Santinela

 

Seara se lăsă devreme, umedă și rece. Norii, atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se din când în când într-o bură de ploaie măruntă și deasă ce înghimpa ca peria. Mirosul înecăcios, pipărat, al prafului de pușcă se amesteca peste tot cu cel acru al sângelui frământat, în țarina cleioasă, de picioarele oamenilor și ale cailor. Apa ce cădea de sus spăla câmpia, strângând prin vâlcele ochiuri adânci în care cercetașii se afundau pană la glezne. Pe ici-colo, facle fumegânde își aruncau lumina tristă împrejurul soldaților cari ridicau pe răniți. Și peste tot orice zgomot de viață se stinsese; tot furnicarul de oameni ce cu putin mai-nainte se zvârcolise în spasmele furiei nebunești părea că fusese înghițit de pământul căscat deodată supt picioarele lor. Puterile se sleiseră, inimile băteau înăbușite, brațele căzuseră frânte! Și-n față, Grivița se ștersese în întunericul de nepătruns. Dar oamenii vegheau. Se putea ca turcii să încerce un atac în urma izbânzilor avute, după cum și dânșii se temeau ca românii să nu năvălească din nou în zorii zilei. Răniții fură ridicați, faclele se stinseră, iar prin întunerecul ce apăsa câmpia și supt ploaia ce cădea tot mai repede, santinelele începură să străbată câmpul ostenite, de-abia târându-și picioarele spre dușmanul din fată.

Din avanposturile regimentului 14 dorobanți se pregătea să pornească în patrulă sergentul Nastea, cu soldații Ion a Vădanii, Pricop Gheorghe și Cardaș Vasile.

Ieșiseră singuri, când locotenentul întrebă cari dintre dânșii aveau puterea să mai umble, în urma ostenelilor îndurate. Strânși la un loc, în șanțul plin cu apă, își pregăteau muniția. Sergentul se sculă anevoie, se duse la un soldat care adormise cu capul pe raniță și-l trezi ușor:

— Bre, a Măndoaiei!. Scoală.

La lumina felinarului din mâna sergentului, soldatul se ridică buimac, căută să-și îndrepte șălile.

— Dă-mi cartușiera ta… pe-a mea am pierdut-o… Soldatul parcă nu înțelegea.

— Ce-i, domn’ sergent?… Care?… Ce-o fi?

— Mă duc în patrulă.

— Aha!

Își căută centironul și-l întinse sergentului, apoi căzu înapoi pe raniță ca o piatră. Nastea luă cartușiera și se întoarse.

— Mă băieți, camarazii dorm ca bolovanii… tare-s truditi…

A Măndoaiei nici nu știa ce vorbește.

Cardaș își ștergea baioneta; apoi, într-un târziu:

— îs și ei oameni, domn’ sergent!

— Mai bine-i de ceilalți! adaogă a Vădanii.

— De cari?

— Ia, de cei care s-o dus pe ceia lume!

— Mă, băiete, ți-o veni rându, n-ai tu teamă. Pricop prevesti:

— Poate că-n noaptea asta chiar!

Tăcură. Răsufletul oamenilor ce dormeau începu să se audă mai deslușit; câte un suspin adânc scăpa uneori, ca un geamăt al vântului. Și deodată, pe deasupra, un șuier subțire îi făcu să ridice capetele. Sergentul șopti:

— Parc-o bâzâit un glonț.

— Da, un glonț.

— Cine dracu să-l fi trimis? întrebă ia Vădanii. Pricop se gândi puțin:

— Vreo santinelă… Cine știe ce i s-o fi năzărit.

— Apoi întrebă pe sergent:

— N-ar fi bine să plecăm?

— încă nu-i miezul nopții: atunci ne-o poruncit domn’ locotenent să purcedem.

Un soldat trecu încet, ca o umbră.

— Cine-i de planton?

— îi Vanghele, domn’ sergent, zise Pricop. Iacă, vezi? S-o vârât ca dracu în toate ș-o scăpat fără o zgârâitură. Eu l-am văzut cu ochii mei cum a străpuns pe turcu cel tânăr, care sărise asupra domnului locotenent…

Cardaș nu-l lăsă să isprăvească:

— Rău o făcut, măi Pricop.

— De ce?

— Că-l lovise altu mai-nainte și rămăsese fără armă. Vezi? El l-o tăiet cum tai un pui de găină. Cela numai o-nchis ochii și-o așteptat să-i împlânte baineta… Camarade, ș-acela-i om.

— Ce, tu i-ai ales? întrebă Nastea.

— Nu, domn’ sergent, am dat și eu, nu-i vorbă, da vezi că pe cel făr’ de armă nu l-aș fi omorât. De ce? Că-i păcat.

Tăcu puțin, apoi urmă:

— Că vezi și dânșii îs ca și noi. Ne dușmănim toți la un loc, da fiecare-n parte ce avem? Eu cu Vanghele am mai multe de descâlcit decât cu cei pe cari i-am ucis. Că se cheamă că cu ista-s dintr-un sat. Da cu cela? Nu l-am văzut de când sunt. Nici acuma nu știu fața celor pe cari i-am omorât… Vai de capul lor!… Trebuie să ne batem, nu zic, să ne batem cu toții, da cu unu-n parte să n-ai nimic… Eu când ucid pe unu nu zic: „L-am ucis pe ista”, eu spun: „unu mai puțin”; c-o fi acela sau altu, totuna-i… Cel care n-avea arma ce putea să mai facă?

Soldații tăcură iar. Sergentul Nastea își petrecu cartușiera pe centiron, își încarcă arma și porunci:

— Haidem!

Dar Pricop nu se-nvoi cu părerea camaradului:

— Ce spui tu! Mă, turcii dacă nu-ți poate face alta, te mușcă de picior, ca și cânele… Așa făcea și acela dacă nu-l omora Vanghele!

— Atunci turcu ar fi fost vinovat, nu Vanghele, răspunse Cardaș.

Și porniră.

Sergentul trebuia să străbată linia avanposturilor, apoi, împrăștiindu-și pe cei trei oameni în santinele, să străpungă, cercetând cât or putea mai-nainte, spre Grivița. După ce merseră câtăva vreme, umăr la umăr, sergentul se opri deodată:

— Parcă s-a auzit ceva.

Soldații ascultară ținându-și răsuflarea. De departe se auzea șuietul vântului trecând prin niște tufăriș. A Vădanii răspunse, șoptit:

— O hi fost la avanposturile noastre, domnule sergent!

Pricop încredința și el:

— Da, la avanposturi, în urmă.

Atunci sergentul Nastea hotărî:

— De-acu, băieți, ne-mprăștiem. Tu, Pricop, o iei la dreapta; a Vădanii, drept în față; Cardaș, la stânga. Eu o să merg după a Vădanii.

Apoi, după ce se gândi:

— Nu trebuie să ne-mprăștiem prea mult. Eu o să dau țignale cu fluierul, ca să nu ne rășchirăm prea tare… Înainte, marș!

Soldații își făcură cruce și porniră…

Ploaia se întețea din ce în ce. Întunericul era de nepătruns. Aerul încărcat te înădușea. Santinelele se despărțiră și-n șuietul apei ce cădea de sus, vuietul pașilor se stinse. Cardaș se opri o clipă, ascultă; din urmă se auzi un țignal ușor, repețit de două-trei ori. Soldatul își șopti:

— Domn’ sergent Nastea.

Și porni mai departe. Picioarele îi lunecau, simți că scoboară într-o vâlcea; se opri din nou. Nu mai auzi țignalul. Ploaia se repezi deodată ca un bici, șfichiuindu-i fața. Apa îi străbătu repede mantaua și-i îngreuie ranița.

Cum mergea, își aminti deodată că pe locurile acelea mai călcase și dimineață. Lupta i se desfășura parcă înaintea ochilor: reduta, plutoanele alergând, ofițerii avântându-și săbiile, apoi căzând deodată ca fulgerați… Și repede își aminti că sublocotenentul Cristodorescu fusese omorât: și Vulpe, cornistul, și căprarul Bujăniță, și sergentul Toma — ba nu, pe sergentul Toma îl rănise numai și-l duseseră în urmă, la ambulanță. Iar el scăpase neatins; doar o înțepătură de baionetă, care mai nici nu-i străbătuse postavul tunicei. Poate că oțelul pătrundea mai adânc dacă, în clipa când i-a văzut fulgerarea, un pat de armă n-ar fi culcat pe turc la pământ. Cine să-i fi venit în ajutor? Poate Stoilă, că lupta alături. Stoilă? Nu.

Stoilă căzuse de mult, împușcat în picior. Atunci cine? Și din toate chipurile care și le amintea niciunul nu-i răsărea lămurit; la urmă se amestecaseră companiile, sergenții

Îndemnau soldații din alte secții, și într-un târziu, îi adunaseră un maior pe care nu-l mai văzuse și care le striga întretăiat, ca și cum se îneca: „După mi-ne, băieți, după mi-ne, băieți”. Așa i-a adus prin rovinele semănate de morți, înapoi…

Deodată își dete seama că, furat de gânduri, înaintase prea repede.

Amintirile i se șterseră, capul i se învălmăși, îl apucă parcă amețelile, se întoarse în loc, neștiind încotro s-o ieie; pe urmă merse la întâmplare. Parcă-l cuprinsese frica. Ascultă puțin. Nimic. Atunci, cu glasul stins, strigă de câteva ori:

— Domn’ sergent! Domn’ sergent Nastea!

Nu primi nici un răspuns. Teama că se rătăcise îi îngheță sângele în vine. Plecase de mult; trebuie să fi ajuns departe, poate chiar în fața Griviței. O toană de vânt îl înfășură într-o pânză de apă, luându-i răsufletul și de sus se porni deodată ca un potop. Nu era chip să rămâie acolo, mai cu seamă că i se părea că scoboară într-o văgăună. Se uită în toate părțile să găsească un adăpost. Freamătul frunzelor unui copac îi lovi spre dreapta auzul. Atunci se îndreptă într-acolo. Grăbi, buimac, pasul, dar cînd ajunse, se opri deodată, dând piept prin întuneric cu un om. Soldatul se dezmetici îndată și puse degetul repede pe trăgaci, dar celălalt aruncă un cuvânt domol, un cuvânt străin, pe care Cardaș nu-l cunoștea, dar pe care sufletul lui îl înțelese. Necunoscutul parcă spusese:

— Lasă!

Cardaș lăsă trăgaciul, apoi se uită la tovarășul care se lipise de trunchiul copacului să se adăpostească și el de ploaie. Când ochiul i se deprinse mai bine, desluși chipul și trupul omului de lângă el. Era un soldat turc, o santinelă rătăcită ca și dânsul, trimisă să iscodească dușmanul. Cardaș se rezemă de copac, cu pușca lângă el, și se gândi: cine știe câte oboseli, câte necazuri îi sleise și lui puterile, de nu mai dorea acum decât să se odihnească; umărul lui ajungea pe al străinului și-l simțea cum tremura; îl pipăi: turcu era îmbrăcat numai în venghercă, fără manta. Și lui Cardaș i se făcu milă; ca și când i-ar fi cunoscut limba, dorobanțul îl apucă de braț și ținându-i haina între degete, îl întrebă:

— De ce n-ai luat mantaua, bre?

Păgânul dădu din mână, în gol, și parcă i-ar răspunse cu glasul lui stins:

— Lasă!

Un gând trecu prin mintea lui Cardaș: „Dacă vine cumva și domn’ sergent cu ceilalți? Pricop îl taie pe bietul turc bucățele.” Și i se muie inima. „De ce, săracu? Cine știe de unde l-au adus pe meleagurile astea? Cine știe pe câți hrănea dânsul acolo, într-un sat, într-o cocioabă hrentuită?… Își făcea și el datoria ca oricare soldat. Iacă, se cheamă că au stat alături, că s-au încălzit umăr la umăr, fără să-și cunoască fața bine, întâlnindu-se acum pentru întâiași dată, și poate că valurile vieței n-o să-i mai aducă niciodată față-n față. Ori o scăpa amândoi să se ducă acasă, ori unul dintre ei s-o întinde într-o bună zi făr’ de suflet, cu pușca lângă el, pe câmpul de luptă: că glonțu n-alege…”

Și cum gândea astfel, deodată, din pieptul turcului scăpă un oftat sfâșietor, atât de adânc, încât lui Cardaș i se păru că suspinase el. Întoarse capul; turcul, încovoiat, adormise în picioare, trudit, frânt de osteneală. Cardaș îi simțea mâna caldă și atât de slabă că-l împungea osul umărului prin manta. Deodată parcă îi veni până la ureche un țignal. Tresări, scutură pe turc și-i strigă:

— Camarade, camarade!

Acesta se trezi zăpăcit, se uită la Cardaș, îl bătu pe umăr și bolborosi câteva cuvinte. Apoi ridicându-și pușca cu greu, se pierdu în noapte…

Ploaia se mai domolise. Cardaș o luă înapoi; peste câteva clipe auzi deslușit țignalul și în curând ajunse la sergentul Nastea ce-l aștepta cu cei doi soldați.

— Bine, măi, credeam că te-o fi mâncat turcii… Ce-ai văzut?

Cardaș se opri scurt.

— Nimic, bună pace, să trăiți domn’ sergent!

Și patrula porni înapoi, în ploaie, spre avanposturi.