Sărbători mâhnite

 

Paștile cădeau în vară... Cine s'ar fi așteptat la așa schimbare de vreme ? Viscol din vârfuri până în fundul văilor depărtate... În miezul vârtejului, pierdusem drumul urcând pe culmi înalte și acum, coboram orbește fără să știu unde. Calul era istovit de puteri; iar eu simțeam cum mă pătrunde încet-încet frigul până în măduva oaselor. Mă învăluia din toate părțile întunerecul nopții... Rătăceam într'un pustiu negru, fără nădejde să mai dau de vreun adăpost. Când mă socoteam în pieire, iată sclipind în față-mi o luminiță... Către ea !... tot către ea; căci - nu e numai o părere !... Și sdrobit, iată-mă în fața unei porți mari... Mi-a fulgerat prin minte: de-acu, dacă n'am avut noroc să fi dat de gazdă bună și primitoare, am să deger flămând aci, lângă gard, în sfânta noapte a Învierii, departe de săracul meu culcuș, de la care am plecat ca un nesocotit... Ajută-mi, Doamne !... Mi-am luat inima în dinți și-am bătut hotărât în poartă. O ușe s'a deschis, prin care s'a arătat lumină mare; și un glas bun și frumos de femeie a strigat:

– Cine e ?

– Om bun, am răspuns eu; drumeț rătăcit.

– Așteaptă oțâr, mi-a răspuns dulcele glas.

Și totodată am auzit sunînd limpede, de departe, clopotele de Înviere. Mi-am scos căciula și mi-am făcut cruce, pe când gazda îmi dechidea poarta. - Hristos a înviat, gazdă bună !

– Adevărat a înviat, om bun ! mi-a răspuns femeia... Poftește ! Un argat mi-a luat calul și stăpâna m'a dus în casă. A ! ce chibzuită așezare de oameni cuprinși ! ce frumoasă casă, caldă și luminoasă ! și bogată, cum spune înțeleptul din vechime Ťnimica de prisos și toate cele de trebuințăť ... și ce prietenoasă întâmpinare ! Iar stăpâna - ce mândrețe de femeie ! Ce înfățișare deosebită: cinste din creștet până 'n călcâie; liniște și armonie în mișcări !... și prestigiul acela al nobilității, cu atât mai strălucitor, cu cât vrea să se învălue în severă modestie !

– Iartă-mă, gazdă bună, am zis, că 'ndrăznesc să'ntreb: a dumitale-i casa asta ?

– A mea, domnule, din moși strămoși, de nu se mai ține minte când...

– Să trăiești, s'o stăpânești ! că, drept să-ți spun, frumoasă casă ai.

– Frumoasă... e frumoasă, nu zic, și tocmai de aia o iubesc, domnule, și nu vreau să mă despart de ea !... în zidurile ei sunt atâtea și atâtea aduceri aminte de lupte grele și amare necazuri... Ei ! Domnule, casa asta are poveste veche și nu prea veselă... Temeliile ei sunt clădite din pământul de-aici plămădit cu sudori, cu lacrimi, cu sânge de-alor mei... Cum să nu țiu eu la casa mea ! Și zicând asta, s'a uitat jur împrejur cu ochii umezi de dragoste. Apoi mi-a făcut semn să șez în capul mesei; și m'a ospătat... Bogdaproste !

Sta tristă în fața mea. Vedeam bine că asupra acestei ființe așa de prestigioase apasă ascunsă cine știe ce amărăciune... Amândoi tăceam.

Am îndrăznit să rup tăcerea și să întreb:

– Ascultă-mă, rogu-te gazdă bună; eu văz că dumneata ești mâhnită de ceva... Ce ai ?

– Ce să am, domnule ? Am și eu un foc la inimă; dar, dumneata, cum ai să-l înțelegi ? Și, dacă ți l-aș spune, ce ajutor îmi poți da ?

– De unde știi ? Spune-mi numai de ce-ți tânjește sufletul: măcar o cât de mică mângâiere ce ar strica ?

Gazda mea și-a pus cotul stâng pe masă, și-a răzemat tâmpla pe palmă și, dusă departe pe gândurile nevoilor ei, mi-a spus liniștit și măsurat următoarele:

– Uite, om bun, care-i pricina mâhnirii mele... Ascultă... Eu, cum ți-am spus, stăpânesc din străvechi locul meu și casa mea, asta care o vezi. Dar n'am fost niciodată liniștită; am avut și am încă niște potrivnici puternici, care-mi tot tăgăduesc dreptul meu și mereu mă prigonesc fără milă. De amar de vreme, câte-odată am luptat, câte-odată am suferit, mai de multe ori am răbdat; cât ?... știu numai eu și numai Dumnezeu știe. Numai El ! Numai nădejdea în sfânta lui dreptate, care odată ș'odată va să vie să 'ndrepte nedreptățile oamenilor, - numai ea m'a ținut și m'a întărit; că, altminteri, mă prăpădeam de mult, și, pe risipa bătrânelor mele temelii, și-ar fi înălțat potrivnicii trufașele lor palaturi.

Și eu, Dumnezeu mi-e martor, nici o clipă n'am dorit a încălca dreptul cuiva; numai atâta am vrut, să fiu lăsată în casa mea a munci, a-mi lumina mintea și a-mi ridica sufletul, ca să arăt ce ajutor aș putea aduce și eu la fapta mare a binelui și a mai-binelui, pe care a poruncit-o Dumnezeu omenirii...

S'a oprit și a oftat adânc... Vorbise așa de cuminte, că n'am avut ce să zic: i-am arătat numai din ochi că aștept urmarea...

– Răbdarea-mi îndelungă, a urmat gazda, și neclintita-mi nădejde în Dumnezeu au obosit parcă până la urmă pornirea potrivnicilor mei... Or fi ei mai puternici ca mine, dar pe semne au înțeles și ei că tot nu sunt atât de tari încât să mă poată nimici. Și-așa, am simțit bine că și ei au început să se pătrundă că trebue să-mi dea pace: să cinstească dreptul meu, cum și eu voiu să cinstesc pe al lor, și, deacolea să trăim cu toții, spre folosul tutulor, în bună înțelegere, în prietenie adevărată, în desăvârșită omenie... - Ei ! atunci ce piedică ar mai fi pentru liniștea dumitale ?

– Ei, domnule, dacă ai ști dumneata ce mi s'a întâmplat, n'ai face așa întrebare... Tocmai când credeam că soarta mea începe să mai mă ierte dintr'o parte, mă lovește acum și mai adânc pe de alta... Când să zic Doamne-ajută, mă pomenesc, în casa asta, cu zavistie și vrajbă între copiii mei. Acu nu mai am vreme și gând să fac pace cu potrivnicii: trebue să mă sbat cum să-mi împac copiii dușmăniți între ei, că parcă ar vrea acum unii dintre dânșii să-mi risipească sărmana casă strămoșească !...

Zicând acestea, s'a ridicat drept în picioare, și-a înălțat fruntea senină, umbrită de mâhnire, către icoane, și-a făcut cruce, și apoi, acoperindu-și ochii cu amândouă mâinile, a început să plângă tăcut.

În tăcerea aceea, am auzit iar glasul limpede al clopotelor.

A ! biată nobilă mamă ! m'am gândit. Ce sărbători mâhnite !... Ce să-i zic eu, un drumeț străin ? Cum o pot eu mângâia ?... Nu, nu vreau să mai rămân în așa tristă casă !

Adânc pătruns de respectul durerii, am sărutat mâna mâhnitei mame, și atât i-am putut zice:

– Nădejde ! - Ei ! dragă domnule, mi-a răspuns ea, ștergându-și cu colțul măramei, ochii adânciți și cuminți; aia, nădejdea, aia n'am să mi-o pierd eu niciodată !

– Mai rămâi sănătoasă, gazdă bună.

– Umblă sănătos, om bun, sub paza Domnului !...

Fără să mă iut înapoi, pe când clopotele sună toate Învierea, plec, și mă duc... încotro vrea calul să mă ducă.