Sabie

 

Sabie, tu surioară,
Sufletului meu aleasă,
Mândră, pân’la ceasul morții,
Ne-am legat să-mi fi mireasă!

Ne privea un steag în zdrențe,
Vulturul regesc de aur,
Sfântul Gheorghe din icoană
Cum străpunge un balaur...

Nu știu de ’ntelegi tu focul
Sufletului meu, săracul...
Pare că pe-o lume moartă
Eu îmi trec cu tine veacul!

Ne-am deprins așa de bine,
Tu la coapsă-mi legănată,
Ce m’aș face dacă soarta
Ne-ar înstrăina vre-odata?

La năcazuri și la bine
Noi alături pe tot locul —
Cine știe, poate’n lupte,
Sabie, ne-a sta norocul!

Să te-aud prin foc cum șuieri,
Steagului croindu-i uliți...
De-om cădea, ne fie patul
De frânturi de țevi și suliți!

O, și cât vei fi de mândră
Tu spălată de rugină —
Mi te-o ’mpodobi băieții,
Sabie, ca pe-o regină.

Și să’ncapi pe mâini mai bune,
Mai cu drag să mi te poarte:
Dar să nu mă uiți, iubito,
C’amândoi ne-am dus la moarte!

Ci’n zădar tot cat spre tine
Cum lucești în sfântul soare:
Nu-i nimic să mă mai miște,
Să te salt din cingătoare...

Și cum azi, bătut de gânduri,
Trec pe lume, călătorul,
Făr’de-avânt mă duc... și-mi crește,
De-alte vremi viteze, dorul.

Ostenit când viu în seară,
Somnul greu de mă doboară,
Stai la capul meu de veghe,
Sabie, tu surioară!
Și ’ntr’o vreme-albit, moșneagul,
Lăcrăma-voi când te-oi pierde,
Brațu-mi slab prinzând toiagul...

Nu vroi să mă văd năvalnic,
Vrednic să nu fiu de tine;
Ci mă pierde tu în floare,
Mândro ’n foc, cum se cuvine!