SCRISOARE către DOAMNA ELENA MĂRZESCU

 

Doamna mea,

Cutez să vin a vă ruga să binevoiți a primi dedicarea acestei poezii și să permiteți ca scrisoarea prezentă să-i serveadcă de prefața.
Este un egoism de autor, o mărturisesc, când vin a invoca protecțiunea D-vostră tocmai pentru „Legenda Nurului“. — Știu însă că inimi mari mă vor judeca cu indulgență; fiindcă, întocmai precum o mamă bună își iubește copiii săi, astfel poeții țin, mai pe sus de toate, la acele creațiuni ale fantasiei și ale inimei lor, în care au putut să puie partea cea mai bună din ei însuși: credința în bine, în frumos, în adevăr, singure, dar supreme bunuri, ce ne rămân după o viață zgomotoasă și care, pentru a ne mângâia în ora după urmă și a defini idealul nostru, se resumă în cuvintele: cultul femeii în respectul virtuții.
Nu pot, prin urmare, în acest moment când emit în public o lucrare literară, compusă anume pentru D-voastră, să n-o însoțesc cu aceste cuvinte sacre, care sunt temelia religiunei, a societății și a patriei omenești, și care totdeauna au avut puterea magică a face să-și plece-naintea lor genunchii și cel mai rătăcit din muritori.
Egoism, după unii, inspirațiune, după alții, acest sentiment nu poate să fie decât o aspirare spre bine, și ne vine nouă din trebuința ce avem de lumină, pentru a ieși din întuneric.
Vă rog dar să dați voie ca „Legenda Nurului” să poarte în fruntea sa numele D-voastră. Astfel numai ea va pute atrage asupra-și atențiunea acelor ce iubesc poezia, va fi ferită de indiferență și va trăi o oră, spre încurajarea și mândria autorului.
Aici mă grăbesc a recunoaște că legenda mea este plină de defecte, ca tot ce ține de la mine, tot odată însă am conviețiunea că nu am putut compune nimic mai bun și binevoiți a crede, Doamna mea, că numai aceasta mi-a putut da curajul a v-o dedica D-voastră.
Mai este încă natural ea tot ce se pune sub scutul puternic al numelui D-voastră să aducă un folos societății, să tinda la un scop mai înalt, la o îmbunătățire, la un progres, în interesul binelui și al moralei.
Prin urmare societatea „Reuniunea Femeilor Române“, având distinsul onor a fi patronată de D-voastră, nu a putut întârzia a deveni pentru România un institut de binefacere de cea mai mare însemnătate, a-și da silinți neobosite pentru a pune pe calea dreptă pe fiicele sărace a poporului nostru, a face inimelor fragede din laboare și virtute un scut contra degradării și a corupțiunii și în sfârșit a reda femeii din popor locul ce i-a însemnat Dumnezeu, ferindu-o astfel a deveni una din acele jertfe, pe care, în număr îngrozitor, le cer zilnic omenire foamea, ignoranța și relele pasiuni.
Pătruns de sanctitatea misiunii ce aveți de a emanecipa femeia de sub jugul unor prejudețe nedemne de timpul în care trăim, mă simțesc dator, ca Român și ca poet a vă sprijini, după slabele mele puteri, în scopul umanitar ce urmăriți. Dați voie, Doamna mea, să vă aduc și eu un tribut de recunoștință, un omagiu, ce vi se cuvine, de pe terenul literaturii naționale și să vă rog tot odată să binevoiți a dispune ca edițiunea acestei poezii, în care am cercat să descriu femeia română așa cum D-voastră m-ați făcut s-o cunosc și s-o admir, să se răspândească în profitul școlii profesionale de fete, cu îndoitul scop: a aduce copilelor române un mic folos material și, ce mai mult este, a le arata ca într-o oglindă credincioasă, cum trebuie să fie femeia română, pentru a fi la înălțimea misiunii sale.
Misiunea femeii este o misiune înaltă la toate popoarele și prin urmare o misiune grea. Aceea a femeii române este însă cu atât mai grea, fiind că, din nefericire, cultura străină a despuiat pe multe de farmecul propriu individualității naționale, pe când cea mai mare parte din acele ce-au păstrat acest neprețuit odor, nu au știut tot-odată să-și aproprieze gradul de cultură, fără care femeia nu poate fi idealul nostru, nu poate fi un element civilizator în societatea omenească.
Iată pentru ce îmi fac o datorie a vă adresa aceste rânduri, prin care țin a da o expresiune mândriei mele de Român. Am văzut: în D-voastră femeia română, am văzut în ea, că cultura și originalitatea națională sunt consiliabile și satisfăcut de aceste impresiuni mângâioase, am hotărât să public „Legenda Nurului“.
Dați voie dar ea proscrisul dintr-o țară dezlipită de România, pentru a se mângâia, să se încălzească la razele binefăcătoare ce le răspândiți, și poetul a cărui sortă este a fi ecoul unor dureri seculare, să glorifice pe pământul mumei-patrie, în inima cea mai generoasă, oglinda unul Dumnezeu puternic, sfânt și mare.
Și când copilele sărace a poporului român, care au fericire a avea în D-voastră o adevărată providență, vor înțelege că „Legenda Nurului“ este datorită protectoarei lor, și dacă această operă a mea le va pute aduce cel mai mic folos, atunci voi fi mândru de neînsemnatul meu talent; căci inimile inocente, ce rostesc zilnic bine-cuvântări pentru D-voastră, mă vor răsplăti în deajuns, știind că nu poetului, ci îngerului păzitor al nenorociților se cuvin mulțămiri pentru tot ce este mai pe sus de mizeriile acestei vieți.
Binevoiți, Doamna mea, a primi împreună cu această legendă, expresiunea respectelor mele; celor mai profunde cu care am onorul a fi al D-voastră pre’ plecat servitor.

Iași, 1877 Mart.

D. Petrino