Salvina

Jump to navigation Jump to search
Salvina - Nuvelă din vremurile lui Horia
de Ion Pop-Reteganul
Din vol. Nuvele și schițe, Sibiu, 1899, vol. II, broșura II.


I[modifică]

Frumos e Ardealul, ca puține țări din lume, și multe văi frumoase are, despre care cărțile de geografie au puțină știre. Una din văile cele mai frumoase ale Ardealului este și valea Buciumanilor, ce se întinde de la răsărit spre apus, pe la poalele Detunatei. Pe lîngă valea aceasta e înșirată comuna Bucium, care e împărțită în șase cătunuri, avînd fiecare cătun biserica sa și preotul său. Locuitorii, din veacuri uitate, toți sînt români metalurgi, băieși de aur, cum zic ei. Despre ospitalitatea lor a mers vestea și povestea pînă prin țările vecine. Frumosul lor port încă-i face cunoscuți dintr-un tîrg de oameni.

Pe la anul 1780 se ivi în Bucium o fată străină, frumoasă, zdravănă, bine îmbrăcată și cu o legătură de haină subsuoară. Ea umbla din casă în casă, pe la oamenii mai cu stare și se îmbia de servitoare. Buciumanii noștri și atunci, ca și acum, erau oameni darnici. Toți o miluiau cîte cu ceva fără însă a o primi servitoare; le era oarecumva să ia o servitoare pe o fată atît de frumoasă, atît de frumos îmbrăcată și cu așa purtări alese, semne de bună creștere. Ba muierile cu bărbați tineri se temeau să-i dea și adăpost peste noapte, că știau cine poate fi acea fată, nu cumva să le ademenească bărbații și să le facă trai rău în casă. Dacă o întrebau de unde e și cum o cheamă, ea răspundea că-i din Ardeal, o cheamă Salvina și că i-au murit amîndoi părinții, de aceea a luat lumea-n cap, să afle loc de slujit. Unii credeau că așa este, alții însă se îndoiau, dar a o descoase mai departe nimeni nu încerca.

Despre dreptăți încă nu o întreba nimeni, că pe acele vremuri erau scrisorile mai rare decît azi, nu mai era în fiecare sat om cărturar afară de popa, și el nu era dator să dea pașapoarte celor ce mergeau dintr-un ținut într-altul. Nici nu era pe atunci obiceiul țării să mai întrebi pe fiecare om de scrisori de la sat. Orice străin se așeza unde-l arunca soarta, numai om de omenie să fi fost, ca să nu aibă de-a ajunge înaintea judecăților. Așa și Salvina s-ar fi putut așeza servitoare oriunde, numai de și-ar fi aflat stăpîn; din partea dreptăților de la satul ei habar n-avea să aibă.

Dar cît e de mare Buciumul cu ale lui cele șase biserici, și tot l-a cutreierat și loc de slujit nu și-a aflat. Cînd era cît p-aci să iasă din astă vale frumoasă, în care-și pusese toată nădejdea, își mai încercă norocul o dată la popa din Montări, unde o îndreptară acei oameni. Părintele Nicolae și primi pe Salvina servitoare, dar îi spuse că numai pe timp nehotărît o poate primi, pînă i-o vedea hărnicia și purtarea. Preoteasa popii Nicolae nu se prea bucura că-i mai bagă popa o servitoare, fiindcă aceasta nouă, și străină, Salvina, prea era nu știu cum, mai altfel decît alte fete de vîrsta ei, și se temea nu cumva părintele să cadă în ispită.

Dar nu avea de ce se teme maica preoteasă; în scurt timp se dovedi că Salvina cu privirile ei și cu vorbele ei știe să inspire respect oricui. Ei, săraca de ea, nu-i zburda mintea a dragoste, că sufletul ei era cuprins de mare jale și de mult necaz, iar capul ei era atît de plin de griji, cît nici un colț cît de mic nu mai era gol, în care să se poată sălășlui gînduri de dragoste. Lucra Salvina cu tragere de inimă, nu ca o servitoare pe plată, ci ca o stăpînă pe seama ei. Și era de lucru la casa părintelui Nicolae, că ținea cîte 6 vaci cu viței mici, 8-12 porci la îngrășat, apoi păcurar la oi, oameni la băi, oameni la șteampuri, servitori și servitoare care cărau piatră de la băi la șteampuri, la care trebuia tot mîncare și haine.

D-apoi curățenia cea mare ce trebuia ținută la casa părintelui, că era casă de popă! De aceea și luase părintele pe Salvina să fie mînă de ajutor maicii preotese. Și în adevăr era. Că ea nu aștepta să fie nici mînată, nici îndemnată, ea făcea tot, ce vedea că-i de făcut. Dimineața, cînd se scula maica preoteasă, afla vacile mulse, porcii hrăniți, casa măturată, focul făcut, oale cu apă proaspătă la foc, și Salvina gîndeai că nimic nu lucra, atît erau hainele pe ea de albe și atît era ea de spălată și de pieptănată în toată vremea.

Cînd vedea că pîinea-i pe gătate, nu aștepta să zică maica preoteasă, ci se punea și cernea și frămînta și ardea focul, ca o muiere bătrînă. În veci însă nu o vedea nime rîzînd, dar nici plîngînd; lucra întins, nu în fuga mare, ci lucra de la inimă și de aceea lucrul ei și avea spor.

Ceilalți argați ai părintelui Nicolae erau oareșicum smeriți înaintea ei, mai că mai smeriți decît înaintea maicii preotese. Dacă cumva se cuteza careva să facă o glumă nesărată în fața ei, era destul ca ea să se uite o dată lung la el, și acela îndată roșea și țipa fața-n pămînt. Dacă cutare servitoare cerca a-i povesti casele stăpînilor pe unde mai slujise, Salvina o făcea curînd să tacă, că numai două-trei vorbe-i spunea de la inimă și cuminte și aceea tăcea rușinată.

Se și vorbea mult în sat de ea. Unii șopteau, că ar fi fata părintelui, ce o ar fi avut încă de cînd a fost cleric la curs; că și vorba și hainele-i seamănă cu a ardelenilor; alții spuneau că-i nevastă tînără fugită de la bărbat și slujește pe părintele de cinste, numai să-i facă scrisori de despărțanie; alții credeau că-i fată nenorocită și că acum se pocăiește. Dar adevărul nime nu-l știa spune.

Întrebat-au ele, cele muieri, pe maica preoteasă, că de unde-i Salvina? Pe cîtă vreme-i tocmită la domniaei servitoare? Cîtă simbrie-i dau? Iar maica preoteasă ce putea să le răspundă? Zice că o cheamă Salvina, că-i din țară, și n-are părinți. A băgat-o părintele. De rîndul simbriei n-au vorbit. A zis fata așa:

— Mi-ți ține cîtă vreme v-a plăcea purtarea mea; cînd voi fi de prisos în casa dumneavoastră, îmi veți plăti cît v-a trage inima și m-oi duce unde m-a îndrepta Cel de sus.

Așa și era. Atîta știa și maica preoteasă și taica părintele, mai mult nici unul nu știa, și nici unul nu putea spune mai mult.

Cercat-a maica preoteasă să o descoasă în cîteva rînduri, dar nimic n-a putut scoate de la Salvina. Ea i-a spus numai atîta:

— Maică preoteasă, fă-ți milă și pomană și nu mă mai descoase. Sînt fată săracă, n-am pe nime, numai pe Dumnezeu în cer și pe dumneata pe pămînt; Dumnezeu îmi e tată, dumneata îmi ești stăpînă și mamă. De-ți place purtarea mea, ține-mă, de unde nu, dă-mi drumul, că voi merge cît m-or duce doi ochi, dar fii bună nu mă mai descoase cu vorbe de aceste.

Se cătrăni foc maica preoteasă pe Salvina pentru răspunsul acesta, o probozi cum îi veni la gură, dar în urma urmelor, iar ea se înturna și zise: „Cine-i, cine nu-i, bine că mă slujește cu credință. Ce mi-oi sparge eu capul să știu toată vița porodița ei? Cîtă vreme s-a purta cum se poartă, are omenie la mine; cînd s-a încîni, cum se încînesc toți servitorii după ce se satură bine, îi dau drumul și alta părăsită-mi aduc”.

Că era rea de gură, maica preoteasă, cînd era cătrănită și era și rea de pagubă, zgîrcită; de aceea ținea mult la Salvina, văzînd-o cu tragere de inimă către casa ei, dar o și propodea rău, cînd se cătrănea.

II[modifică]

În Bucium e datina că pe la sărbători mari, cu deosebire pe la Paști și Rusalii, joacă în luncă tot poporul, tineri și bătrîni. Aduc muzicanții cei mai buni din Abrud și ies la luncă, unde întind horă mare cîte 2-3 zile dupăolaltă. Seara intră în vro șură din apropiere și tot joacă pînă la miezul nopții. Atunci se împrăștie fiecare pe la casele lor, unde dorm pînă a doua zi cătră amiază, atunci mănîncă, beau și prind a ieși la luncă, unde muzica-i așteaptă cu zicăli muntenești. Vinul curge din buți în urcioare, din urcioare în păhare și din păhare în guri tinere și bătrîne. Tot satul e atunci în luncă.

E lesne de priceput cum de buciumanii își aleg chiar lunca drept loc de petrecere. Viața ei și-o petrec tot în băi, în pămînt, la lumina șterțului ori a lumînărei de seu. Acum, într-o zi sfîntă și luminată cum e cea a Paștilor și Rusaliilor, dacă-i timpul frumos, nu ai mai băga pe buciuman sub scut să fie orice-a fi. Se bucură și el să fie la largul, la luncă, în aerul cel liber al lui Dumnezeu sfîntul, la lumina sfîntului soare, să vadă vinul de la Ighiu spumegînd în păhară și să asculte muzica țiganilor din Abrud și pocnind în degete și cu păharul în dreapta ridicat deasupra capului să iuie după ceteră:

Zi, țigane,
Că-ți dau carne
C-o murit un cal în deal.

În luncă își petreceau buciumanii la sărbători mari și pe acele timpuri, ca și în ziua de azi. Fiecare cătun din cele șase, are lunca sa, care din veac e cunoscută, ca lunca petrecerilor. În Montări lunca petrecerilor e chiar peste drum de la biserică și de la casa parohială.

În ziua de Ispas însă se adunau pe acele vremi fruntașii tuturor cătunelor Buciumului la Dosul Vulcoiului, unde este un poderei larg plin de stînginită, care pe la Ispas e înflorită de parcă-i nins cîmpul. Mirosul florilor de stînginiță fermecă pe buciumani și cînd știu că a înflorit, ies roiuri-roiuri călări și merg la Dosul Vulcoiului unde fac focuri zdravene, frig miei întregi, fac balmoș, care bucată nime nu o mai știe face bine ca buciumanele, frig pui, duc vin și lăutari și petrec acolo pînă-n de seară în cea mai mare voie bună.

Un alt loc de întîlnire al buciumanilor în zilele de sărbătoare de vară, este Detunata. Acolo încă-i vezi suind duminicile și sărbătorile, cu mîncări, băuturi și lăutari, căci să se știe: buciumanii sînt plini de voie bună, ei iubesc mîncarea și băutura bună, iubesc femeile frumoase, dar pier după muzică. Un muzicant bun e în stare să scoată cu arcușul lui pînă și cel din urmă ban din punga buciumanului.

Așa era acum sînt o sută de ani și așa e pînă în ziua de azi.

III[modifică]

Trecuse o toamnă și o iarnă de cînd era Salvina servitoare la popa din Montări. Nu mai era acum nici un buciuman să nu o cunoască, nu era nici un holteiu să nu fi voit bucuros a-și prinde vorbă cu ea. Apoi, cum buciumanii pleacă de acasă luni la amiază și nu vin de la băi pînă sîmbătă seara, cînd vin stau să moară de dorul de a mai sta de vorbă și cu vreo muiere. Și cum casa popii e chiar lîngă biserică și biserica lîngă drumul mare, cîți mergeau la băi ori veneau de la băi, mai toți vedeau pe Salvina lucrînd în ograda ori în grădina popii, ori adăpînd vacile în vîlcica ce curge de-a lungul drumului pe dinaintea porții popii. Și cîți o vedeau, toți îi dădeau binețe, iar ea le răspundea așezat și cuminte. Holterii mai spuneau și cîte o glumă, cînd o vedeau:

— Hai, Salvină, la baie.

— Ce-ai visat, Salvină?

— Norocoși vom fi, Salvină? Aflăm aur mult, Salvină?

Iar ea le răspundea liniștită ca o muiere în vîrstă. Mulți tineri cercase a întinde vorbă mai lungă cu Salvina dar nu avură cu cine; vorbă le da, dar vorbă scurtă și rece, cît ei trebuia să-și vadă de cale.

Și vorbeau și tinerii mult între ei pe la cele băi despre fetele din sat. Și cînd era vorba la numărate, aflau că mai frumoasă ca toate e Salvina popii, că acum așa-i ziceau, fiindcă era servitoare la popa.

Pe atunci nu era ca acum; nu se mai pomenea zestre la fete, și de aceea pe fete nu le mărita pe atunci zestrea, ci vrednicia. Care fată era frumoasă și harnică, avea pețitori cîte degete la mîni.

Așa fiind lucrul nu e nici o mirare, că mulți tineri buciumani se gîndeau la Salvina popii, dar ea nu se gîndea la nime, decît numai la necazul ei, pe care la suflet de om nu-l spunea.

Era pe acele vremi în Bucium-Montari un holtei cam tomnatic, Ionuț Dandea, care era fala Buciumului, om isteț și bogat. Avea parte la băile cele mai bune de prin Vulcoiu și de pe la Roșia. Era chiar director la cîteva băi de aur și umbla călare de la o baie la baie inspecționînd lucrarea. Cînd îl vedeai călare pe un armăsar negru ca peana corbului, iar el tot în haine albe de haba, cu călțuni cu pinteni mari de argint curat, cu o pălăriuță neagră de mătasă, pe care șerpuia jur împrejur șinorul de aur, ca degetul de gros, gîndeai că vezi un împărat din vremile cele bătrîne, mai bune. Părul lui galben și mare și-l purta împletit, după obiceiul de atunci al ținutului și coada slobozită pe spate, pe sub mînecar. În zile bune el era sfătuitorul buciumanilor, dimpreună cu popa Niculae; în zile rele el singur era căpitanul lor. Avea arme ca un magnat și avere ca un prinț. La multe fete din munții Abrudului le lăsa gura apă după el, dar el parcă n-avea gîndurile însuratului. Cu toate fetele își petrecea, pe toate le omenea cu vin și cu turtă dulce, dar nici pe una nu o pețea.

El era frate cu preoteasa popii Niculae. Pe aci umbla el mai mult, numai cît nu locuia aci, ci în casa lui rămasă de tată-său, care era chiar lîngă ierugă, unde-și avea și șteampurile, două părechi de șteampuri și argați și agonisită multă. Casa lui era despărțită de-a cumnatu-său, de a popii, numai prin lunca petrecerilor, care de asemenea era proprietatea lui. De la casa lui și pînă la a popii trece peste o luncă o cărărușă, bătută mai numai de pașii lui, că alții nu prea aveau voie să o calce cu deosebire vara, cînd lunca-i un covor verde smălțuit de cele mai frumoase flori. Drumul duce cotindu-se pe lîngă lunca de la biserică în jos tot pe alvia văii, iar pînă la casa lui duce o zăhată, chiar de la biserică pe lîngă partea din sus a luncii. Zăhata-i tinoasă mai în toată vremea, deci Ionuț numai cînd mergea cu carul ori călare mergea pe ea; mai mult umbla pe cărărușa din luncă. Și era tare bătucită cărărușa, mai ales de o vreme încoace. El da ce da și răsare la popa că doar sînt cumnați. Și de cîte ori merge la popa, totdeauna vede pe Salvina și totdeauna i se pare mai frumoasă ca de altădată; totdeauna o vede mai harnică și mai vrednică. Nici nu intra nici ieșea Ionuț vreodată de la popa să nu zică ceva către Salvina. Iar ea-i răspundea atît de așezat, ca și cînd ar fi avut de vorbit cu un preot bătrîn, nu cu un june de însurat.

Mult se ciudea el de purtarea Salvinei și mult se mira de ea; dar cu atît mai mult o iubea.

Vorbise Ionuț de multe ori cu soru-sa, cu preoteasa și cu cumnatu-său cu popa, despre Salvina. Le spusese verde că lui îi place fata și că, de-i vorba de însurat, el mai bucuros decît cu orice fată, cu ea s-ar însura. Dar îi era năcaz că ea nu avea vorbe de dragoste nici pentru el, nici pentru altul. Asta îl cătrănea pe Ionuț, dar cu atîta-i era mai dragă.

El își zicea așa: Salvina-i fată scumpă la vorbă și la năvaruri; cu ea aș fi cu muiere credincioasă, că nu mi-ar face inimă rea rîzînd și glumind cu toată lumea. Și aș avea o muiere ca o doamnă, frumoasă, harnică, așezată,... trebuie să fie a mea, ori...

Cu astfel de vorbe mergea el mai în toată ziua la popa. Și cum o vedea pe ea mai întîi, cînd intra în ogradă, îi da bună-vremea și o întreba una alta:

— Ce mai faci, Salvină?

— Bine, baci Ionuț, mulțumesc de întrebare.

— Da ce-ai visat astă-noapte, Salvină?

— Eu nu visez, că dorm ca butucul dacă pun capul jos.

— Nu-i modru să nu visezi! Dar luni mergi la Abrud?

— De m-a trimite părintele după ceva, caută să merg, că cine-i slugă nu-i stăpîn.

— Da, tu Salvină, oarecum ar fi să lași tu slujitul și să te faci stăpînă, să te măriți, vezi, după vreun om potrivit?

— Lasă-mă, baci Ionuț, nu mă mai necăji cu vorbe de măritat. Îmi pare bine că mi-a dat Dumnezeu stăpîni buni, nu-mi mai zburdă mintea pe la măritiș.

— Așa, așa, Salvină, dar vezi tu, cînd ți s-ar ivi un om ca oamenii, colea, cum ești și tu, totuși...

— Niciodată, Ionuț, niciodată!

„Hm! își gîndea Ionuț, ori se face a nu pricepe că-i bat șeaua, ori în adevăr nu pricepe!”

Apoi iar o agrăia:

— Tu, Salvină, Duminecă-i joc la Detunata, așa că și tu mergi?

— Ba eu nu!

— Și, zi, nu?

— Nu, nicidecît!

După aceste vorbe Ionuț merse acasă îngîndurat. O dau ăluialalt! își gîndea el, dar ce să-mi sfarm eu capul cu ea? Doar mai sînt ele fete!

Dar nu mult îl stăpîni acest gînd, că pierea de dragul Salvinei. Cu cît ea era mai rece și mai nepăsătoare, cu atîta-i era mai dragă. Vedea el bine că cu alți feciori nici atîtea vorbe nu schimbă Salvina, cît cu el; cunoștea bine, că de nime nu-i e, dar se gîndea: Doară, de-i ea mai mult decît alte fete, și eu sînt mai mult decît alți ficiori! Bine că ea-i frumoasă și harnică și cuminte, dar eu încă sînt doar fruntea buciumanilor! Cu mine nu-i va fi rușine nicăiri! Că popa, că-i popă, și i-a părut bine că merge soru-mea după el, dar ea, că-i numai slujnică la popa, să nu fie făloasă că vreau să o iau eu! De bună seamă se teme că glumesc, de aceea nu-mi dă vorbe mai cu nădejde.

Veni dumineca. Lume multă suia la Detunata, parte călări, parte pe jos. Muzicanții erau acolo sus, îi duseră roșienii, pe de ceea parte a Detunatei. Ziua era frumoasă, nici umbră de nor cît de mic nu se vedea pe cer.

Ionuț plecă și el la Detunata. El călare pe armăsarul său se opri mai întîi în curtea popii și zuruind pintenii lui cei de argint, chemă pe popa și pe preoteasă să suie și ei la „Piatră”.

— Sîntem gata, zise preoteasa, numai să scoată Salvina caii.

— Dar ea nu vine?

— De unde să vină?! Parcă-i sălbatică așa se teme de oameni. În zadar am zis și eu și popa să vină, că nu vrea. Zice că nu de aceea s-a băgat slujnică să umble pe la petreceri, ci să lucre și să asculte. Nu o putem face să iasă undeva, mai mult decît pînă la biserică, pentru cît bine-i în lume. În sărbători, după ce și-a gătat lucrul, se pune într-un ungheț și-și scoate din sîn o cărticică, de-i zic Paraclis, și cetește ca un popă. De multe ori mi-a cetit și mie seara din Paraclis. I-a căutat popa cartea și a cetit și el din ea, că-i plină de rugăciuni frumoase. Cu aceea-și petrece, de altă petrecere nu vre să audă.

— Și, zi, știe Salvina și carte?

— Știe ca orice popă!

Într-aceea ieși și Salvina din grajd cu doi cai întărnițați, dar gîndeai că nu iese din grajd, atît era de curată la haine. Ionuț își mușcă buza de jos cînd o văzu, și în loc de bună ziua zise zîmbind:

— D-apoi ție nu-ți scoți un cal, Salvină, tu vrei să vii pe jos la „Piatră”?

— Eu nu vreau nicicum.

— Dar de ce nu?

— Trebuie să rămînă cineva și acasă.

— Va rămîne sora, preoteasa.

— Da cum să nu? Să-și petreacă slujnica și stăpîna să steie să păzească casa!?

— Fără glumă, hai că te las pe armăsarul meu, el ne duce pe amîndoi și de am mai fi, pe cît sîntem de grei.

— Nu merg, mulțumesc.

— Și, zi, nu vrei nici decît?

— Nu pot.

— Atunci, sănătate bună!

Și dete Ionuț pinteni calului și o luă pe culmea dealului în sus, iar după el preoteasa și în urmă popa. Niciunul nu zise nici o vorbă pînă ce au ajuns poalele Detunatei. Acolo era lume multă adunată; unii jucau, alții beau și mîncau; la cîteva focuri se frigeau miei și se făcea balmoș, unii erau în vîrful Detunatei și de acolo priveau cu ochi de vultur în toate părțile. Toți erau veseli, că – după o săptămînă petrecută singuri sub pămînt, acum sînt la aer, sub cerul sfînt al lui Dumnezeu sfîntul, lîngă muierile lor, lîngă drăguțele lor. Numai Ionuț, voinicul Ionuț, el, fala buciumanilor, era ca plouat, nu făcea pic de voie bună, îi lipsea ceva. De cum sosi Ionuț cu popa și cu preoteasa, toți se ridicară și strigară vivat! și „Glük auf!” după datina băiașilor, toți le închinară, toți, care de care-i poftiră la mesele lor, întinse pe iarbă verde, printre brazi.

Veselia era mare. Jucau și beau și mîncau și cîntau și chiuiau de răsuna Detunata și le ducea răsunetul pînă departe. O dată Ionuț se ridică, ia pușca lui cea cu cremene, care o purta pururea cu el, o umplu și zise către bărbați:

— Fraților! haideți să dăm o leacă la țîntă, că nu-i bine să lăsăm meșteșugul băieșitului, dar al pușcatului încă nu trebuie dat de tot uitării. Te miri de ce ne-a fi bun. Se mai abat pe la noi și fiare sălbatice cu 4 picioare, dar și fiare mai spurcate de cele cu 2 picioare. Trebuie să ne știm apăra. Cine mai are vreo pușcă, aici, să vină încoace!

Și în scurtă vreme se înșirară peste 100 de buciumani voinici, toți cu cioareci albi de habă și cu călțuni cu pinteni de argint, toți cu șarpare de curea, toți cu cămăși albe ca omătul și împiestrițate pe la pumnași și pe la guler cu mătasă neagră, toți cu chicele împletite și pe cap cu pălării mici de mătasă neagră și pe ele șinoare de aur ca degetul de groase, toți rași pe barbă și cu mustețele tunse. Ai fi jurat că-i o armadie din povești, iar Ionuț în fruntea lor ca un împărat. Muierile, cînd îl privea cu ochii lor cei schinteietori, gîndeai că voi să-i soarbă, nu altceva.

— Guriți-vă careva colo în bradul acela, zise Ionuț, legați bine un cilindru gol și apoi haidați jos.

Un cilindru gol de glaje fu legat în vîrful unui brad chiar de crucea lui.

— Acum haidați să numărăm 200 de pași voinicești de la brad spre dreapta, acolo să ne punem în glidă.

Porunca fu împlinită.

— Acum cel de la aripa stîngă să fie gata de pușcat: unu, doi, trei!

Cînd zise Ionuț „trei”, cel de la aripa stîngă țînti spre cilindrul din brad și-l șterse de se auzi; dar numaidecît îl netezi, nu se sparse.

— Acum celalalt: unu, doi, trei!

Glonțul acestuia nimeri cilindrul atît de bine, de tot ferferiță se duse; rămase numai gîrliciul legat cu ață de cetina bradului.

— Bravo! zise Ionuț, acum să văd eu cine mi-a lua gîrliciul cilindrului, vădu-vă grași să vă văd!

— Unu, doi, trei!

— N-ai nimerit!

— Altul: unu, doi, trei!

— Nici tu n-ai nimerit!

Și tot așa comanda pînă era pic de apă, toți se părîndară și mai veniră la rînd și bărbați care nu avură puștile la ei și pușcară cu puștile ortacilor, dar pace! gîndeai că gîrliciul acel de glaje e fermecat, că nu se mai dedea dus de unde era legat. Acum toată crenguța era pălită și despoiată de ace cum o fripseră gloanțele, și gîrliciul tot acolo sta.

Atunci Ionuț luă pușca la ochi și zise cătră unul:

— Comandează tu, Aviroane!

Și omul cu numele Aviron numără:

— Una, două, trei! Și cînd zise trei: paf! și gîrliciul zbură cu creangă cu tot.

Toată mulțimea striga un vivat și Glük auf, să trăiască Ionuț. Iar muierile mai adauseră: Și să-i dee Dumnezeu o găzdoaie vrednică.

— Așa, ortacilor, grăi Ionuț, să ne mai gîndim din cînd în cînd și la vremi grele, să ne deprindem la arme, de va veni vreun dușman să nu ne înholbăm la el cu mîinile în sîn și să ne bocim ca babele, ci să-l primim cu găluște.

Așa se ospătară toată ziulica, în mîncări și în beuturi și în jocuri și în pușcarea la țîntă, iar cînd se apropia seara porniră toți spre casă în sunetul muzicii. Caii îi duceau acum de dologi, că cine se cobora călare?

Ionuț merse cu soru-sa și cu cumnatu-său ață la ei, adecă la părintele, unde-i aștepta Salvina cu cina gata și cu toate în bună rînduială.

— Ce-i nou pe acasă? întrebă preoteasa.

— Bine, cum ne-ai lăsat, răspunse Salvina luînd caii și ducîndu-i la grajd. Cînd ieși din grajd cum legase caii, zise Ionuț:

— N-ai de-a-ndemînă vreun argat să ducă și calul meu acasă, că eu mai petrec o leacă la sora?

— L-oi duce eu, că toți sînt împrăștiați.

Și luă Salvina calul lui Ionuț și-l duse la el acasă de-l dete în grija argaților; într-o minută fu îndărăt să vadă ce porunci i-a da stăpîna.

Ionuț cu popa și cu preoteasa erau în pridvor și povesteau chiar despre ea.

— Trebuie să fie a mea, zise Ionuț, ori mai multe nu-s.

— S-ar potrivi bine cu tine, cumnate, adause popa, numai știe-o nătăria ce i așa de nu știu cum. Mă, e bună, e harnică, e credincioasă și frumoasă, dar așa-i de nu știu cum, deși eu că-i sînt stăpîn, parcă mă sfiesc să prind multă vorbă cu ea. N-ar scoate ea din gura ei vorbă fără folos, da s-o pui pe cărbuni. Cu mine vorbe multe nu întinde, voioasă nime nu o vede, dar nici năcăjită, ea-i tot într-o formă, tot ea. Lucră și tace și tace și lucră. Încă de cînd e la noi în casă, nime nici o poruncă nu i-a dat, nime nici o vină nu i-a băgat, că n-a avut de ce.

Salvina sosi, popa o trimise să aducă o oală de vin din pivniță și o ulcică curată.

Îndată se întoarse cu o oală ca de 4 cupe și cu o ulcică de Iara, roșie, nesmălțuită, și le puse pe masă.

— Începe tu, Salvină, rîndul, să nu ne fi adus ceva otravă, zise popa rîzînd.

Și băgă Salvina ulcica-n oală și o umplu și închină:

— Să vă deie Dumnezeu bine sănătate, duse ulcica la buze și o puse iar pe masă.

— Dar ce, nu bei? întrebară toți cu o gură.

— Știți bine că în veci nu gust beutură, afară de apă.

— Dar bea o leacă.

— Nu pot!

— Dar numai o lecuță, că-i bun.

— Bun, dar vă mulțumescu, că eu nu beau.

Și cu aceste vorbe se duse de pe pridvor.

Ionuț privi mult după ea și rămase îngîndurat.

* * *

La săptămîna era joc în luncă, numai peste drum de la popa.

— Hai și tu Salvină în luncă, zise proteasa, colea după amiazi, cînd începea a se aduna lumea.

— Eu rămîn unde-s, maică proteasă.

— Dar hai, îți zic, ce-i sta tot închisă ca babele, doară-i vară și frumos, ne-om sătura la iarnă de stat tot închiși în casă, ca de frica tătarilor.

— Nu merg.

— Noa, cu asta gătai...

— Salvină, zise popa intrînd de afară, vino cu noi în luncă, închide ușa și adă cheia încoace.

— Nu merg, părinte, eu stau aci în pridvor, se vede jocul destul de bine și de aci.

— Dar aci cum vei juca singură, hai colo unde-s cei mulți.

— Nu merg, părinte, mulțumesc.

— Dar de ce să nu mergi? Ești tînără, frumoasă, chiar în vîrsta petrecerilor. Hai cu noi, nu te mai fasoli atîta.

— Nu merg părinte, de bună samă.

— Noa-i bine! Cu asta gătai.

— Eu o gătai înaintea dumitale, adause preoteasa.

— Apoi mergem dară noi, adause popa, că asta se teme de oameni, ar sta tot ca ursu-n bîrlog.

Hora era frumoasă, lume multă, veselă, toți jucau, toți își petreceau, numai Salvina sta singură în pridvor îngîndurată. Sunetul muzicii îl auzea, pe cei ce-și petreceau îi vedea și i se ducea inima să meargă și ea, dar își călca pe inimă și-și zicea:

„Nu se poate, nu se cuvine; eu să-mi petrec? Și mama-i în groapă din pricina mea, iar tata zace în temniță tot din acea pricină? Nu se cade, nu merg!”

Cum sta așa îngîndurată, numai vede că se deschide portița și un june zdravăn intră în curte. Era Ionuț.

— Ce faci, Salvină?

— Șed și mă uit și eu la horă.

— Dar vino și tu acolo, hai să jucăm amîndoi un joc.

— Mulțumesc, Ionuț, joacă sănătos că eu nu pot merge.

— Dar de ce nu poți? Sora-ți dă voie, eu te chem; doară ți-e rușine cu mine?

— Nu mi-e rușine, Ionuț, cum să-mi fie; dar nu pot, nu se cade... De-ai ști, ce nu știi, nu m-ai chema... Du-te cu bine și joacă cu cele ce scapără după joc.

— Dar, Salvină, aș avea să-ți spun ceva. Uite, sîntem numai amîndoi, tu în pridvor sus, eu jos sub pridvor; tu, ian să te gîndești, eu am gînduri bune cu tine, vreau să te fac găzdoaia mea. Ce zici la asta?

— Hei, Ionuț, zic că nu se poate. De ai ști tu ce nu știi, de bună seamă că n-ai umbla pe aici cu gînduri și cu vorbe de acestea. Eu sînt bună cum sînt, sînt mulțumită cum sînt, iar altcum nu.

— Dar de ce nu, fată? Spune-mi, să te pricep.

— Nu ți-a folosi nimica, și de ți-oi spune. Mai bine-mi dă bună pace. Caută una de starea ta, pe care să o știi de unde-i și a cui e.

— Dar eu te vreau numai pe tine.

— Nu se poate, Ionuț, de bună seamă nu. Fii bun du-te și-ți petrece și pe mine mă lasă în bună pace.

— Apoi dară sănătate bună!

Cu aceste vorbe ieși Ionuț supărat din curtea preotului și năcăjit cum era, trase o dușcă de vin și intră în horă, cu gîndul în veci să nu mai vorbească cu Salvina.

— Ce? își gîndea el, o calică, o sărăntoacă, o slujnicoaie, să nu vrea să vină după mine, pe cînd oricare fată din munții noștri s-ar ține făloasă și ar da prescuri să o cer de muiere. O dau în hantătar, că mai sînt ele fete.

Cu gîndul acesta juca Ionuț în butul Salvinei, toată ziua, juca și bea de seara era șumen cum se cade.

Mult nu putu să doarmă, că avu fierbințeli mari și de vin și de joc. Se trezi cu o durere zdravănă de cap, dar era el deprins cu astfel de dureri. Se ridică, aprinse lumina, trase o dușcă de vinars de prune care-l răcori și-l făcu de tresări odată din toate vinele, apoi se puse iar pe pat. Dar somnul nu-l mai cuprinse curînd și pînă să mai poată adormi, îi zburau gîndurile pe la toate fetele din munți. Le luă pe rînd și se întreba pe care să o pețească, pe care să o ieie de nevastă, că vedea el bine că și cît a stat neînsurat n-a stat bine. Părîndatu-și-a în cap pe toate, dar pace, niciuna nu-i plăcea ca Salvina. Dar Salvina nu vrea să audă de măritat. Asta îi făcea mare necaz. Nu putea el pricepe cum o fată săracă, o servitoare, nu se ține mîndră, că o cere un ficior ca el? Se teme doară? O fi avînd vreun nărav rău? I-a spus cineva vreo vorbă rea despre el? Ori ce poate fi pricina?

Deabia în zori de zi mai ațipi o leacă, dar numai puțin, că odată cu ziua cumnatu-său, popa Niculae, îl trezi:

— Scoală, Ionuț, c-ai zis că vii la Abrud. Sus, să mergem pe răcoare.

— Mă scol, cumnate; iată sînt sculat. Dar singur vii?

— D-apoi singur, adică cu tine și cu vreun argat.

— Cumnate, ia pe Salvina cu tine.

— Bine. Iată o iau, tu vezi numai de te îmbracă repede și vino să prînzim împreună.

* * *

— Preoteasă, zise popa dacă ajunse acasă, gată-te și vină și tu la Abrud și va veni și Salvina. Am spus la argat să gate 3 cai, dar purtați-vă de grabă cu prînzul, nu mocoșiți trei săptămîni, că mie mi-e foame. Iar tu Salvină vezi de te gată cum știi tu mai frumos și nu-mi fi dosnică prin tîrg să mă faci de rușine.

— Dar oare n-aș putea eu rămîne acasă, părinte?

— Ba tu ai putea, dar cît tîrgaș am de tîrguit poftire-ai, să-l port tot eu în desagi și preoteasa? Vezi tu cîte ne trebuie. Gată-te și hai, nu mai face atîtea marafeturi ca ieri, c-apoi mă supăr.

Peste un ceas de vreme mergeau ca pe răpușie pe caii cei mici, preoteasa și Salvina printre alte muieri, care toate mergeau și ele călare la tîrg la Abrud, iar mai înainte, într-o ceată de bărbați călări mergea Ionuț, călare pe armăsarul lui cel negru și popa Nicolae, pe iapa lui cea sură. Îți era mai mare dragul a privi la cetele de muieri și de bărbați, ce mergeau la tîrg călare. Toți erau îmbrăcați sărbătorește, toți cu cîte o pereche de desagi plini de otavă dindărătul lor în tarniță, toți cu scărițe de lemn, numai popa Nicolae avea de fier, iar Ionuț chiar de aramă galbenă, ca aurul. Pe mulți călușei se vedeau chiar cîte doi călăreți: o muiere și un copil, ori un bărbat și o copilă. Cel mai tînăr ședea de regulă dindărătul celui bătrîn în șa.

Cînd ajunseră, tîrgul era plin. Drumul era îndesuit de care de ale moților, care zbierau ca din gură de șarpe: Mișcați din drum, mă, intre smerii-n voi, că nu-i drumul numa-a vost!

Cete, cete năvăleau în toate părțile, unii spre piața de bucate, alții spre prăvălii, iar cei mai mulți spre porțile, unde erau adunați gozarii. Aceștia stau cu scafele lor cele mici, cît găocile de ou și cumpărau aur de la băiași. Că băiașii mai săraci, cei cu părți de băi puține și mai puțin roditoare, nu puteau aduna pe săptămînă cîte un font doi de aur, ca să li se plătească calea pînă la Zlatna ori la Bălgrad. Ei își vindeau puținelul lor la băiași mai avuți, care, fiindcă se îndeletniceau nu numai cu producerea aurului, ci și cu cumpărarea și vînzarea lui, se numeau gozari, pe cum se numesc pînă în ziua de azi. Ei adună puținelul celor săraci și cînd au doi ori mai mulți fonți, îl duc de-a dreptul la topitoare. Și au cîștiguri frumoase după întreprinderea lor, că de la fiecare gram de aur dacă le rămîne numai 1-2 cr., cumpărînd în fiecare săptămînă 3-4 mii de grami, au 3-4 mii de cr. Așa a fost de cîndu-i lumea, apele cele mici tot în cele mari se varsă.

Ionuț și cumnatu-său popa Nicolae încă erau gozari. Și ca toți gozarii aveau oamenii lor, care erau obligați a le vinde numai lor produsul de aur, ce-l puteau aduna.

Cînd s-a pus Ionuț și cumnatu-său popa Nicolae sub poarta unde își făceau ei cumpărările de aur, cete-cete de buciumani îi ocoliră.

— Ați venit cam tîrziu, era cît p-aci să vindem aurul la alți gozari.

— Ei, și dacă-l vindeați, doară n-am fi avut bani de o păreche? zise Ionuț scurt.

Preoteasa cu Salvina cumpărară cîte toate și se duseră la ospătăria de la „Strugure”, unde trăgeau ei totdeauna. Acolo intrară în șură pînă să vină și părintele să le bage în ospătărie, că nu se cade să intre muierile singure în ospătărie.

Cam pe la amiazi nimeri și părintele cu Ionuț la ospătărie. Amîndoi aveau cîte o trăistuță mai plină de globurele de aur, cum cumpărase în acea zi, de pe la băieși. Erau veseli că făcură cumpărări bune.

— Haidați înlăuntru, preoteasă, zise popa Nicolae intrînd înlăuntru. Și preoteasa își netezi părul în frunte, își potrivi crătința cea roșie și șorțul cel negru de mătase și plecă înainte, zicînd Salvinei:

— Hai și tu înlăuntru să mîncăm și să ne vedem de cale.

— Eu rămîn la tîrgaș.

— Dar hai, că nu ți s-a întîmpla nimic.

— Nu merg, nu se cuvine unei fete să intre în ospătărie.

— Dar doară nu intri singură, vei fi cu mine și cu părintele la o masă.

— Te rog, maică preoteasă, lasă-mă în pace, nu intru.

— Dar ce vei mînca aci?

— Mi-am luat merinde.

Într-aceea se ivi și Ionuț pe treptele ospătăriei.

— Dar haidați odată soră, că se răcesc bucatele.

— Eu merg, dar iată Salvina nu vrea să intre înlăuntru.

— Hai, Salvină.

— Nu merg, Ionuț, nu pot lăsa tîrgașul singur într-atîta potop de om și nici nu se cade să meargă o fată în ospătărie.

Atunci Ionuț coborî pînă în șură și zise preotesei să intre numai înlăuntru, apoi apropiindu-se de Salvina îi luă amîndouă mîinile în ale sale și îi zise:

— Tu, Salvină, spune-mi tu de ce nu vrei să vii, unde știi că sînt și eu? Hai cu mine în ospătărie!

— Nu merg, Ionuț, nu pot merge.

— Tu, Salvină, dar nu te-ai gîndit la ceea ce ți-am spus eu ieri? Ori doară cugeți că-i glumă?

— Nu cuget nimic. Dar la vorbele cele de ieri numai atîta-ți pot spune: Deocamdată nu-ți pot da nici un răspuns, dar se poate că de-i scris de la cel de sus și de nu glumești dumneata, atunci se poate împlini ceea ce ai zis. Cu un om ca dumneata, de-a fi scrisă și împărțită, nu zic ba, dar cu altul pe sub soare, ba.

— Atunci hai înlăuntru.

— Nu, nici decît nu. Intră și-ți petrece și mă lasă în bună pace.

Și o lăsă Ionuț în bună pace. Astă dată nu era așa de necăjit pe ea. Ba era chiar voios, că-i dăduse o leacă de nădejde.

— Nu aduci pe Salvina? întrebă părintele, după ce intră Ionuț înlăuntru.

— Nu vrea să vină, zice că la fete nu li se cade să intre în ospătărie.

— Mă cumnate, luă părintele vorba, mă, Salvina asta e o fată aleasă, trebuie că-i din oameni tare aleși. Purtarea ei, vorbele ei, toate, toate o spun a fi dintr-o casă tare cu socoteală. Nu face nimic că nu vine, că vezi tu, în birt multe se mai vorbesc și sărate și nesărate, nu-i bine să mai audă fetele cîte toate.

— Așa zic și eu, adause Ionuț.

Mult se gîndise Salvina și de multă vreme la Ionuț, tare i-ar fi plăcut de el: vedea ea bine gîndurile lui, dar nu cuteza a-i spune că-i place de el, fiindcă atunci, deodată cu cununia trebuia să spună și a cui e, și de unde e? Și se temea, că dacă Ionuț va auzi că ea-i fata unui rob, care zace în temniță pentru omor, și-a schimba planul și ea va rămîne fată hulită. Dar acum își luă inima în dinți și-și zise: de mă mai vrea, io-i spune din fir în păr tot lucrul cum stă, și dacă va ști el cine-s și de unde sînt, și dacă tot nu s-a lăsa de mine, atunci voi ști că de bună seamă-i sînt dragă și mă mărit după el; dacă însă și-a schimba planul, mă urc în vîrful Detunatei și mă dau cu capul în jos de acolo, să n-aud că-mi zice cineva fată de rob.

Așa se gîndea Salvina stînd singură în șură lîngă cei 4 cai ce mîncau otavă.

Cum sta ea așa, numai văzu că intră la ea un moț de pe Albac și o întreabă ai cui sînt caii și nu cumva armăsarul este al lui Ionuț Dandea din Bucium?

— E al lui, răspunse Salvina.

— Fii bună, cheamă-l o leacă afară.

— E înlăuntru, cheamă-l de vrei, că eu stau aci la tîrgaș.

Și străinul nu mai zise nimic, ci înaintă spre treptele ospătăriei. Acolo se întîlni chiar cu Ionuț, care cobora cu un tănier de lemn pe care era un pui întreg fript și o strugea de pîine albă. Le ducea la Salvina în șură.

— Pe tine te caut, Ionuț.

— Așa! să trăiești, bade Nicolae! Hai colo în șură și-mi spune cum mai stăm?

— Da căzi acolo e o fată.

— Nu-i nimic, hai numai acolo. Ei îi duc de mîncare. Pentru ea îmi poți spune.

Și Ionuț puse mîna pe după capul lui Horia – că el era badea Nicolae – și intrară în șură, dădură Salvinei tănierul de mîncare și se așezară la vorbă.

— Așa, bade Nicolae, și zi ai venit. Cum ai umblat la Viena?

— Bine și nu prea. Mi-a spus împăratul că dreptățile noastre sînt ieșite de la împărăție, dar că domnii nu vor să ni le deie.

— Atunci ce-i de făcut?

— O să merg cu badea George Crișan, cu deputatul vostru la Sibiu. Și de nu putem scoate drepturile de la guvern, atunci mergem iar la Viena pe capul împăratului.

— Și dacă nu-ți folosi nimic?

— Atunci răscol țara toată și nici piatră pe piatră din curțile domnești n-a mai rămînea.

— Dar acum ce-i de făcut?

— Să mai dați ceva bani de cheltuială să putem merge la Sibiu și de acolo iarăși la Viena, de nu putem isprăvi nimic în Sibiu.

— Uite, bade Nicolae, eu dau bani pentru Bucium, că știu că i-oi putea eu scoate de la oamenii noștri; da Abrudul și Cărpinișul datu-și-a partea?

— George scoate azi de la abrudeni, ieri a scos de la cărpinișeni și m-a trimis să mă întîlnesc cu tine să dai partea buciumanilor. Satele mele: Vidra, Cîmpenii, Bistra, Albacul, Săcătura, Scărișoara și Ponorelul mi-au dat partea lor. Acum numai buciumanii și abrudenii să dea partea lor și să ne gătim de cale.

— Dumnezeu vă ajute!

Cu aceste vorbe scoase Ionuț Dandea o pungă de piele și numără lui Horia 30 de galbeni, cîte 5 galbeni pentru fiecare din cele 6 biserici ale Buciumului.

Salvina auzise toată vorbirea. Și parcă era mai veselă după plecarea străinului și întrebă pe Ionuț:

— Și zi, ăsta-i Horia?

— Asta.

— Voinic om!

— Numai de i-ar ajuta Dumnezeu în calea ce a început!

IV[modifică]

Horia de la Albac și Cloșca de la Cărpiniș fuseră în mai multe rînduri la Viena să ceară de la împăratul dreptate, că la noi în țară p-acele vremuri nu era nici o dreptate pentru cel sărac și asuprit. Domnii pămînteni încărcau cu poveri atît de mari pe popor, încît acela nu le mai putea purta. Din această pricină a umblat Horia în mai multe rînduri pe la Viena, anume întîi: la 1779 fu Horia cu Cloșca, cu Dumitru Todea Butu și cu Gavrilă din Rîu-Mare. A doua oară la 1780 Horia cu Cloșca, cu Cristea Nicolae și cu Gavrilă Onu din Rîu-Mare. A treia călătorie o făcu la 1782 Horia cu Cloșca, cu Simion Todea din Rîu-Mare și cu popa Dumitru din Certej. Iar a patra călătorie o făcu Horia la Viena în 1783 în postul Crăciunului și stete de astă dată pînă la Paști.

Munții fierbeau; clocoteau adînc. Moții cereau de la împărat drepturi, drepturi pentru ei și pentru tot neamul românesc din Ardeal; cereau ca să fie militari, să nu mai slujească domnilor, ci numai împăratului; cereau ca iobăgia să se șteargă, să nu mai dea nimănui zecimi, că prea erau îngreunați. Ce cugeți, bietul iobag trebuia să presteze domnului de pămînt și cîte 4 zile de lucru pe săptămînă sau cum zicea Horia către împărat:

„Milostive Doamne!

Domnii silesc pe iobagii lor să le facă pe toată săptămîna cîte 4 zile robotă, a 5-a la vînat și a 6-a la pescuit, iar a 7-a, care ar fi să fie a lui Dumnezeu, încă sîntem de multe ori siliți să mergem cu carele să aducem din pădure lemne pe seama domnului. Apoi dijmele cele multe și mari, mieii, purceii, untul, colacii, ouăle și puii cei mulți care trebuie să-i dăm domnilor pămînteni; pe lîngă aceea, muierile trebuie să lucre cînepa și inul, să aleagă grîul pentru moară, și cîte și mai cîte, de numai unul Dumnezeu ne știe cum de mai poate sta sufletul în oasele noastre!”

Această stare de lucruri nu mai putea ține; fărădelegile domnilor strigau răsplătire la Dumnezeu în cer și la împăratul pe pămînt. Dumnezeu muia inima bunului împărat de trimise porunci să caute de sînt drepte jalbele țăranilor și cei vinovați să se pedepsească. Dar poruncile împăratului rămîneau pe hîrtie; domnii nu le băgau în seamă, ba pe jeluitori îi căutau ca acul, îi înfundau prin temniță, ori îi trimiteau pe ceea lume. Așa, la 1782, pedepsiră domnii pe 23 primari și jurați din Munții Apuseni la 25-100 bețe și pe 5 inși la moarte, că ce nu trădară pe cei ce umblă cu jalba pe la împăratul; ba pe Dumitru Todea îl condamnară și la torturi înainte de a-l executa. Va să zică, domnii în loc de a căuta buba, în loc de a cerceta dacă sînt drepte ori ba jalbele țăranilor, îi înfundau în temniță, îi băteau, ba-i chiar omorau trăgîndu-i în țapă ori pe roată, tăindu-le cîte o mînă, cîte un picior, apoi capul.

Stînd lucrul așa, căpeteniile țăranilor, Horia și cu Cloșca plecară la 1783 din nou la Viena, să spună împăratului Iosif-cel-bun față în față necazul și amarul conaționalilor lor. De acolo iară veniră cu promisiuni bune, care firește nu se împliniră niciuna, spre mai marea mirare și nemulțumire a poporului. Căci, poporul zicea așa: „Ceea ce împăratul spune cu gura lui, aceea e spus, că spusa lui este sfîntă. El a promis ușurarea noastră, dar bag-seamă nu poate învinge cu domnii, că-s mulți și tari, deci nu rămîne alta decît să arătăm domnilor că noi sîntem și mai mulți și mai tari decît ei”.

Așa cugetau țăranii, și așa se și pregăteau să facă; să-și scuture singuri lanțurile de pe mîini și de pe picioare, să-și croiască altă soartă, să fie supuși numai lui Dumnezeu și împăratului, domni pămîntești peste capul lor să nu fie; ca să nu fie, își puseră în gînd să-i trimită pe toți pe cea lume, pe care n-ar primi legea românească și nu ar abdica de pofta de a avea iobagi. Aceasta o știau acum toți iobagii din Munții Apuseni și de pe la poalele munților și așteptau numai timpul binevenit să înceapă răscoala. Dar minunea minunilor! domnii nici nu visau de așa ceva! Vezi că bieții iobagi nu băteau clopotul într-o dungă, că uite ce gîndim să facem.

V[modifică]

Ionuț Dandea se grăbi să plece curînd din Abrud, mai curînd decît altă dată. Deci îndată ce plecă Horia, merse și el în ospătărie, stătu puțin, apoi zise către cumnatu-său și către soru-sa:

— Haidați să plecăm, că încă azi putem umbla botezați.

— Doar se înnorează dinspre Vulcoiu? întrebă popa.

— Ba nu, dar fumegă Detunata, răspunse Ionuț.

Pe cale vorbiră puțin. Muierile mergeau călări pe caii încărcați cu tîrgaș, iar bărbații în urma lor tot călări, unii cîntînd, alții fiuierînd. Ionuț cît fu din Abrud pînă-n Bucium, mersese tot zicînd în frunză. Semn că era îngîndurat, că altcum el nu ar fi mers atîta cale fără vorbă.

Cînd fură în Cerbu se opri o leacă la popa la poartă, îi spuse popii nu știu ce; acela scoase din șerpar nu știu ce și-i dete lui Ionuț, cu vorbele: numai de-ar fi într-un ceas bun. În Sat încă a făcut așa: tot așa și în Izbita și în Șeasa, de unde apucă pe luncă-n sus spre Montări. Nici că i-ar fi fost calea de-a lungul Buciumului, dar spuse ortacilor că are unele afaceri băieșești și așa va merge pe acolo să se mai înțeleagă cu ortacii, care nu fură în Abrud. Adevărul însă era, că el aduna bani pentru calea deputaților la Sibiu și Viena.

Seara stătu la soru-sa și aci încă vorbi tare puțin, pînă le puse Salvina cina pe masă. Dar cînd văzu pe Salvina intrînd cu cina, se ridică de pe scaun și punîndu-i amîndouă mîinile pe umeri, îi zise:

— Salvină, acum adă tot ce ai de gînd să ne pui pe masă, apoi haide șezi cu noi la masă, că avem mari taine de descoperit. Acum nu te mai codi, nu zice nimic, ci dă ce ai și șezi cu noi. Tuspatru încăpem numai bine la masă.

Fu cea dintîi dată că Salvina șezu cu stăpînii la masă, de cînd se afla în casa lor și cea dintîi servitoare ce fu poftită de maica preoteasă să mănînce cu ea la masă fu Salvina, dar pînă acum nu primise. Acum însă după multe vorbiri și înțelegeri avute cu Ionuț, primi să șadă și ea cu el la o masă și cu stăpînii ei.

Cinară în cea mai mare tăcere. Nici unul nu nimerea vorba potrivită, cu care să înceapă. După cină zise popa, dar numai ca să fie fără vorbă:

— Salvină... umple paharele, umple paharele... ba nu că-s pline; Ionuț zîmbi și el și luînd un pahar în mînă, grăi numai atîta:

— Apoi să ne fie de bine! Și ciocni cu soru-sa și cu cumnatu-său și cu Salvina. Ea însă ciocni cu toți și de astă dată își muie buzele cele subțiri în vin. Iar după ce Ionuț o întrebă:

— Numai atîta?

Ea răspunse după obiceiul ei.

— Și atîta-i prea mult, dar acum treacă, ducă-se pentru ziua de azi!

— Așa zic și eu, pentru ziua de azi! adause Ionuț; pentru ziua de azi, care a lăsat-o Domnul să ne destăinuim tainele, să știm pe cine avem la noi și oare e vrednic să-l ținem între noi, să-l apropiem de noi, ori trebuie numaidecît depărtat de la noi? Ce zici tu, Salvină, la aceasta?

— Ce să zic? Zic, că ai dreptate! Vremile sînt grele și mai grele pot să vie și ar fi rău destul ca să ții în aretul casei oameni care te pot și vinde la caz de nevoie. Eu am venit în munți că am știut că de nu aflu în ei adăpost din calea dușmanilor, atunci și de m-oi băga în gaură de șarpe tot nu scap dinaintea lor. Dar cei ce mă primiră, nu știură pe cine primesc. Acum a venit vremea ca dumneavoastră, trei oameni de cinste și de omenie, să știți cine sînt și de unde sînt, să știți dacă mai am drept să fiu ocrotită, ori trebuiesc izgonită?

— Salvină, grăi Ionuț, de-ai fi chiar fata unui ucigaș, purtarea ta te arată că ești vrednică să ai intrare în orice casă de omenie. Așadar, fii bună și ne spune cine ești și de unde și ce vînturi te-au adus pe aici?

— Așa zic și eu, grăi popa Nicolae.

— D-apoi să vă spun din fir în păr. Eu sînt din Ardeal, din Țara Hațegului. Tatăl meu a fost popă într-un sat ce-i zic Vîlcele. La părinți eram numai eu și un frate, Toma. Cînd mă apucam fecioriță a abătut pe la noi boierul ai cui sînt iobagii din Vîlcele cu un copil al lui, un domnișor, ce atunci îi mijau mustățile. Eu spălam grîu la fîntîna dinaintea casei, mama era în grădină, plivea legume, tata era în pridvor citea din psaltirea asta ce o port eu dimpreună cu paraclisul, iar frate-meu Toma îmi scotea apă cu găleata. Cît ce intră boierul, tata îl pofti în sus, Toma îi ajută cocișului să desprindă, mama intra și ea înlăuntru, iar eu îmi căutai mai departe de lucru. Dar diavolul de domnișor nu merse în casă, el stătu tot pe cocie și prinse a vorbi cu mine. Cum mă cheamă, de cîți ani sînt, am pețitori și cîte și mai cîte. Eu, vezi bine, trebuie să dau răspuns ca la feciorul boierului, de la care atîrna să fie tata popă ori ba. Și după ce-i spusei toate și-i spusei că mă cere feciorul popii Buzdugan din Măceu, care s-a popi lîngă tatăl său, că-i bătrîn, numai atîta zise domnișorul: „S-a popi de a vrea tata”, apoi merse și el înlăuntru. Mult nu au stat la noi și s-au dus, dar cît a stat carul în curte pînă să plece, boierul cel bătrîn și cel tînăr tot la mine se înholbară, de mă temeam că m-or deochea. Iar cînd să plece, cel bătrîn zise numai atîta:

— Așa, părinte, cum am zis: de vrei, poți fi protopop, ori poți fi despopit, alege.

— Tata rămase îngîndurat, mama rupse într-un plîns îndată ce ieși trăsura boierului din ograda noastră, iar eu stam cu Toma și ne uitam încremeniți unul la altul, apoi la părinții noștri. Nu știam ce li s-a întîmplat, ce poruncă o fi adus domnul, de a pus în așa mare groază pe părinții mei. Tata scoase de după șerpar acest paraclis, care azi e la mine-n sîn, din acea minută dimpreună cu psaltirea cea subțire și chemîndu-mă să mă apropii de pridvor, îmi zise:

— Salvină, na această carte, este paraclisul Maicii Domnului, ține-l tot la tine, citește din el cît vei avea lumină-n ochi și viață-n oase. Maica Domnului te păzească! Ia-ți curînd ce poți într-o pereche de desagi și tu, Tomo, o petreci pînă la mătușa voastră la preoteasa din Luncani, de acolo ea o să vă treacă-n țară, cînd i-oi trimite vorbă; iar acasă să nu veniți pînă nu-ți primi semn de la mine psaltirea cea groasă; înțeles-ați?

Eu prinsei a plînge și întrebai pe tata, de ce-i așa grabă să fug de la ei? Iar el numai atîta-mi zise:

— Să mergi, mai bine să mori pribeagă, decît să ajungi fată necinstită în casa boierului. Că uite, draga tatului: De aceea fu el aici, mă îmbie să mă fac protopop și pe feciorul popii din Măceu popă, dar pînă va fi el la curs în Sibiu, tu să stai la boier în curte. O batjocură ca asta nu poate suferi sufletul meu. Neam de neamul nostru a fost preoți și oameni cinstiți, iar eu să vînd sufletul băiatei mele pentru un brîu roșu? Mai bine radă-mi și barba, decît să ajung și să pat acea nelegiure.

Mama plîngea, eu plîngeam, Toma sta încremenit, iar tata își freca mîinile și striga, degrabă, degrabă, gată-te și te du.

Și m-am gătat repede. Mi-am scos din ladă două rînduri de haine noi, mi-am luat salba cea de bani în care erau 40 de taleri și 5 galbeni, toate le-am pus în desagi, iar paraclisul în sîn și încă în ziua aceea am suit prin făget pe cărarea boilor pînă la mătușa din Luncani.

La săptămîna veni la noi unchiul diacul, fratele tatei, și ne spuse, că a doua zi după fuga mea cu a fratelui meu sosi de la curtea boierului o căruță cu slujitori de ai lui și cu poruncă să mă ducă cu puterea, de n-oi voi să merg de bunăvoie. Dacă nu mă aflară acasă, cutreierară tot satul, întrebară de toți vecinii că unde-s? Și dacă nime nu le spuse, legară pe tata și pe mama și-i suiră în căruță să-i ducă la curtea boierului. În zadar le-a fost ruga, în zadar văietarea, îi legară bulz și-i duseră. Pe cale, mama cum se smînci, cum nu, că sări din căruță, dar sări rău, că căzu sub roată cu grumazul și rămase moartă, iar la tata cum ajunse la curte, îi raseră barba și-l duseră în Deva, în cetate, rob, sub nume că nu-i vrednic de preoție, că și-a omorît preoteasa și și-a alungat copiii de la casă. Averea noastră toată o duse la curtea boierească.

Cînd auzii acestea, mi se facu ceață înaintea ochilor, murii o dată. Iar când m-am deșteptat, frate-meu Toma nu era nicăieri, cică fugise să intre la miliție de bunăvoie colo la Bălgrad. Nici nu l-am mai văzut. Eu mult nu putui sta în Luncani, mă temeam că vor da de urma mea, că pusese 100 de taleri pe capul meu la acela care va duce pe boierul unde sînt eu. Mă temeam să nu lăcomească cineva la bani și să mă vîndă. Deci, din Luncani coborîi îmbrăcată bărbătește, tot prin munți și prin păduri, pînă la un sat de-i zic Cugir. Acolo pentru 4 taleri din zgardă îmi cumpărai 2 rînduri de haine muierești, de care poartă pe acolo; un rînd îl îmbrăcai și unul îl pusei în desagă și plecai cu un cărăuș să vin încoace pînă la Zlatna și de la Zlatna în Bucium, că auzisem în casa părinților mei cînd se adunau popii la Nedee, că cine scapă o dată aici în munți, acela-i mîntuit de domni, că aici se tem domnii să vină. Cu mare greu ajunsei, dar în urmă îmi ajută Maica Domnului și nimerii aici. De cînd sînt aici, îmi știți povestea; ce să mai adaug? De Toma nu știu nimica, nici de tata nu știu de a scăpat din temniță ori ba?

Acum știți cine sînt?

Așa să-mi ajute Dumnezeu, precum am spus adevărul!

Ionuț cu popa Nicolae și cu preoteasa rămaseră ca înlemniți cînd auziră povestea Salvinei, iar ea rupse într-un plîns amar, dureros. Cel dintîi ce se dezmetici fu Ionuț; se sculă în picioare, se apropie de Salvina, o luă în brațe, o sărută pe frunte și cu ochii lăcrimați și suspinînd zise:

— Simțeam eu, Salvină, că tu nu ești o fată de rînd. A mea vei fi, numai să putem scoate mai întîi pe tată-to din închisoare. Încă mîine plec și îl scot viu ori mort, de unde va fi!

VI[modifică]

Revoluția se începu. În timp de o săptămînă, din 2-7 noiembrie 1784 în 61 de sate din districtul Hunedoarei devastaseră și arseră 61 curți nobiliare. Sufletul lucrării era George Crișan. În 4 noiembrie se întruniseră toți 3 căpitani, Horia, Cloșca și Crișan cu oștirile lor la Păltiniș lîngă Blăjeni. În 5 noiembrie devastară în Cîmpeni tot ce fu străin. Buciumanii sub conducerea lui Ionuț Dandea luară clopotul bisericii catolice. În 9 noiembrie 1784, luară răsculații cocoșul de pe biserica ref. din Abrud și puseră crucea în locul lui.

Dar în 8 noiembrie arestară pe Horia în Bucium-Izbita în casele lui Macavei Băiașnu de unde, de nu-l scotea prietenul său Ionuț Dandea cu românii din Montări, Satu și Cerbu, vrăjmașii lui l-ar fi dus la Zlatna și l-ar fi dat pe mîna domnilor, care de bună-seamă nu-l lăsau cu zile.

Pe unde mergeau răsculații, tot cenușă și fum rămînea din curțile domnești; pe fete și muieri le sileau să-și lepede portul și legea și să se mărite după români țărani.

Groaza era mare în domni, ei căutau scăpare în cetatea Devei, în Sibiu și afară din țară. Numele lui Horia și a soților săi deveni mai înspăimîntător decît iadul înaintea domnilor, iar la popor era nume slăvit. În Horia vedea poporul pe mîntuitorul său, vedea pe acela care îndeplinește porunca împăratului, vedea pe acela care va face ca poporul să aibă numai un stăpîn sus în cer, pe Dumnezeu și unul jos pe pămînt, pe împăratul. Din acea pricină toți cei ce auzeau de numele lui Horia, alergau să se întîlnească cu el ori cu căpitani de ai lui și să intre în ceata lor.

Nobilimea încă se înarma, dar a da piept cu răsculații nu cuteza, își temea pielea.

În 12 noiembrie însă succese armatei împărătești a pune pe răsculați în liniște, încheind armistițiul de la Tibru, unde se zicea că jalbele țăranilor vor fi căutate și judecate, numai să fie pe pace. Poporul crezu, dar un glas ca de argint se auzi din mulțime:

— Acum vă făgăduiesc cerul și pămîntul, marea cu sarea, fiindcă văd că voi sînteți mai tari, iar după ce vă veți împrăștia voi și s-or întări ei, ale voastre vor fi numai furcile și spînzurătorile! Nu vă plecați nici la o pace! Țineți luptă dreaptă, să vedem care pe care? Sloboadă pe toți robii din temniță și pună și ei armele jos, atunci să le punem și noi, mai curînd ba, că știu eu cine sînt domnii între zmeii-n ei de domni!

Comandatul oștirii împărătești, la sfatul boierilor, dă poruncă să prindă pe cel ce amuță poporul să nu se pună pe pace. Dar cine a strigat? Nime nu știa, nime nu spunea. Atunci strigă locotenentul Lendvai a doua oară:

— Cine sumuță poporul? Să vină înainte să-și deie seamă!

Și atunci ieși din mulțime un flăcău de să-i tai fața cu un fir de păr, de frumos ce era și înaintă spre locotenent cu o furcă de fier în mînă, singura armă ce o avea, și cu glas pătrunzător zise:

— Eu am zis și zic poporului să nu vă creadă nimic, că minciuni ies peste buzele voastre; voi voiți ca să ne împrăștiem, ca voi să vă puteți întări și să dați năvală asupra satelor noastre și să ne înfundați prin temnițe și să ne spînzurați, cu vină și fără vină!

— Cine ești tu? întrebă Lendvai, mirat de atîta curaj.

— Cine să fiu? Sînt Salvina, logodnica lui Ionuț Dandea, care căzu azi-dimineață de pe cal, căci ai voștri îi pușcară calul, iar pe el îl făcură una cu pămîntul, după ce-l văzură jos sub cal.

Atunci un glonț dintr-un pistol fluieră pe lîngă fața Salvinei. Ea nu-și pierdu curajul. Ca fulgerul de repede aruncă furca cea de fier spre Lendvai și ea fugi prin mulțime, iar furca rămase înțepenită în brațul ofițerului...

Din acea minută nime n-a mai văzut pe Salvina. Dar multă vreme, și după încetarea revoluției, spuneau muntenii vorbele ei și adăugau:

— De ascultam noi de Salvina nu ajungeau lucrurile unde au ajuns, nu ne-ar fi putut supune nime, că tot Ardealul ar fi fost în flăcări în cîteva zile și tot poporul era una, iar domnii n-ar fi avut mai mult putere asupra noastră; așa, bine ne face! Am ascultat de domni, ne-am risipit și risipiți am rămas. Pe căpitani i-au prins, i-au omorît, iar pe ai noștri i-au batjocorit cum au putut mai urît! Mulți au pierit prin temnițe, mulți au fost trași pe roată și în țeapă și omorîți în deosebite chipuri, iar cei ce au rămas, e vai și amar de zilele noastre!

De atunci mulți moți din munții Abrudului, cînd au o fetiță îi pun numele Salvina, ca să fie ca Salvina popii, ca logodnica lui Ionuț Dandea, că pînă într-aceea nici o femeie n-a fost în munți cu numele Salvina.