Scînteia

Jump to navigation Jump to search
Scînteia
de Dimitrie Anghel
Publicată în Minerva, an. IV, nr. 1151, 1 martie 1912.


Purtătorilor de fărașe.


Sunt energii supraomenești care te înspăimîntă. Într-o șubredă făptură de lut întîmplarea închide cîteodată atîta putere, atîta dărnicie de a se cheltui, o așa de covîrșitoare voință de a se manifesta, încît rămîi uimit. Tainice și triste însă, spre suferința șubredei închisori în care au fost închise, energiile acestea dorm coperite cum doarme cărbunele abia licăritor în cenușă, fără ca nimeni să bănuiască în el un incendiu. O întîmplare îl poate stinge, un pas greoi poate trece peste el ca să-l facă una cu pămîntul, dar vînturile patimilor rătăcesc și ele, aleargă de ici-colo, pătrund slobod pretutindeni și mica scînteie hrănită de ele poate deveni fluturul de foc ce-și va întinde aripele și va zbura luminînd întunerecul.

Tăcute, făpturile acestea făcute pentru suferință, își ascund sîmburele de lumină, fumurie pare ființa lor pe dinafară, ingrată de cele mai multe ori a fost natura cu ele, ori chibzuită poate, ca un avar care-și ascunde lucrul cel mai de preț pe care îl are în cea mai de rînd și mai banală ascunzătoare. Ei sufăr, dar cu cît sufăr, cu atît mai vie lumina lor arde. Cei ce-l împresoară își pun în fața lui opacele lor ființe pe care natura le-a dăruit cu o frumuseță trecătoare, neștiind că ele nu-s decît niște umbre vane ce joacă dinaintea unui foc...

Și focul arde. Fluturul de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întii zarea, luminează umbrele cele mai apropiate ce dormitează așternute în preajma lui, își tremură apoi fantasticile vîlvătăi și acoperă întreaga-i ființă într-un giulgiu de flăcări, dezvălește infinituri în adîncuri, fulgeră culmi și luminează crestele, urcă în spirale spre cer și recade apoi împrăștiindu-și darnic jăratecul la lumina căruia ațipește din nou, privind plin de curiozitate împrejurul lui.

Fantomatici și sperioși, cei ce-și jucau umbra ființelor lor opace în fața incendiului aprins de el, au prins îndrăzneț să pășască, venind fiecare cu fărașul lui să ia o mînă de jăratec în fața căruia să-și poată încălzi frigurosul lor suflet. Vii, aprinși de lumina furata, au început să strălucească ochii lor și o data deprinși cu strălucirea, le-a fost groază ca s-ar putea întoarce întunerecul...

Ațipit, cel ce lăsase să recadă peste el un giulgiu de cenușă, privea cum fiecare se lumina acum cu focul lui, cum dornici de a mai vedea crestele luminate și transparența negrelor adîncuri făcute oglindă aprindeau pretutindeni incendii pe care nu aveau cu ce le hrăni.

Și noapte s-a făcut iar cu încetul. Negre s-au împînzit întîi umbrele departe, sperioase apoi s-au tîrît mai aproape, roată de întunerec s-au strîns ca o pleoapă în jurul unui ochi licăritor și apoi covîrșitoare și compacte s-au întins pretutindeni.

Visătorul însă visa și nu vedea deznădejdea celor ce rămăseseră afară, așteptînd la poarta casei lui, făcută din întunerec, cu fărașurile în mînă. El visa ținîndu-și scînteia lui coperită sub cenușă, meditînd să lumineze cu ea, cînd va veni timpul, alte orizonturi nebănuite, alte adîncuri în care lumina nici unei torțe nu-și jucase încă despletita-i văpaie.

Cu mica lui scînteie ascunsă în suflet, pe care știa că atunci cînd va voi poate s-o împartă în înmiite fărîmituri de lumină, cu care să iasă și să le arunce în întunerec, cum iese cel Atotputernic cu nesfîrșitu-i cortegiu de constelații și le aruncă pe cer ca o ploaie de albe flori de jăratec...

La ce bun însă să mai luminezi pentru ochii orbi, de ce să umbli cu un rug aprins în întunerecul unui pustiu, de ce să faci pe Vestala și să slujești un cult să întreții o putere, să păstrezi o bucată de soare în tine ca un diamant ascuns în întunecimile sepulcrale ale unei mine, cînd întunerecul e o neagră mască ce poate să ascundă toate infirmitățile, cînd umbra e un văl ce poate să cadă peste toate gesturile lașe, cînd noaptea e o pată atît de ocrotitoare tuturor micimilor !

Să știi că poți fi un fluture de foc cu incandescente aripi, o fantastică ființă făcută dintr-o umbră de aur luminoasă, o ciudată ființă urzită din clare transparențe, un capriciu al naturii zămislit din fosforescențe și iradiări, o diafană imagine scăpată dintr-un creer de zeu într-un minut de fericită inspirație, că poți să alergi liber, să bați văzduhul căutîndu-ți drumul fără nevoia unei busole, să razi pămîntul, aprizînd o scînteie ca fulgerătoarea rîndunică în zborul ei nebun într-o oglindă de apă, să crești în volbură spre cer, despletindu-ți din creștet, ca o mireasă, fulgerătoarea cascadă de beteală, să alergi de-a lungul cerului întunecat, aprinzînd pretutindeni constelații orbitoare, să recazi subt formă de trăsnet din înălțimi pe capul atîtor stupizi filistini ce stau să-ți urmărească fantasmagoricele-ți capricii ; și cu toate acestea să te sfiești să-ți pui un paratrăsnet înălțimilor, să-ți îndulcești lumina cu un abajur, să-ți pui la adăpostul unui obroc scînteia, e într-adevăr o nebunie.

Oricît de întunerec ai face în jurul tău, ori cu cîte paravane de umbră ai căuta să te înconjuri, ori cîte ziduri compacte ai înălța între tine și lume, printr-o crăpătură lumina tot va pătrunde, de dedesubtul unei uși dunga de strălucire își va scrie oricum aurul ei.

Și așa fiind, sătul de negrul întunerec, de imensa noapte ce începea de la infinitul fereștilor lui, de îndoiala cortină de umbră ce se lăsase după el și după care stau milogii ce veniseră cu fărașurile în urma incendiilor ce le aprinsese, ca să aprindă la rîndul lor altele efemere, pe cari puternicul și nemilosul vînt, ce-i o putere și el, un concurent, o mîndrie ce caută să se afirme necontenit și izbutise să le stîngă, reînsuflețit de mîndrie, ieși din nou, și, făcîndu-și scînteia fluture de foc, își întinse aripele și zbură urmărit de toată cohorta neputincioșilor, lăsînd din cînd în cînd să-i cadă fărîmiturile de jar în negrele fărașe ale celor cel urmăreau...

Și o goană începu de atunci, un vîrtej nebun, a întrecere fantastică a celor ce vor putea prinde o scînteie, un match neobosit al celor ce vor putea afla unde se va putea aciuia fluturul de foc ca să se poată odihni o clipă, al tuturor nevolnicilor, care îl vor putea surprinde într-un moment de deznădejde și de îndoială.

Capricios, fantastic, nebun, plin de toane și de fantazie, neascultînd nici o lege și nici un obicei, sărind de ici-colo, scînteie azi și fulger ascuns într-un diamant mîine, fosforescență de putregai ieri și vălvătaie ce urcă spre înălțimi într-un capriciu, slăbiciune într-un minut și energie nețărmurită într-altul, seninătate domoală o clipa și furtună și uragan umflat în trombă mai tîrziu, fluid iradiant ce călătorește în subpămîntenele curente termale ca să dea putere timpurilor ramolismente, ori chintesență de volți ce stă să străfulgere o biată energie trecătoare, visătorul a ieșit din nou, s-a răspîndit, și-a domolit pasul, și-a pus surdină de catifea încălțămintelor ca sa nu-l audă nimeni și, o dată suflînd în trompeta de alamă a incendiilor, cu iradiări de lumini pe cască, a împins porțile de întunerec și apărînd a zis, parodiind maxima blajină a lui Christ :

"Lăsați fărașele să vie la mine!"...