Scara (Ioan Scărarul)

Jump to navigation Jump to search
Scara (Ioan Scărarul)
de Ioan Scărarul
Tălmăcită din limba ellinească și tipărită cu blagoslovenia și ajutorul lui Veniamin Costache Mitropolitul Moldovei, la anul de la Hristos 1814.


S C A R A
PREACUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU IOANN

Igumenului Sfintei Mănăstiri al Sinaiului.

Carea s’au tâlmăcit din limba ellinească cu multă amărunțime și cercare a mai

multor izvoade, cu sholii a multor Sfinți Părinți la fieștecare cuvânt, preafolositoare

de suflet, care fac nu puțină luminare și descoperire a orice fealiu de

noimă grea și întunecată, spre mai lesnicioasă înțeleagerea cetitorilor.

Acum în zilele prealuminatului și

preabinecredinciosului Domnului nostru

SCARLAT ALEXANDRU CALIMAH VOEVOD.

Cu blagosloveniia și ajutoriul preaosfinției sale

Arhiepiscopului și Mitropolitului a toată Moldaviia,

Kirio Kirio VENIAMIN,

întru a doa Arhipăstorie a preaosfinției sale.

Și s’au dat în tipariu în Sfânta Mănăstire Neamțul,

întru a sa Tipografie, în vremea preacuvioșiei sale

Kir Silvestru, Arhimandritului și Starețului

Sfintelor Mănăstiri Neamțului și Secului.

În anii dela Hristos 1814, Iulie, 3.


PREOSFINȚITE ȘI AL NOSTRU PREAMILOSTIVE STĂPÂNE[modifică]

Cea până la pământ și de rob închinăciune preaosfințitelor și apostoleștilor picioarelor Preaosfințiilor voastre aducând, sărutăm Dreapta Preaosfințiilor voastre cea de blagoslovenie izvorâtoare.

Iată, Preaosfințite și al nostru preamilostive Stăpâne, că dupre blagosloveniia și preasfințitele rugăciuni ale Preaosfințiilor voastre, Sfântul Ioann Scărariul acum, ca din alt munte al Sinaiului, din limba ellinească s’au pogorât în limba noastră cea rumânească, aducând cu sineși, ca alt Moisì, Tablele legii monahicești ceale de Dumnezeu scrise printr’însul, în vremea Preaosfințiilor voastre cea plină de bună norocire duhovnicească, și vreadnică de istorisire, împreună cu Viețile Sfinților tuturor celor de preste an, și cu alte scripturi de suflet folositoare; au eșit, zic, acum, iarăși prin a Preaosfințiilor voastre iconomie și îndemnare spre învățătura vieții monahicești, carea era lipsită cu totul de niște învățături de Dumnezeu însuflate ca acestea, și de întunearecul neștiinții plină.

Pentru aceasta, de iaste sfântă și vreadnică de multă evlavie și de pomenire vremea evreilor, întru carea văzătoriul de Dumnezeu Moisì au scris Sfânta Scriptură cea de Dumnezeu însuflată; și de iaste vremea ellinilor binepriimită lui Dumnezeu, și vreadnică de toată cinstea și evlaviia, cea din zilele lui Ptoloméiu Filadélful, împăratului Eghípetului, întru carea s’au tălmăcit Sfânta Scriptură de cei șaptezeci de Dáscali în limba ellinească; și de iaste vremea romanilor, cea din zilele lui Iúlie Késariului, și ale lui Kikéron, și ale celor de pre acea vreame, de aur socotită și numită, pentru frumoasa grăire: apoi nu mai puțin poate să se numească și să se creadă că iaste și vremea moldoveanilor și a tuturor românilor, vreadnică de minune și de multă evlavie și de laudă, cea din zilele Preaosfințiilor voastre, întru carea s’au îmbogățit limba rumânească cu multe sfinte și de suflete folositoare scripturi, de obște învățătoare: cu care acum, în zilele Preaosfințiilor voastre, și cu scripturile Sfântului Ioann, Igumenului sfântului munte al Sinaiului, celui numit Scărariu, ceale însuflate de Dumnezeu. Care sânt învățătoare pentru viiața monahilor, și care descopere toate vicleniile dracilor, pre răutatea, pizma și războiul cât îl au ei asupra monahilor celor nevoitori spre mântuirea lor. Arată cu deamăruntul toate patimile câte după căderea omului celui dintâiu au întrat în firea omenească, și pre doftoriile lor, și pre faptele bune așa de bine și de luminat le-au descoperit și le-au tocmit, chiar ca pre niște treapte într’o scară. Pre carea, deaca cu luare aminte o va ceti cineva, și cu sârguință va lucra ceale cetite, cu lesnire și fără de nici o împiedecare să va sui la săvârșirea faptelor bune.

Deci priimeaște-o, Preaosfințite, și al nostru preamilostive Stăpâne, pre aceasta carea iaste născută de un Irou Duhovnicesc și sfânt ca acesta, de un preaîndămânatec și preaviteaz întru amândoaă, carele pre toate le putea întru Hristos, cela ce îl împuterniciia; de un preadesăvârșit și întru filosofiia cea din afară, și întru fapta bună, și întru luptele și războaele ceale împrotiva duhurilor celor vicleane, pre cât iaste cu putință să încapă firea omenească. Și precum Sfântul Petru la cei dintru tăiarea-împrejur, iară Sfântul Pavel la neamuri s’au trimis, așa și în vremea Preaosfințiilor voastre facă-se. Cealelalte ádecă mai dinainte, poate și ceale ce după acestea vor urma. Că din ceale ce au urmat iaste încredințată nădejdea că și de acum înnainte, cât va ținea Dumnezeu preasfințita și de mult folos sufletesc pricinuitoare patriei viiața preaosfințiilor voastre, propoveduiască norodului celui de obște, ca niște potrivite și binepriimite lui. Iară aceasta ca o mai înnaltă și mai desăvârșit, carea nu de pruncii carii sânt vreadnici de lapte, cu care și Pavel zice că au hrănit oarecând pre Corintheni, ci de bărbați desăvârșit, carii au dinți de a să hrăni cu hrană vârtoasă iaste învățătoare, pre unii ca aceștea, ádecă pre monahi, înveațe-i. Și precum ea iaste atâta de vreadnică de laudă și de cinste și de evlavie, pentru vistieriile ceale preascumpe care-s învistierite întru dânsa, nu să cade ca prin ipochímene proaste a eși la propoveduire, ca să nu să scadă slava eiĭ, că să obicinuesc lucrurile lumești a pricinui aceasta. Așa să cade iarăși prin Ipochímen preacinstit și preavederat și apostolesc, prin preaosfințiia voastră să iasă în lume, și să-și arate comorile sale ceale preascumpe și de suflete mântuitoare. Și sânt tare încredințat că nu vor rămânea deșarte ceale zise pentru dânsa, ci și preamult folos va face, și preaosfințiilor voastre multă slavă și cinste va aduce.

Al preaosfințiilor voastre
preaplecat
și nevreadnic
rob,
Silvestru, Arhimandrit și Stareț al Sfintelor Mănăstiri Neamțului și al Secului, împreună cu tot soborul fraților.

VIIAȚA ÎN SCURT A AVVEI LUI IOANN,[modifică]

Igumenului Sfântului Munte al Sinaiului, celui numit Sholastic, a celui întru sfinți cu adevărat, scrisă de Daniil Monahul Raitheanul, bărbat cinstit și îmbunătățit

Carea ádecă iaste cetatea și patriia cea vreadnică de auzit, ca așa să zic, carea au odrăslit pre acest viteaz și l-au crescut mai nainte de petreacerea lui cea pustnicească, descurcat și cu deamăruntul nicidecum nu pot a veacinică îl ospetează pre preaminunatul acesta, prea cu adevărat știu. Că iaste și el acum întru aceaia pentru carea prealuminatul Glăsuitoriu adeverează într’acest fealiu oarecum strigând: A cărora petreacerea în Ceriuri iaste1, săturându să prin simțire nemateriialnică de bunătățile ceale fără de sațiu, și pre frumseațele vederilor celor fără de chip cu dulceață văzindu-le, ca cela ce, prin mintea cea gânditoare, cu singură mintea să bucură, după ce răsplătiri vreadnice pentru sudori au luat, și daru al ostenealelor celor fără de osteneale pre moștenirea cea de acolò o au dobândit. Unul și fiind, și carele întru de-a pururea petreacere cu aceia va fi, al cărora piciorul au stătut deaciia întru îndreptare.

Iară cum acolò, cu cei fără de materie, cel materiialnic împreunăalergând și întrecându-să să află, voiŭ zice prealuminat și descoperit. Deci de șasesprezeace ani oarecum fiind fericitul cu vârsta cea văzută, și de o mie de ani cu istețimea cea gândită, s’au adus pre sineși ca oarecarea jertvă neîntinată și de voe jertvită Preotului celui mare. Pre trupul ádecă acestuia, în Sinaiu, iară pre suflet iarăși în Muntele cel Ceresc aducându-l, soco[t]esc cum că și dintru însuși locul cel văzut, preamare povățuire și folos cătră Cel Viața Cuviosului Părintelui nostru Ioann Scărariului nevăzut au socotit că va secera. Și prin ádecă streinătatea, părtinitoarea tinerealelor noastre celor gândite, pre necinstita îndrăzneală curmându-o, iară pre smerita cugetare cea împodobită la sineși luându-o, au izgonit foarte cu preabun scópos, împreună cu întrarea, pre amăgitoriul cel de-sineși-plăcătoriu și luiși-credătoriu; plecându-și grumazul și încredințindu-să pre sineși unui preabun povățuitoriu, prin povățuirea cea fără de primejdie pre noianul acest greu și adânc îl trecea cu scópus bun.

Și atâta de desăvârșit au murit lumii1, ca cum ar fi avut un suflet oarecare necuvântătoriu și lipsit de a sa voe, și de fireasca sa osebire cu totul izbăvit, cu toate că era întru înțelepciunea cea dinnafară preai[s]cusit și ales dáscal, mai nainte de prostimea aceasta cereasca. Care lucru iaste preaslăvit, că îngâmfarea filosofiei iaste mai de multe ori streină de smereniia cea întru Hristos. Apoi după noa[o]sprezeace ani ai vârstii sale, ca pre un sol și sprijinitoriu cătră Împăratul cel de sus pre povățuitoriul său înnainte trimițindu-l, au eșit și el spre măidanul cel de luptă al liniștii, având în mâini, ca pre niște arme putearnice spre surparea întăririlor vrăjmașilor, pre rugăciunile marelui său învățătoriu. Luându-și locul singurătățirii cel de luptă ca de cinci mile de loc depărtat dela mănăstire, iară numele locului era Tholà, patruzeci de ani au petrecut acolò, fără de pregetare întru înfocată dorire, și de-a pururea cu focul dragostei céii cătră Dumnezeu arzându-să.

Dar cine iaste vreadnic, carele va putea prin cuvinte să povestească și să facă arătate pre ostenealele lui care le săvârșea acolò? Și cum toată osteneala, carea nearătat și în taină să sămăna, la arătare să va grăi? Cu toate acestea, dintru oarecare începături, pre preacuvioasa deaciia avuție a de-trei-orifericitului să o auzim.

Mânca ádecă din toate acelea care fără prihană sânt slobode rânduialii monahicești, însă prea câte puțin, și prin aceasta, precum socotesc, frângând cornul mândriei prea cu înțelepciune. Și prin ádecă puținătatea împărtășirii, pre stăpânul pântece, care foarte pofteaște, în tot fealiul îl necăjea și îl strâmtora, prin lipsă strigând cătră dânsul: Taci, amuțeaște-te. Iară prin căci să împărtășa din toate câte puțin, pre tirăniia slavei deșarte o supunea și o biruia Viața Cuviosului Părintelui nostru Ioann Scărariului. Iară prin pustietate și prin neîntâlnirea feațelor, pre văpaia cuptoriului acestuia de tot o au stins. Cât până în sfârșit deaciia în cenușă o au prefăcut pre dânsa, și de tot o au stins.

Iară de închinăciunea idolilor, prin milostivire și prin lipsa celor de nevoe, cu bărbăție viteazul au scăpat, și pre moartea cea din fieștecare ceas și slăbănogirea sufletului, cu boldul morții împungându-o o au înviiat. Iară pre legătura împătimirii, sau poate și a celoralalte simțiri, prin legătura cea nemateriialnică a mâhniciunii o au rumpt. Iară tirăniia mâniei era mai nainte omorâtă de dânsul prin paloșul ascultării.

Iară prin trupul cel ne eșit afară, și prin graiul cel mai ne eșit, pre lipitoarea cea cu țesetură de păiajăn o au omorât.

Dar carea au fost celeanchiul vitejiei céii de-a opta înnaintea bunului acestuia tăinuitoriu? Și oare carea i-au fost curățirea cea preadesăvârșit? Aceaia pre carea i-o au început ádecă Veseleíl al ascultării, dar i-o au săvârșit Domnul Ierusalimului celui Ceresc, prin venirea de față a sa venind la dânsul. Fără de carea nu să va surpa diiavolul1 și adunarea lui cea de un chip cu dânsul.

Unde voiŭ pune întru împletirea ceastă de față a cununii, pre izvorul lacrămilor aceluia, lucrul care nu întru mulți iaste leasne aflat? A cărora prăvăliia cea ascunsă și tăinuită și până acum să află, întru oarecare loc mai de jos și în poalele muntelui fiind o peșteră preamică, departe ádecă de a lui și despre toată chiliia atâta, cât putea să astupe urechile slavei deșarte: dar aproape de Ceriu fiind, cu tânguirile și cu chiemările ceale de sus, și cu aceale, în ce fealiu iaste cu putință a face cei ce cu sábii și cu fiiară arzătoare să împung, și cu ale acelora carii să lipsesc de ochi.

Iară de somn ádecă atâta să împărtășiia, cât numai pre ființa minții cu priveghiiarea să nu o vatăme. Dar preamult și mai nainte de somn să ruga, și cărți alcătuia. Că acest lucru îi era lui căpăstru despre trândăvie. Iară toată alergarea îi era lui rugăciune necontenită, și dragoste cătră Dumnezeu neasemănată, că pre acesta noaptea și în fieștecarea zi întru curată oglinda curăției nălucindu-l, sațiu nu voia a lua: iară mai potrivit a zice, nu putea. De a căruia răvnă îmboldindu-să oarecarele Moisì cu numele, din cei ce luase asuprăși viiața monahicească, l-au rugat cu deadinsul ca să i să facă ucenic al lui și să se povățuiască de dânsul cătră adevărata filosofie. Și pornind și mijlocitori cătră marele, prin rugăciunile acelora au fost silit sfântul ca să-l priimească pre dânsul lângă sineși.

Deci întru una din zile au poruncit marele ucenicului său Moisì să aducă din oarecare loc pământ spre facerea și adăparea verdețurilor. Și deci ajungând el la locul cel arătat, porunca fără de pregetare o săvârșiia. Și acum amiiáză-zì statornică sosind, și fierbințeală preadesăvârșit înfocând locul, că era luna cea mai de pre urmă1, Moisì obosindu-să de osteneală, supt o piiatră preamare dormind să împărtășiia de odihnă.

Iară Domnul, cela ce nu voiaște să mâhnească întru nimic pre robii săi, au apucat mai nainte, dupre obiceaiu, că fiind Marele în chiliia sa, și întru sineși și întru Dumnezeu îndeletnicindu-să, întru o arătare oarecarea de un somn preasupțire au venit, și pre oarecarele cu sfințită cuviință au văzut deșteptându-l pre el, și pentru somn prihănindu-l și zicându-i lui: Ioanne, cum tu fără de grijă dormi, iară Moisì în primejdie să află? Iară el îndată sărind pentru ucenic, cu rugăciunea s’au întrarmat. După aceaia, pre la vremea Vecerniei venind, l-au întrebat pre el: Nu cumva vreun lucru rău și nenădăjduit i s’au întâmplat lui? Iară el: O piiatră, au zis, preamare vrea să mă strivească pre mine întru amiiáză-zì, când dormiiam eu supt dânsa, de nu mi s’ar fi părut cum că tu m’ai strigat, și cu reapede săritură din locul acela am sărit. Iară el smerit cu adevărat fiind, nimic din ceale văzute nu i-au vestit: ci cu strigări ascunse și cu siliri ale dragostii lăuda pre Bunul Dumnezeu.

Era încă și chip de fapte bune, și doftor de rane nearătate, fiindcă oarecarele oarecând cu numele Isaakie, de greutatea dracului celui iubitoriu de trupuri tare strâmtorându-să, și de mare deaciia mâhniciune cuprinzindu-să, la marele acesta cu sârguință au alergat, și pre războiul cel amestecat cu bocete frământându-l l-au făcut arătat lui. Iară preavreadnicul de minune, de credința lui minunându-să, au zis: Să stăm amândoi la rugăciune, o, iubite. Iară după ce cuvintele rugăciunii s’au săvârșit, încă cu fața la pământ zăcând bólnavul, Dumnezeu au făcut voia robului său, ca să nu arate pre David că minte, și șarpele s’au izgonit, de biciul rugăciunii céii curate împilat fiind. Iară cel bólnav, fără de boală văzându-să pre sineși, foarte s’au spăimântat; și lui Dumnezeu, celui ce au proslăvit, împreună cu cel proslăvit mulțămire au înnălțat.

Iară oarecarii oarecând împungându-se de zavistie, de-a pururea grăitoriu și bârfitoriu îl numiia pre dânsul. Pre carii cu lucrul învățindu-i, s’au arătat pre sineși tuturor că pre toate le poate întru Hristos, cela ce îl împuterniciia pre dânsul. Că au tăcut cu totul întru încungiurarea unui an deplin, cât pre prihănitori i-au făcut rugători să zic[ă] cum că izvorul folosului cel de-a pururea curgătoriu s’au astupat, și mântuirea tuturor s’au vătămat. Deci s’au plecat cel neîmprotivă-grăitoriu, și iarăși asemenea de așăzarea cea dintâiu să ținea. Apoi minunându-se toți de toate isprăvile lui ceale întru toate apucările, ca pre un alt oarecarele Moisì de curând arătat, cu sila la povățuirea fraților l-au râdicat, pre sfeașnicul începătoriei și al proestoșiei pre făclie înnălțindu-o bunii cercători. Și nu s’au amăgit.

Că de vreame ce s’au apropiiat și el de munte, și în negura cea neapusă s’au vârât, și ca pre niște treapte gândite s’au suit, și pre punerea de leage și vedearea cea de Dumnezeu închipuită o au priimit, ș’au deșchis gura sa cu cuvântul lui Dumnezeu, și au tras Duh, și au izbucnit cuvânt, și cuvinte bune din vistieriia cea bună a inimii sale (18), și ș’au săvârșit hotarul vieții sale céii văzute întru povățuirea Israilteanilor Monahi. Numai cu una făcându-să neasemănat lui Moisì, ádecă cu întrarea în Ierusalimul cel de Sus. Că acela pre cel de jos, nu știu cum, nu l-au dobândit.

Și cum că aceasta iaste adevărată, mărturisesc preamulți carii s’au îndulcit printr’însul însuși de învățăturile Duhului. Carii printr’însul și s’au mântuit, și încă până acum să mântuesc. Împreună cu aceștea iaste și noul David, ucenicul acestuia de carele ne iaste cuvântul, martur adevărat al înțelepciunii și al mântuirii înțeleptului. Martur iaste încă și bunul nostru Părinte Ioann, Cuviosul păstoriul nostru, ádecă igumenul Raithului, de carele foarte rugat fiind marele acesta Părinte pentru folosul turmii, s’au pogorât cu gândul din muntele ce înnalt al Sinaiului, ádecă al dăscăliei lui, cătră noi, noul acesta văzătoriu de Dumnezeu, și ne-au arătat noaă și el tablele sale ceale de Dumnezeu scrise, care dinafară ádecă pre întăririle ceale lucrătoare, iară dinlăuntru pre ceale văzătoare le cuprind. Pentru care zic acestea, zice scriitoriul, m’am ispitit a adeveri și a întări întru puține cuvinte, preamulte lucruri. Că ritorilor bun și frumos lucru li să pare scurta și cuprinzătoarea grăire.

SHOLII LA VIAȚA SFÂNTULUI[modifică]

Sholiia 1. Sațiul celor nematerialnice iaste simțire duhovnicească, carea să feliureaște a priimi puterea cea văzătoare, precum lumina ochilor celor trupești, a celor ce au întru sineși lumina ceastă simțită. Vederea iaste cunoștință gândită. Iară firească, ca ceaia ce s’au unit cu așezarea céii firești, carea să numeaște lumină firească.

Sholiia 2. Tinereale gândite sânt așezările ceale sufletești, pre care streinătatea, ca pre niște fecioare ascunse știe a le păzi, de nimenea văzute din petreacerea cea fără de îndrăzneală. Și ca pre niște copile care sânt întru osebită casă, ádecă întru a loruși așezare încuiate. Iară bună apărătoare și părtinitoare au zis pre streinătate, ca pre ceaia ce iaste păzitoare a faptelor bune.

Sholiia 3. Firească osebire, pre lucrarea sufletului o zice, ádecă pre a voì aceasta sau aceaia; sau pre de-sineșistăpânirea.

Sholiia 4. Măcar de și întru toată înțelepciunea cea omenească era cu deamăruntul iscusit și învățat, ca cei proști, ca un țăran ádecă și neînvățat viețuia, smerindu-să pre sineși pentru Dumnezeu. Bine știind că pre ceale nebune ale lumii le-au ales Dumnezeu, ca pre cei înțelepți să-i rușineaze. Și cum că iubirea de sineși, carea iaste din învățătură, iaste dușmană istețimei céii pentru Dumnezeu. Și arată prin acestea că să supunea unui dáscal prost.

Sholiia 5, a Sf. Diadoh. Filosofiia iaste îndreptare a năravurilor, cu socoteala cunoștinții cea pentru lucru[l] cela ce iaste adevărat.

Sholiia 61. Ființa cea chiar adevărată; că precum de cei bogați din lume, ființă bogățiia să socoteaște, așa celor îmbunătățiți, ființă cu adevărat le iaste viiața cea îmbunătățită.

Sholiia 7. A mânca din toate ceale puse înnainte și a bea din ceale turnate și drease cineva, mulțemind lui Dumnezeu, nicidecum nu să luptă cu dreptariul cunoștinții. Că toate sânt bune foarte. Iară aceaia ádecă, că cu dragoste să depărta de ceale dulci și multe, iaste lucru prea cu deslușită socoteală și prea cu dreaptă cunoștință. Și nu vom putea defăima cu dragoste pre ceale dulci ce-s de față, deaca nu din dulceața lui Dumnezeu întru toată simțirea și deplin adeverirea vom gusta.

Sholiia 8. De iubirea de argint, ori de dragostea cea cătră mezelicuri, ori de învoirea ceaia ce dintru dânsele să face cătră patimi. De carea prin mila celor ce au trebuință, și prin lipsa trebuințelor celor de nevoe, prea cu înțelepciune au fugit. Că prin împărțire, de iubirea de argint au scăpat; iară prin îndestularea cu puține, de nălucirile ceale idoloase au fugit.

Sholiia 9. Slăbănogire și moarte din fieștecare ceas a sufletului iaste trândăviia. Pre carea prin boldul pomenirii morții omorându-o, au înviiat pre suflet, cătră sârguința dumnezeeștilor lucruri deșteptându-l pre dânsul.

Sholiia 10. Pentru că moarte iaste împătimirea cătră ceva. Și aceasta să răsipeaște deaca altă dragoste mai mare, ádecă cea cătră Dumnezeu, va stăpâni. Și să scrie chímenul și așa: Iară prin omorârea iarăși a împătimirii, ori și poate deaciia prin simțirea celor nemateriialnice, legătura mâhniciunii s’au dezlegat. Iară tâlcuirea acestuia aceasta iaste: Adecă pentru căci au omorât pre împătimire, ori și prin simțirea celor nematerialnice au biruit pre mâhniciunea ceaia ce prin împătimirea celor materiialnice să alcătuiaște. Să scrie și așa: Iară prin dezlegarea împătimirii, ori și prin simțirea celor nematerialnice, legătura mâhniciunii o au dezlegat.

Sholiia 11. Pre slava deșartă o zice. Că precum lipitoarea bea sângele trupului fără de sațiu, așa și aceasta pre viiața sufletului o prăpădeaște, ádecă pre fapta bună și pre cunoștință.

Alta: Păiajenul mrejile sale ceale supțiri întinzindu-și, prinde muștele ceale neputincioase. Iară deaca oarecarea din ceale mai mari va cădea într’însele, rumpându-le, să duce. Așa și slava deșartă întinzindu-se, pre toți ádecă cei cu cugetele neputincioși îi biruiaște: iară pre cei tari cu cugetele și sănătoși la minte nu poate să-i biruiască. Ci mai vârtos ei rumpându-o pre dânsa, zboară la Ceriu, precum și muștele ceale putearnice pre păiajen. Iară țesătură de păiajen o au numit pre dânsa pentru căci iaste putredă, și neputincioasă, și deșartă. Iară lipitoare, pentru căci nu să satură de suirea preste cel biruit de dânsa, precum nici lipitoarea de sânge.

Alta. Precum păiajenul suge sângele muștelor celor ce să par că zboară, așa și sfântul prin liniște pre gândurile mândriei le omora.

Sholiia 12. A opta numeaște pre mândrie. Că a opta patimă s’au pus de Părinți între ceale opt gânduri, ádecă între ceale opt patimi. Iară celeanchiu zice pre curățirea cea preadesăvârșit, ádecă pre nepătimire, carea din ascultare și din venirea asupră a Sfântului Duh să isprăveaște. Și mai întâiu ádecă au pus pre streinătate, apoi pre înfrânare, și deaciia pre depărtarea de îndrăcirea pântecelui, și de trândăvie, și de pomenirea de rău, și de împătimire, și de slava deșartă.

Sholiia 13. Precum Veseliil făcând Cortul, prin răbdare au sălășluit întru dânsul pre Dumnezeu ca să dea răspunsuri, așa și acesta sufletul său împodobindu-și, și trupul strălucindu-și, lăcaș preafrumos al Preasfântului Duh pre sineși s’au arătat.

Sholiia 14. Symmoríia, întovăroșiia să zice. Că mórion (ádecă părticică) iaste parte a părții. Deci fiindcă diiavolul s’au despărțit de îngeri, nu mai iaste mădulariu al trupului aceluia duhovnicescului, nici să mai zice, ci altă parte, dupre cuviință; încă și duhurile ceale ce împreună cu dânsul s’au depărtat, părți ale răutății să zic.

Sholiia 15. Cercare nemincinoasă a priiatenilor sânt bunele norociri i realele norociri. Fiindcă acelea ádecă împreună-pătimesc cu cei ce pătimesc; iară acelea să arată când nu zavistuesc celor bine-norociți.

Alta. Adeverirea priiatenului întru ispite să arată, când împreunăpărtaș al nevoii să face.

Alta. Priiatenul credincios iaste acoperemânt tare. Fiindcă și când priiatenul iaste bine-norocit, îi iaste sfeatnic bun și de un suflet ajutătoriu, și când rău pătimeaște – prea adevărat sprijinitoriu, și ajutătoriu preamilostiv.

Alta. Năravul blând, lesnicioasa întâlnire și vorbire, și dojenirea priiatenului credincios ajută.

Alta, a Sfântului Grigorie Theolo[gul]. Nimic vreadnic de priiatenul cel credincios socoteaște, pre carele nu păharul, ci furtuna vremii l-au arătat.

Sholiia 16, a Sf. Maxim. Premâhniciunea celui ce zavistuiaște, cu osteneală o vei potoli, că primejdie socoteaște pre lucrul cela ce să zavistuiaște întru tine. Și nu iaste cu putință într’alt fealiu să o potolești, fără numai să-l ascunzi pre dânsul. Iară deaca îl scârbeaște numai pre dânsul, dar foloseaște pre mulți, pre care parte vei defăima? Deci de nevoe lucrul iaste a cinsti mai mult pre folosul celor mulți, și de acela dupre puteare a nu te lenevi, nici de răutatea patimii a te birui, fiindcă apoi nu patimii, ci celui ce pătimeaște îi izbândești. Încă și prin smerita cugetare a-l socoti pre dânsul că te covârșaște pre tine, și întru toată vremea și locul și lucrul a-l protimisì pre dânsul. Iar pre zavistiia ta poți să o potolești, deaca întru acelea [de] care să bucură cel de tine zavistuit, împreună cu dânsul te bucuri, și întru acelea de care el să scârbeaște, și tu împreună te vei scârbi, împlinind cuvântul Apostolului: A ne bucura cu cei ce să bucură, și a plânge cu cei ce plâng.

Alta, a Sf. Thalasie. Pre mintea cea pizmătareță o orbeaște Domnul, căci să mâhneaște cu nedreptate pentru bunătățile aproapelui.

Alta. Socoteala cea rea, pre ceale reale le pomeneaște; și pre isprăvile aproapelui, întru greșale rău le socoteaște.

Alta. Ia în minte pre Iudei, și întemeiazăte pre sineți, carii de zavistie orbindu-se, pre Domnul și Dumnezeu în loc de Velzevul l-au socotit și l-au judecat.

Alta. Lângă toate faptele bune sânt înfipte și răutățile: Și pentru aceasta cei răi întru răutăți socotesc pre faptele bune.

Sholiia 17. Acela iaste datoriu cu adevărat să stăpânească, carele și cu sufletul și cu trupul pre lucrurile faptei bune le-au legiuit.

Alta. Doftor, și priiaten, și Părinte duhovnicesc, nu pre cel dulce, ci pre cel preafolositoriu să cuvine a-l aleage.

Alta. Luminătoriul trupului iaste ochiul. Deci deaca ochiul tău nu va fi curat, tot trupul tău întunecat va fi. Deci ia seama, deaca nu să va face mintea sănătoasă din răutate, nu poate să înțeleagă pre Lumina Dumnezeirii. Că zid întunecat să face minții răutatea, și pustiiu face pre suflet, precum iaste scris în Evanghelii: Nimenea aprinzind făcliia o pune supt obroc, ci pre sfeașnic, ca cei ce întră înlăuntru să vadă lumina. Obroc să zice că iaste nedreptatea lumii aceștiia. Deci pre cât iaste mintea întru ceale afară de fire, nu poate făcliia Dumnezeirii să fie înlăuntru[l] minții. Iară deaca să va face mintea sfeașnic înnalt, atuncea să va pune preste dânsa Lumina Dumnezeirii. Și cunoaște pre cei din casă, și pre carele iaste datoriu să-l scoață afară, îl scoate, și cu carele i să cuvine să se împace, pre acesta îl lasă.

Sholiia 18. Priceaperea ádecă a toatei faptei bune céii întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu, iaste vistierie preabună: iară priceaperea răutății a celor oprite de Domnul iaste vistierie rea. Pentru carea să scoate, dupre glasul Domnului, dupre lucrurile și cuvintele sale ale amândurora, ori reale ori bune.

Alta. Vistieriia cea bună iaste deprindere a faptei bune. Și mintea cea bună dintru aceasta scoate ceale bune.

Sholiia 19. Că acela pământul făgăduinții, care iaste Ierusalimul cel de jos, nu l-au văzut, pentru căci au zis cu apăsare: «Au din piiatra aceasta voiŭ da voaă apă?», cătră nemulțămitoriul Israil zicând. Iară acesta au întrat în Ierusalimul cel de sus.

Alta. Pământ al făgăduinții iaste Împărățiia Ceriurilor. Ale căruia pricinuitoare să fac nepătimirea și cunoștința.

PENTRU AVVA IOANN, IGUMENUL MUNTELUI SINAIULUI (Ádecă Scărariul.)[modifică]

Venind odată Avva Martirie al Avvei lui Ioann la marele Anastasie, și văzindu-i pre dânșii, au zis Avvei lui Martirie: Spune-mi, Avva Martirie, de unde iaste copilul acesta? Și cine l-au tuns pre dânsul? Iară el au zis cătră dânsul: Robul tău iaste, Părinte, și eu l-am tuns pre dânsul. Și au zis marele Anastasie: O, Doamne, Avva Martirie! Cine ar fi zis că pre Igumenul Muntelui Sinaiului l-ai tuns? Și n’au greșit sfântul. Că după patruzeci de ani s’au făcut Igumen al nostru.

Iarăși altă dată, luând pre acestaș Ioann starețul lui, ádecă Avva Martirie, au mers la Avva Ioann Savvaitul, carele în pustiia Gudà petrecea el atuncea. Deci deaca i-au văzut pre dânșii Bătrânul, sculându-să, au pus apă în spălătoare, și au spălat picioarele Avvei lui Ioann, și i-au sărutat mâna lui. Iară picioarele Avvei lui Martirie nu le-au spălat. Și întrebat fiind de Stefan, ucenicul lui, pentru ce așa au făcut, zis-au lui Bătrânul: Creade-mă, fiiule, eu cine iaste copilul acesta nu știu; însă eu pre Igumenul Sinaiului l-am priimit, și picioarele Igumenului le-am spălat.

Încă și Avva Stratíghie, în zioa întru carea s’au tuns Avva Ioann, au prorocit pentru dânsul, cum că mare luminătoriu să va face. Că cu adevărat, îndată cum s’au făcut el Igumen al nostru, întrând aicea ca la șase sute de streini, când ședea ei și mânca, vedea el pre oarecarele scurt tuns (ádecă rătezat la păr) îmbrăcat iudeiaște cu giulgiu, alergând împrejur și cu stăpânire poruncind bucătarilor și iconomilor și chelarilor, și celoralalți slujitori. Iară după ce s’au dus norodul, șezind slujitorii să mănânce, au căutat pre acela carele pretutindenea împrejur alerga și porunciia, și nu l-au aflat. Atuncea robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părintele nostru Ioann, au zis cătră noi: Lăsați-l pre dânsul; nici un lucru strein n’au făcut domnul Moisì, întru al său loc slujind.

Oarecând neploare în părțile Palestinii făcându-să, de vreame că au fost rugat de lucrătorii cei de prinprejur, au făcut rugăciune cătră Dumnezeu, și s’au pogorât ploae din destul. Și nu iaste lucru de necrezut, căci voia celor ce să tem de el o va face Domnul, și rugăciunea lor o va auzi.

A ști ni să cuvine, cum că sfântul Ioann Scărariul avea frate adevărat, pre minunatul acesta Avva Gheorghie, pre carele încă trăind, l-au așezat Igumen al Sinaiului în locul său, fiindcă el iubiia liniștea, pre carea din început mireasă luiși și-o au adus preaînțeleptul.

Deci vrând el să se ducă cătră Domnul, noul nostru Moisì, preacuviosul Ioann Igumenul, sta lângă dânsul plângând Avva Gheorghie, adevăratul fratele lui, zicând: Că iată mă lași pre mine și te duci. Eu mă rugam ca tu pre mine să mă trimiți mai nainte, că nici sânt eu vreadnic fără de tine a paște adunarea aceasta, o, Domnul mieu. Iară acum eu mai vârtos te trimit pre tine mai nainte și te petrec. Zis-au cătră dânsul Avva Ioann: Nu te mâhni, nici te grijì, că de voiŭ afla eu îndrăznire cătră Domnul, nu te voiŭ lăsa pre tine să împlinești un an deplin în urma mea. Care lucru s’au și făcut, că înlăuntru de zeace luni s’au dus și el cătră Domnul.

E P I S T O L I E[modifică]

A sfântului Ioann, Igumenului Raíthului, cătră Ioann, preavreadnicul de minune, Igumenul Muntelui Sinaiului

Celui mai presus de fire și întocma Îngerului, Părintelui Părinților, și Dáscalului celui preafoarte, păcătosul Igumen al Raíthului, întru Domnul să se bucure.

Cunoscând noi, proștii, cea întru Domnul fără-de-iscodire a ta mai nainte decât toate, precum și întru toate faptele bune ascultarea cea cu totul împodobită, și mai ales unde ar fi fost trebuință cu talantul cel dat ție dela Dumnezeu să și căștigi – proastă cu adevărat și ticăloasă scrisoare uneltim, luând în minte cea zisă: Că întreabă, zice pre tatăl tău, și îți va vesti ție, pre cel mai bătrân al tău, și îți va spune ție1. Pentru aceasta, ca unui Părinte de obște al tuturor, și mai bătrân decât toți, și întru pustnicie, și întru istețimea minții, și ca unui Dáscal preabun, prin această scrisoare a noa[s]tră ne rugăm coroanii faptelor tale celor bune, ca să ne trimiță noaă, celor neînvățați, acelea care întru vederea de Dumnezeu, precum Moisì cel dedemult, întru același munte le-ai văzut. Și ca pre niște Table de Dumnezeu scrise, întru cinstita carte cea acum, de curând, din eghiptenii cei gândiți și din marea vieții au eșit. Deci precum în loc de toiag, cu limba ta cea de Dumnezeu grăitoare, în marea cea gândită, dupre Dumnezeu, ai făcut minuni, așa și acum ne rugăm să binevoești a ne însemna noaă cu bună descurcare ceale trebuincioase petreacerii monahicești, și pre ceale cuviincioase fără de pregetare întru Domnul cătră mântuirea noastră, ca un mare povățuitoriu cu adevărat al tuturor celor ce au ales pre acest fealiu de petreacere îngerească. Nesocotind cum că iaste vreo momire oarecarea sau amăgire ceale dela noi zise, că știi, o, preasfințite cu adevărat creaștet, cum că streine sânt de noi acestea. Ci aceaia carea și iaste luminat văzută, și gândită, și grăită dela toți o zicem. Pentru aceaia, nădăjduim întru Domnul cum că vom priimi degrab și vom îmbrățișa pre ceale nădăjduite de noi, cinstitele scripturi ceale în table însemnate, care vor povățui fără de rătăcire pre cei ce cu adevărat le vor urma, și ca o scară întărită până la porțile Ceriului vor sui pre cei ce voesc, fără de vătămare și fără de pagubă și fără de oprire a treace duhurile răutății, și pre țiitorii de lume ai întunearecului, și pre stăpânitorii aerului. Că deaca Iacóv, păstoriu de oi fiind, pre o vedeare înfricoșată ca aceasta în Scară au văzut, cu cât mai vârtos cela ce iaste povățuitoriu și Păstoriu al Oilor celor cuvântătoare, nu vedeare numai, ci și cu lucrul și cu adevărul nerătăcită suire cătră Dumnezeu tuturor va arăta. Fii sănătos întru Domnul, preacinstite Părinte.

TRIMITERE RĂSPUNZĂTOARE A SFÂNTULUI IOANN AL SCĂRII. IOANN LUI IOANN, SĂ SE BUCURE.[modifică]

Am priimit ca pre o cuviincioasă cinstitei și nepătimașii vieții tale (1), și curatei și smeritei inimii tale, cinstita scrisoare [a] ta, iar mai vârtos îndemnare, și mai presus de puteare poruncire, pre carea o ai trimis cătră noi, scăpătații (2) și săracii de faptele bune. Că a ta cu adevărat a ta, și a sfințitului tău suflet era osebirea, ca dela noi, nepedepsiții, și cu cuvântul și cu lucrul neînvățații, cuvânt de învățătură și de sfătuire să ceri. Că obicinuit lucru iaste faptei tale céii bune de-a pururea prin sineși chip de smerită cugetare să ne arate noaă. Cu toate acestea, acum și eu aceaia o voiŭ zice: Că de nu ar fi fost spânzurată frică, și multă primejdiia ca pre jugul cuvioasei ascultări, maicii tuturor faptelor bune, dela înșine să-l lepădăm, nu am fi îndrăznit fără de socoteală la ceale mai presus de puteare. Că să cădea ție, o, minunate Părinte, să cădea acestea întrebându-le dela cei ce știu bine să le înveți, că noi întru rânduială de ucenici carii încă să învață ne aflăm. Dar de vreame ce purtătorii de Dumnezeu Părinții noștri, și tăinuitorii cunoștinții céii adevărate, pre aceasta o hotărăsc ascultare, ca și întru ceale mai presus de puteare fără de îndoire să ne supunem celor ce ne poruncesc, iată că pre neputința noastră trecându- o cu vederea, cu bună credință de ceale mai presus de puterea noastră cu smerenie ne apucăm; nu ca cum vreun folos țe-ar pricinui ție, sau țe-ar arăta aceaia pre carea și tu o știi nu mai puțin decât noi, o, Sfințite Creaștet. Că nu numai eu singur mă nădăjduesc, ci socotesc că și fieștecarele din cei ce cugetă bine, cum că curat iaste ochiul minții tale de toată vărsarea asupră cea pământească și întunecată a lucrurilor celor întunecate, și cum că fără de împiedecare la Dumnezeiasca Lumină îl întinzi, și dela dânsa cu totul te luminezi. Ci de moartea cea din neascultare înfricoșindu-mă, și de dânsa ca cum spre ascultare împingându-mă, cătră preacuvioasa ta poruncire cu frică și cu dorire am venit, ca un supus binecunoscătoriu, și ca un copil netreabnic al unui zugraf preabun. Prin cunoștința noastră ádecă cea goală și ștearsă, și prin profoaráoa cea amorțită și răgușită, cu singură cerneala întru un chip numai pre cuvintele ceale vii umbrindu-le; iară cea deaciia ție, o, al Dáscalilor exarhe și de ceate începătoriule, las să le înfrumsețezi și să le luminezi, și pre ceale ce lipsesc, ca un împlinitoriu al tablelor și al legii céii duhovnicești să le împlinești. Însă nu ție am trimis nici pre această osteneală a mea – să nu fie! – că acesta a céii mai de pre urmă prostimi iaste semnul, că vreadnic ești întru Domnul, nu numai pre alții, ci și pre noi înșine întru obiceaiurile și învățăturile ceale dumnezeești să ne adeverezi și să ne întărești: ci céii împreună cu noi, o, decât preaputearnicii învățători Preaputearnicule, adunării céii de Dumnezeu chiemate, carea să uceniceaște lângă tine. Cu ale căriia, încă și cu ale tale rugăciuni, ca cu niște nădejdi oarecare gândite, de neînvățătură ușurându- mă, pre veatrela condeiului întinzindu-o, bunului nostru Ocârmuitoriu și Dumnezeu pre cârma cuvântului nostru în mâini, împreună cu toată rugăciunea dându-o, dela acesta cătră dânșii prin voi fac începutul, cerând dela toți cei ce vor ceti, ca deaca cineva vreun folos întru osteneala mea aceasta va vedea, pre rodul aceștiia, preabunului nostru Ispravnic ca un binecunoscătoriu să-l socotească, și răsplătirea cea pentru singură osteneala lucrării dela Dumnezeu să se ceară a să da noaă. Nu la ceale zise și scrise de noi căutând, că sânt proaste cu adevărat, și de toată necunoștința pline, ci pre voirea cea dupre Dumnezeu a celui ce le aduce priimindu-o. Că nu mulțimei darurilor și aiĭ ostenealelor, ci mulțimei voirii, Dumnezeu dăruiaște plățile.

[SHOLII][modifică]

1. Nepătimirea iaste nemișcare a sufletului cătră răutate. Pre carea a o dobândi cu neputință iaste, fără de mila lui Hristos. Alta. Osebire a nepătimirii iaste deslușire adevărată.

2. Scăpătat ádecă iaste acela carele din bogăție au căzut în sărăcie. Iară sărac, cela ce dintru început întru sărăcie iaste născut. Iară David, scăpătat să mărturiseaște pre sineși că iaste, poate ádecă de cătră fața Domnului și aceasta zicându-o, celui ce scăpătat să numiia pre sineși. Dupre aceaia: Carele pentru noi au scăpătat, bogat fiind. Iară sărac, fiindcă nu al oarecăruia bogat, ci al teslariului Fiiu dupre trup au fost.

CUVÂNT ÎNNAINTE[modifică]

Celor ce aleargă ca să li să scrie numele lor în Cartea Vieții céii din Ceriuri, preabună cale de drum Cartea aceasta de față are puteare pre taină să le arate, că întru dânsa cetind, o vom afla-o povățuind fără de rătăcire pre cei ce îi urmează eiĭ. Și de toată piiatra cea de poticnire nerăniți păzindu-i, și Scară dela ceale pământești cătră Sfintele Sfintelor întărită, înnainte puindu-le, și pre Dumnezeu pre însăși vârful eiĭ întărit arătându-l. Pre carea Scară socotesc oarecum, cum că și Iacov, carele au dat cu piciorul patimilor, pre patul cel pustnicesc odihnindu-să o au văzut. Ci ia să ne suim cu sârguință și cu credință, mă rog, și noi această gândită și la Ceriu alergătoare suire, al căriia începutul ádecă îi iaste pentru lepădarea de ceale pământești, iară sfârșitul, Dumnezeul dragostei.

ÎNNAINTE-PRIVIRE A SFINTEI SCĂRI[modifică]

Cela ce suire întocma numărată cu vârsta cea dupre trup a lui Hristos ne-au teslărit noaă, bine cu adevărat au socotit. Că cu închipuire ne-au zidit noaă Scară a săvârșirii anilor lui cei treizeci. Pre a căriia binepotrivită vreame și noi ajungându-o, legiuiți cu adevărat și necăzuți ne vom afla. Iară cela ce încă pre această vreame nu o au ajuns, prunc încă iaste, și întru toată mărturiia inimii nepriimit să va afla. Însă noi de nevoe lucru am socotit, după numărarea acestor treizeci de treapte ale Scării céii gândite și dumnezeești, pre viiața Preaînțeleptului Ziditoriului aceștiia aicea să o așezăm, ca văzindu-i ostenealele, să creadem celor scrise; după aceaia, și pre sfințitele epistolii, și pre a sfântului Părinte celui ce au poruncit,
și pre a celui ce au ascultat,
înnaintea scripturii
lui puindu-le,
așa de a ceti
cuvintele
ceale ce
să cu
prind
întru
dânsa

înc
e
a
p
e
m


30. Pentru Credință, Nădeajde și Dragoste.
29. Pentru nepătimire, cea de Dumnezeu următoare.
28. Pentru sfințita rugăciune.
27. Pentru sfințita liniște.
26. Pentru deslușirea gândurilor.
25. Pentru smerita cugetare.
24. Pentru nerăutate și prostime.
23. Pentru mândrie și pentru hulă.
22. Pentru slava deșartă.
21. Pentru teamerea cea fără de bărbăție.
20. Pentru priveghiiare.
19. Pentru somn, și pentru cântarea de Psalmi.
18. Pentru nesimțire, carea iaste moartea minții.
17. Pentru neagoniseală.
16. Pentru iubirea de argint.
15. Pentru curățenie.
14. Pentru îndrăcirea pântecelui.
13. Pentru trândăvie.
12. Pentru minciună.
11. Pentru tăceare.
10. Pentru grăirea de rău.
9. Pentru pomenirea de rău.
8. Pentru nemâniiare.
7. Pentru plâns.
6. Pentru pomenirea morții.
5. Pentru pocăință.
4. Pentru fericita ascultare.
3. Pentru streinătate.
2. Pentru neîmpătimirea cătră ceva.
1. Pentru fugirea de lume.