Sabia

 

Salonul luneca pe terasă, în grădină. Și de acolo din ce in ce mai jos, în mare. Marea se desfăcea mai departe și astfel casa, fără să vrea, plutea peste întinderi...

Și cum după amiaza era molcomă, și soarele rece și mic printre nori, mai de vreme ca de obicei, în toiul zilei, pogorîse parecă o noapte cu lună peste oraș și oameni.

Penumbra era prielnică infinitului și infinitul prielnic clipei acesteia de interior.

Tăcere, în salon, un pian mai puțin banal, fiind închis. Prieteșugul notelor se săvârșea avar sub lemnul negru și muzica lor era o mai mare taină, neauzită.

Ileana era să fie indiscretă.

— Pentru Dumnezeu, lasă-l, se grăbi Boldur. De ce am râde zilnic de gură-cască, și am lăsa un biet instrument să caște întruna gura! Să rânjească încă!...

— Rictusul atavic, zâmbi leneș ca un magistrat, în fotoliul lui generos, inginerul Țintă.

— Zici că pleci mâne, ondulă șăgalnic Ileana. Nu vrei să auzi un Grieg?

Și, in picioare, ușor întoarsă, grația ei învălui ca o liană corpul răsturnat în chaise-longue al tânărului.

Ofițerul vru să se miște sub sărutarea privire.

Piciorul nu-l lăsă...

În timp ce, în el, tot sângele circulă din nou, din tălpi și pâna’n creștet, pentru Ileana.

Aceasta trecu dela pian, ocoli înadins distrată piciorul care zăcea întins deacurmezișul, și, cu ochii îmbrățișând marea se așeză la locu-i.

Între cei trei tăcerea se așternu din nou, ca o seară.

O mașină gâfâia în port. Un fum alb lăsa pe cer manifeste. Jos in grădină zarzărul cocea singur. Într’un plop o pitulice bătea cu petricele.

Și Țintă fuma voluptos.

Voluptatea lui era însă preocupată : — De ce îl mai adusese ? Dar bietul băiat venise pentru Ileana. Pentru ce însă ceruse mutarea în alt oraș? Atunci o căuta numai pentru câteva zile... A, da, își aminti în urmă: a venit în localitate ca să-și caute mobila...

— Apropò, făcu el tare ca să spulbere parecă tăcerea. Ai mai găsit ceva în casă?...

— Nu ți-am spus? O scrisoare intr’un colț cercevea spartă, dela un prieten care, pe când noi cădeam la Turtucaia, îmi anunța plecarea din Dalmația!

Ileana oftă. Țintă regretă că a început vorba.

Pe terasă un cărăbuș căzu pe spate, ca o coaje de nucă aruncată de Dumnezeu... Jos, în plop, pitulicea lovea acum cu petricele parecă într’un geam. Fumul lăsase cerul gol ca o pagină cenzurată. Doar în fund un coș umflat ca un pămătuf îl măsgălea cu tuș...

— Ești ocupat, altfel, la noua garnizoană? trase timid, din țigară, Țintă.

— Ce ocupat, Ia cancelarie?

Țintă nu avea noroc și pace. Se uită la pictorul la fel îmbrăcat în pantalonul negru și lung, întins în gheata de lac, aidoma aproape cu celălalt.

— Uiți, Domnule, uiți, își zise inginerul; și se întoarse enervat pe scaun, sub dojana din ochi a Ileanei.

Ileana oftă. Țintă regretă că a deschis vorba.

Dar ușa se dădu înapoi ca de vânt Un cap trufaș își făcu arătarea.

Ostentativ, cu pieptul plin de stele, Colonel Spătaru mărturisea că nu fusese pe front...

Mustața lui elocventă vrea să gâdile mâna Ileanei.

Dar când să o atingă trebui să teacă peste piciorul lui Boldur

— Dă, sublocotenente, la o parte piciorul. Asta e...

Și politețea colonelului rămase aci...

Cei doi ofițeri se priviră. Sigur, Spătaru n’avusese când cunoaște pe Boldur.

Tânărul însă îi aflase numele la o stație in Moldova.

— Și stai jos!? continuă colonelul. În privirile lui se adunase toate cremenele lumei. Mustățile vibrau ca niște antene de telegrafie fără fir. Iar ochii lui verzi erau două caise crude din care ai scos pe jumătate sâmburele...

Palma se pregătea cazonă.

Și sublocotenentul aștepta.

Cuprins de nerăbdare însă, din fundul chaise-longului, fără să se urnească, trase sabia și asvârlind-o în lemnul piciorului o lăsă să cadă dreaptă în fața colonelului.

Punctul de exclamație stărui clătinându-se.

În odae, singur ecoul vorbi până târziu.