altceva, ce te pune pe alte gînduri. Printre crăpături de munți vezi cîte un copaci singuratic, și uneori grupe de pomi, stînd acolo cocoțați, învoiți sau verzi. Rădăcinile unor astfel de pomi te fac să te miri, cum de, neavînd unde se înfige, ocolesc cîte vrun stei de piatră de parcă-l țin in brațe, căutînd hrană pentru trunchiul lor. Și dacă dau prin vrun șențuleț, format de colțurile munților, nițel pămînt adus acolo de vînturi, să vezi cum mustățile acelor rădăcioare se înfig și sug hrană pentru trunchiul din care se nasc.

Te coprinde jalea mai apoi, cind vezi că acele rădăcini și rădăcioare, acele rădăcioare cu mustățile lor cu trunchi cu tot, sunt răsturnate și atirnate gata în tot minutul a se nimici. Căci bucata de stîncă sau bolovanul pe care rădăcinele l-au îmbrățișat, cade din locul său cine știe din ce împrejurări și, în căderea sa, tirăște după sine cîte vrun pom sau grupă de pomi.

D-alde astea cît poftești, și cîte nu poftești, întîlnești pe lîngă munți; și n-ai destul timp să te gîndești, căci trăsura înaintează, și înaintează mereu. Și alte vederi ți se înfățișează, și alte gînduri te apucă.

Dacă îți întorci privirile de la grozăvnicia munților și cauți la dreapta spre văi, alte frumuseți, nu mai puțin groaznice ți se înfățișează. Cu cît muntele este de nalt, cu atît și văile de adînci. Prin aceste văi cresc pruni, meri, nuci și alți pomi roditori și neroditori.

Ochii nu ți se satură de o vedere așa de frumoasă; văile acestea cu Dîmbovița ce se trecoară pe fundul lor, cu pomii și cu iarba cea bogată de printre dînsele, văzute de la înălțimi așa de mari, ți se arată ca niște lanuri, acoperite de holde foarte frumos crescute, în care răsfățîndu-se vîntul, formează din aceste holde niște valuri de verdeață.

Pe marginea acestor văi, de-a dreapta cît ține drumul de la muntele Mateiașului, pînă la Rucăr este întinsă o balustradă. Această balustradă ocrotește trăsurile și pe călători, ca să nu dea în prăpastie. Ea ține cale mai bine de un ceas cu trăsura. N-apuci să ții în minte ceea ce ai văzut pînă aci, și deodată ți se arată muntele Dragoslavele, cu forma sa conică, ca o căpățînă de zahăr uriașă, munte cheleș, numai piatră, care îți atrage privirile. Și tot vorbind despre dînsul, și despre puii de munți ce-l încongioară, te pomenești că trăsurile se opresc la unul din cele două hanuri din satul Dragoslavele. Dacă am văzut așa, ne-am oprit, și noi și am prînzit aci. Atunci am văzut că vizitii [i], sau cei ce obișnuiesc a face drumul acesta aveau dreptate a se opri aci. Am mîncat cu o poftă nebună, fiindcă numai atunci am băgat de seamă că ne era foame.

Și pornind și de aici am ajuns la Rucăr pe la 11 ceasuri.

Un ceas a trebuit să așteptăm pînă să ne aducă cai, ca să mergem să vedem Dîmbovicioara, și peștera.

De aci am pornit călări. Șoseaua pînă la hotarul țării acum se lucrează. Noi am apucat un drum lăturalnic pe unde ne-a dus călăuzul.

Și, abătîndu-ne, am stat și ne-am mirat de lucrarea șoselei, căci pe la munte ai de ce să te miri la tot pasul.

Lucrarea acestei șosele este lucrare de uriași. Văzînd tăieturile ce se fac în piatra goală a munților, nivelînd drumul, să vezi umpluturile văilor ca să ajungă la înalțimea drumului, să vezi podețele cari leagă stîncile una de alta, să vezi netezind cîte un bolovan mare cît toate zilele, pe spinarea căruia să treacă drumul, nu-ți vine să crezi să fie făcute astea toate de mînă de om, de mîna astei ființe, atît de mică, în comparație cu colosurile munților; de acea am zis că acestea este lucrare de uriași. Dară mai nemerit ar fi să zicem că este lucrarea minții.

Abia ne-am îndurat să părăsim lucrarea șoselei, ca să ne urmăm drumul. Și înaintînd, ne-am oprit la vama Buliga spre a răsufla caii.

Gerul era senin cînd am plecat de la Rucăr. Pe d-asupra munților ce despart Dîmbovicioara, se zăreau puțintei nori, atît de puțintei, încît călăuzul nostru, om din localitate, nici că bănuia că va ploua în curînd; n-a crezut de cuviință a-și lua ceva care să-l apere de ploaie, ci a mers numai în cămașe.

Pornind și de la vama Buliga ne apropiem de Dîmbovicioara, vorbind și spuind la glume. De la Rucăr pînă aci am făcut mai bine de un ceas.

Aș vrea să vă spun, dragii moșului, ce este Dîmbovicioara. Dar cine poate povesti lămurit ce este asta? Îmi lipsesc cuvintele. Doară să mergeți să vedeți, ca să aveți idee de dînsa.

Închipuiți-vă o despicătură de munte de piatră goală de o lungime de mai bine de două ceasuri, șerpuită și întortochiată cînd într-o parte, cînd într-alta.

Despicătură muntelui este înaltă ca de cincizeci de stînjeni, după cîte am putut judeca din vedere. După spusa oamenilor din localitate, așa s-a pomenit de la moși de la strămoși. Prin urmare nu se știe daca despicătură aceasta de munte s-a făcut în urma vrunui cataclism, vrunui cutremur, sau vrunui trăsnet grozav. Mai mulți oameni din cei cu doxă la cap zic că apa Dîmbovicioara, cea care curge printr-acest munte, a ros piatra, de și-a făcut loc să meargă la vale.

Și așa poate să fie.

Pentru că patul sau matca apei este de piatră și unește ambele părți ale despicăturei de munte. Acum stînd și cugetînd: cam cîte mii și mii de ani a trebuit, Doamne sfințiile, acestei ape să tot roază la piatră ca să facă această despicătură groaznică de mare!

Bine a zis cine a zis, că picătura necontenită găurește piatra.

Este frumos și măreț să vezi Dîmbovicioara cum șerpuiește pe matca ei de piatră, împiedecată mai la fiecare pas, de bolovani, mai mari și mai mici, rupți din stîncă. Apa curge repede și zgomotoasă. Adîncimea ei, pe la unele locuri, ajunge la genuchele calului, iară pe la altele și mai sus.

De cum apuci și intri în despicătura de munte și înaintezi, deodată te coprinde o umezeală și o răcoreală de parcă ești prins în copci.

Iacă ideea ce mi-a venit cînd ne-am văzut între acești munți grozavi de nalți.

Cînd eram copii, țineam cartea deschisă, și cum venea vro muscă de se punea pe carte, o închideam repede și biata muscă rămînea strivită.

De s-ar fi împreunat și acești munți, întocmai ca muștele am fi rămas și noi striviți, căci în comparație, noi eram mai mici între munți, decît musca în carte.

Sunt locuri de umblat și cu piciorul și cu calul pe de marginea apei, de o parte și de alta. Dară lemnele căzute de pe munte și intrate în putreziciune, cum și bolovanii aduși de apă sau rupți din stîncă, te silesc să treci apa, poate de treizeci de ori, ba încă și de mai multe ori.

Patul de piatră preste care curge apa și bolovanii mari și mici ce se găsesc subt apă, fac trecerea și mai anevoioasă, de cum își poate cineva închipui. Bieții cai merg nesiguri, și aci poți prețui mintea dobitocului. Ei pun piciorul și nu se lasă pe dînsul; pipăie și după ce se încredințează că a călcat bine face alt pas.

Intrînd în despicătura muntelui, norii se grămădeau pe d-asupra, fără să ne îngrijim de ploaie. Numai după ce am făcut vro treizeci de pași, înaintînd, a început să ne izbească cîte o picătură de ploaie. Ne uitam în sus, ca să vedem norul; dar ce puteai să vezi, decît părticica de cer de d-asupra capului? Noi înaintarăm. Aveam și haine groase și umbrele. Înaintînd cu sfiala ce te face să simți mărirea naturei și nimicia noastră pre lîngă acești uriași, la vro sută de pași, am întîlnit niște călători, cari se întorceau. Ei ne spuseră că în sus plouă cu găleata, că ei se întorc de teamă să nu pățească ceva. Aveau dreptate oamenii să se întoarcă, după cum am aflat în urmă, și iată de ce: cînd se întîmplă de plouă, și ploaia curge nemiluit, se pornește apele din munți și umflă gîrlița. Ea, mărindu-se, aduce cu sine bolovani de piatră, bușteni și copaci luați de puhoi, ajunge de se înfuriază și atunci este peste putință a trece peste dînsa. Ești nevoit să stai două, trei zile pînă să scază apa. N-ai unde te adăposti, n-ai ce să mănînci.

Noi, fără să ținem seamă de sfaturile călătorilor ce întîlnirăm, înaintam. La o cotitură de drum, căci drumul, și chiar cursul apei vine cotiș, întîlnim un domn și o doamnă, cari și dînșii se întorceau mai uzi decît cei dintîi. Ne spuseră același lucru. Adevărul îl vedem cu ochii la dînșii; dară noi înaintăm, mai cu seamă că nu vedeam semne de așa ploaie mare. Cu chiu cu vai, mai mergeam cîtva. Începurăm a simți cîte un spic de ploaie mai mult, cîte o picătură mai simțită. Eu, drept să vă spui, eram gata a face ca și călătorii ce am întîlnit; dară nouă capete, nouă glasuri putură mai mult decît capul și glasul meu singur. Noi eram nouă și cu călăuza zece. De ce mergeam, de aceia picăturile de ploaie se îndeseau. Am fi grăbit pasul; dară unde era cu putință?

Ne înfigeam și mai adînc în gîtlejul muntelui și de ce mergeam ploaia se îndesea. Gîrla din limpede ce era începu a se tulbura. Zorind, mergeam și dăm peste o ploaie deasă și cu picături mari. Întindem umbrelele, îmbrăcăm haine groase, ca să ne apărăm de udătură. Te-aș! Împotriva cui să stai? Parcă turna cu pîlnia în aste deschizături ce lăsau munții. În mai puțin de zece minute furăm udați pînă la piele. Noroc că orbăcăind prin apa de jos și prin apa ce pica de sus, am dat de o văgăună în munte unde ne adăpostirăm cei nouă cai și cei zece oameni. Văgăuna era făcută ca un gang, boltită d-asupra nu de mîna omului. Am golit sticluța de țuică ce aveam cu noi, dînd-o din mînă în mînă, și sărutînd-o cu toții, am fumat, am vorbit cîte erau de vorbit într-o asemenea împrejurare.

Încetul cu încetul ploaia stătu, soarele se arată și noi ieșind din văgăună ne-am urmat calea, ocolind unii bolnavi, călcînd peste alții și trecînd apa pe unde nu era cu putință, să mergi pe margine. Lucru curios. Pînă a ajunge aci, cărarea pe care venisem, deschizătura munților, de la o cotitură la alta: într-o depărtare de peste cinci minute, fiind cu fața spre miazăzi, toți brazii ce stau înfipți printre crăpăturile munților de amîndouă părțile, de la jumătatea munților în sus, toți erau uscați. Ceilalți brazi și copaci, de la jumătatea muntelui în jos erau verzi. Pasămite seceta din toamna trecută și arșița soarelui le luase viața. Te uitai în dreapta și în stînga cum stăteau înfipți ca niște ace. Mai jos însă puieții de brazi și de alți copaci erau verzi și plini de viață. Astfel mergînd am ajuns la un loc unde la o înălțime de doi sau trei stînjeni din dreapta se deschidea o gură în pîntecele muntelui. Asta era peștera; am descălecat; aci ne-am văzut înconjurați de cîteva femei și de cîțiva băiețași. Aceasta fu o ghicitoare pentru noi. De unde și pe unde să fi venit acești copii și femei gata a ne sluji, mă întreb și eu, și ca să-i dau de căpătîi nu pot. Ne-am urcat cu piciorul pînă la intrarea peșterii, pe niște pămînt negru și moale, amestecat cu bolovănași de piatră. Caii ni i-au ținut femeile și băieții; iară unul dintre ei, împreună cu călăuza noastră, a intrat cu noi în peșteră.

Am uitat să vă spui, dragii moșului, cînd am încălicat la Rucăr, ca să plecăm la Dîmbovicioara, țăranii cari știau patarama, ne-a îndemnat să ne luăm lumînări de ceară. Așa am și făcut. Peștera se deschidea ca un loc de use cercuit. Intrînd, dai de o boltă cît o biserică de mare, umedă și rece. De la zece pași spre fundul acestei peștere este întunerec beznă. A trebuit să aprindem luminările.

Înăuntrul peșterei pica întocmai ca la baia de aburi, însă niște picături foarte rari și reci. Din picăturile aceste, cele care pot scăpa, adică pot a se dezlipi de bolta de piatră din care ies, cad jos, și se împietresc și picătură după picătură se formează un fel de trunchiuri. Picăturile care nu pot scăpa, adică rămîn locului atîrnate, se împietrese și ele și formează un fel de țurloaie, care stau atîrnate. Cine știe cît timp trece pînă ce picăturile astea împietrindu-se, țurloaiele de sus se împreună cu trunchiurile de jos, și atunci formează niște stîlpi de diferite forme. Acestea se numesc stalactite. Cînd te afli în pîntecele muntelui, vrei nu vrei, te coprinde un simțămînt de evlavie pentru marea mărire a aceluia ce ține toată lumea într-o desăvîrșită întocmire. Orice credință vei avea, un sentiment religios te coprinde. Dovadă că o religie, oricare va fie ea, trebuie să aibă omul. Era o frumusețe înfiorătoare să vezi zece umbre, mișcîndu-se întru întunericul cel gros al peșterei cu lumînările în mîini. Mergînd și mai înăuntru, se deschid și în dreapta și în stînga alte boite, și mergînd lărgindu-se pînă la un loc, apoi îngustîndu-se, precum ar fi mai multe boite una lîngă alta. La unele locuri bolta se strîmtează pînă într-atîta, încît abia se poate strecura omul d-a bușele, și dincolo se deschide altă boltă și locul se lărgește, pînă ce ajungi la alte margini ale unor nouă boite. La unele boite în sus se vede cîte o scobitură ca de turn. În alte locuri, daca bați din picior, răsună de parcă ar fi altă boltă dedesupt, și poate să fie.

Eu cred că boitele astea sunt formate din stalactitele ce s-au format și împreunat după vremi.

Închipuirea omului îi plănuiește fel de fel de lucruri ce a văzut în viața lui.

Ochii văd ceea ce ți se arată. Mintea sau judecata te face să-ți închipuiești lucrurile după cum îți poruncește.

Aci ți se pare că vezi la cîte un colț al boitei cîte un stîlp cioplit de nu știu care meșter mare. La alt colț pare a fi un baptister cum este la bisericele catolice. Mai d-oparte pe păreți, ți se pare a fi cîte un chip de om; mai dincolo o fiară sălbatecă; în altă parte o iazmă și pe cîte un zid întreg o tîmplă de biserică. Stîlpi, boite, sculpturi, chipuri de oameni și de alte vietăți: cari de cari mai întortochiate și mai felurite, ți se arată la fiecare pas.

Dacă din întîmplare ar fi să auzi niscaiva zornăituri de lanțuri și niscaiva gemete, plînsori și vaiete, negreșit că te-ai credea că ești în iad.

Nici nu mai încape îndoială că dacă s-ar stinge lumînările în fundul peșterei, n-ai mai putea nimeri afară, și acolo ți-ar rămînea oasele. Aceasta ne-a spus-o și călăuza. El, care a fost de mai multe ori, zicea că n-ar mai ști să iasă afară, fără lumînare.

Elinii cei vechi cînd povestesc cîte lucruri de necrezut în religia lor cea cu mulți zei, trebuie să fi văzut ei undeva acele lucruri; și fiindcă poporul nu le cunoștea, a împodobit pe zei cu de acele lucruri minunate.

Stînd aci, îți aduci aminte de Labirintul lor și de tot ce se povestește despre el. Mai toți cîți veniseră pe aici își scrisese numele. Unii și-l zgîriase în piatră, alții își lăsase cartea de vizită. Sunt o mulțime de aceste carte și mai pe fiecare din ele, era însemnată data venirei lui. Noi nu ne-am folosit de acest obicei, ce ni se părea o zădărnicie.

După ce am colindat ca două ceasuri prin acest iad pămîntesc, după ce am răscolit pîntecele cel groaznic al muntelui, ne-am întors. La o apropiere de 10 sau 15 pași de gura întăririi, călăuza ne-a oprit, ne-a pus de am stins lumînările și ne-am uitat spre gura intrărei. Aci ni s-a înfățișat o priveliște anevoie de descris. Lumina zilei ne-a făcut să ne veselim.

Era ceva frumos să vezi cum lumina zilei se lupta cu întunericul să pătrunză înăuntru. Era ceva mîhnitor să vezi întunericul țiind piept și împiedicînd lumina să nu meargă mai departe decît îi era ei dat să meargă.

Acest amestec de lumină și de întunerec la intrarea peșterii era așa de bine cumpănit, încît îți plăcea să privești. Parcă era ceva ce te împingea de la spate să ieși mai curînd afară. Pe de altă parte văzînd prin gura peșterii muntele din față cu tot ce tinde la viață pe dînsul, buruieni, copaci, brazi, parcă te atrăgea către dînsele. După ce ne-am bucurat o bucată de timp de aceste frumuseți,cari numai aci se pot vedea, am ieșit, bun bucuroși că am scăpat teferi din peșteră. Ar trebui să meargă cineva de mai multe ori să cerceteze această peșteră ca să poată să dea seamă de dînsa. Pentru întîia oară te uimești. Nu știi la ce să te uiți mai întîi. Intri în ea, ca într-un hău, ocolești ca un buimăcit, și te întorci cuprins de mii și mii de gînduri, fără să știi la care să te oprești. Tocmai mai tîrziu, cînd te deștepți ca dintr-un vis, îți aduci aminte de cîte ceva; dară de tot ce ai văzut niciodată.

Și, precum am mai zis-o, ca să aibă cineva idee de ceea ce este aici, trebuie să vie să vază și cu ochii trupului, și cu ochii minții, ca să crează. Altfel vorbele mele sunt foarte slabe și neputința mea vădită ca să spuie aidoma, lucrurile cum se află în starea lor firească.

Eu m-aș prinde că frumusețile naturale din țara noastră nu crez să fie mai prejos decît cele de prin alte țări și totuși sunt mulți avuți la noi cari știu să povestească ca dintr-o carte pe de rost tot ceea ce este în țările străine, fără să aibă măcar o ideie slabă din ceea ce află la noi.

Cînd era să ieșim din peșteră, călăuzul nostru, ca și băiatul, unul din cei cari îi găsirăm înconjurîndu-ne la sosire care intrase cu noi, începură să ne ceară lumînările care mai rămaseră. Fiecare dintr-întîi voia să le aibă.

Călăuzul nostru le pretinde cu dreptul că ne-a călăuzit, cestălalt cu dreptul că el nu are să fie plătit cu nimic. Noi hotărîrăm să li le împărțim pre din două, și acestuia din urmă să-i dăm și lui cîte ceva. Toți îi dădurăm. Cînd veni și rîndul meu, îi pusei și eu în mînă o monedă. El se adresă către mine și-mi zice:

— Dumneata, domnule, mi-ai mai dat.

— Cînd mă?

— Adineaori cînd am dat mere cuconiței.

În adevăr, că pe cînd veneam la peșteră, Elena văzuse un măr încărcat de roade și ceruse, pentru că el era p-acolo. Băiatul, fără preget, și cu o bună-cuviință se sui îndată în pom și îi aduse cîteva mere. Eu văzînd atîta am scos și i-am dat un bacșiș.

Vrusei să glumesc cu dînsul și-i cerui înapoi banii. El îmi răspunse:

— O! o! Domnule, mortul de la groapă nu se mai întoarce.

Vrusei să știu ce fac ei cu lumînările, crezînd că le vînd la alți călători.

— Cu ele, domnule, ne luminăm casa noaptea.

Ne-am mulțumit cu răspunsul lui, am ieșit, am încălecat și am plecat. Soarele da înde seară. Ne-am grăbit, ca să nu ne apuce noaptea printre crăpăturile munților, și să scăpăm de piedicele ce ne punea trecerea gîrliței cîrtitoare și vrăjmașe. Am răsuflat din rărunchi și am mulțumit Domnului că am ieșit la liman, cu fața curată. însă rupți de osteneală.

Și viind printre fierăstraie, printre butuci de lemne, răspîndiți încoace și încolo, cari așteptau să fie dați la lucru, prefăcîndu-se în scînduri, printre bolovanii de piatră, ca să ajungem mai curînd la vama Buliga, unde se comandase la casa unui țăran pe coastă de munte, să ne pregătească ceva de mîncare. Aci dacă am ajuns, eram lihniți de foame, de parcă nu mîncasem cine știe de cînd.

Țăranca ne-a așternut mai multe zăblaie și ne-a întina o masă de ne adăoga pofta de mîncare. Mai mulți flăcăi și băieți, sprinteni ca niște căprioare de munte, alergau în toate părțile ca să ne gătească mai curînd cele spre mîncare.

Am început prin a le gusta țuica. Apoi așezîndu-ne la masă, ni se aduse cîțiva pui fripți, unt proaspăt cu mămăliguță pripită, lapte bătut, minunat de gustos. Aceste toate fură dumicate, date pe gîturile noastre și înghițite cît te-ai șterge la ochi.

Și…

Ghici, ghicitoarea mea: „Am o vacă lăptoasă, cînd voi s-o mulg, o întorc cu picioarele în sus. Ghici ce e?”

— Plosca.

— Așa. Aveam cu noi o ploscă ca de trei oca plină cu vin. Nu trecu mult după ce ne puserăm la masă, și unde începu și ea, ca o năzdrăvană, a umbla din mînă în mînă, și a ne săruta, după pofta inimei noastre. Se roti ca de vro trei patru ori, și ne fu de-ajuns.

Cei ce ne slujiră la masă apoi îi suflară în fund.

Toată cina noastră, căci cină fu, ne-a costat șapte lei noi. Cam scumpișor, nu e vorbă, dar fu ieftină, socotind bunăvoința cu care ne-a fost dată la acel loc și grăbnicia cu care ne-a slujit acei munteni.

Să ne fi văzut cineva cum îmbucam, ca de frica morții, și cum îi dam fălci, bolnav să fi fost acel cineva, și tot i s-ar fi făcut și lui poftă de mîncare.

Ne-am grăbit să plecăm, că se înserase. Noi ne bizuisem în lumina lunei; căci era lună plină, și cînd luna este plină, răsare de cu vreme.

De astă dată Mitocanca, așa îi zice la București, cînd luna este plină, nu știu de ce, dară îi venise poftă să se joace cu noi d-a ascunsele. De joc ne arde nouă acum? Suind dealuri, coborînd văi, trecînd preste bolovani de piatră, abătînd cîte vro prăpastie, am fi dorit să ne vie luna în ajutor cu lumina sa de noapte.

Dar ea, ursuza, cînd se ascundea printre fundurile munților, cînd se da pe după cîte o stîncă, sau pe după cîte vrun copaci, și ne făcea cu bîz!

Întunerecul se lăsa mereu, drumul se făcea și mai anevoios. Și noi sileam să ajungam la Rucăr, pe un drum lăturaș, căci șoseaua era în lucru.

Tocmai după ce suirăm un deal, începu și ea a ne împrumuta nițică din lumina ei. Eu credeam că se milostivise spre noi, mai cu seamă că era și copii cu noi; și voiește să ne înlesnească oarecum calea.

Și socotiți că așa fu?

Fugiți d-acolo, nu mai credeți.

Ea, ca o mitocancă, de după cîte un pisc de munte, ne da cu tifla, și apoi se ascundea după cîte o perdea de nori, și tot astfel pînă ce am ajuns la Rucăr.

Și descălecînd, ne-am suit în trăsuri și am plecat la Cîmpulung, pe șosea bătută. Seara era liniștită, aerul răcoros. Numai de drag îți era să călătorești. Am fi voit să se ridice și luna ca să ne bucurăm de încîntătoarea priveliște a văilor dintr-o parte și a munților din alta. Șoseaua era bună. Mitocanca trăgea perdelele, se uita la noi făcînd haz de nemernicia noastră. Noi o rugam cu cerul cu pămîntul să-și arate fața în toată strălucirea ei. Ea făcea nazuri.

Cînd socoteai să zici Doamne ajută! atunci ea trăgea perdelele. Pare că auzeam chicotele de rîs mitocănesc și năzuroase de după perdea. Tocmai cînd suirfm culmele cele mai înalte de pe șosea ale muntelui Mateiaș, și eram gata a scoborî și a vedea văile despre Nămăiești un vînt ușurel ne mîngîia perii și obrazul. Pasămite i se făcuse și lui milă de atîta rugăciune ce făcusem lunei. El se hotărî să ne răzbune. Deodată risipi norii, perdelele năzuroasei se șterseră de pe cer, care rămase limpede ca sticla. Ar fi voit caprițioasa de lună să se dea după vîrful munților, dară era prea tîrziu. Ea era acum sus. Și totuși pare că nu voia să lumineze cu strălucirea ce dă iubiților ei. Noi însă ne-am mulțumit și cu ce vru ea a ne da. ne-am săturat ochii cu privirea asupra văilor despre Nămăiești, și așa pînă acasă, unde ajunserăm către miezul nopții.

Aci, dragii moșului, curmez povestea despre cele ce am văzut la Cîmpulung, în anul 1884. Timpul ne cheamă la trebile noastre; ne ușurasem, vezi, de greutatea ce aduseserăm cu noi. Dacă voi mai avea zile, și voi mai veni încă o dată, vă făgăduiesc să vă mai spui cele ce voi mai vedea.

Totuși, sfătuiesc și pe mare și pe mic și pe bogat și pe sărac, ca o dată măcar în viața lui să meargă la Cîmpulung, să se îndestuleze de frumusețile ce firea a dat prejmetelor lui.