Săraca mamă

 

Lumea asta nu e numai de ieri, de alaltăieri, ci e tare demult; Doamne, cine ar fi în stare să ne spună de cîți ani e lumea? Multe rînduri de oameni s-au mai părîndat într-însa, și buni și răi, suflete bune și inime împietrite, putrezi de bogați și săraci de nu le ardea nici focul în vatră, domni mari și slugi plecate, frumoși și urîți, toți au trăit împreună și au încăput unii lîngă alții, și în urmă s-au stins, s-au dus ca să nu mai vină, s-au mutat de la noi de n-a mai rămas nici pomenire de ei. Este însă cîte un om care și după moarte e pomenit de următorii lui; ori că a fost prea bun, ori prea rău; prea avut, ori prea sărac; prea cuminte, ori prea prost; prea frumos, ori prea urît și Dumnezeu mai știe pentru ce, destul că cîte-un om e pomenit și după moarte, numele lui umblă din gură în gură, faptele lui le știu povesti și copiii din școală și fetele din șezătoare, și moșnegii de lîngă cuptor.

Așa a fost și badea Ion din... nu știu, zău, din ce sat a fost, că doară de atunci e tare demult. Destul că badea Ion era avut nu Tîndală împăratul, că-i împărat, dar cu el nu se putea măsura în bogăție. Cîmpiile lui, vitele lui, casa lui, pădurile lui, viile lui, slugile lui, erau mai presus decît ale împăratului. Și era credincios badea Ion și cu frica lui Dumnezeu. Avea badea Ion și copii, că doară văzîndu-se atît de avut se tot ruga lui Dumnezeu să-i dea și copii lîngă avuție. Nouă feciori și o fetiță îi dărui bunul Dumnezeu. Se credea foarte fericit; și avea de ce se ținea, că nu în toate zilele și nu în toate satele se întîmplă să vezi cîte un om fericit ca el: bogat, sănătos și cu copii buni, ascultători și sănătoși.

Toată lumea nu vorbea în acea vreme decît de casa lui; ba că om fericit ca el nu este; ba că copii ca el buni nu avea nimeni, ba că viile și țarinile badei Ion rodesc mai bine decît ale altor oameni; ba că femeie ca badea Ion rar om are; ba că nu-i femeie să aibă un bărbat cuminte și înțelept cum avea lelea Irina, muierea badei Ion; cei mai mulți ziceau încă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună ca copiii badei Ion. Și erau fericiți și copiii văzîndu-și părinții voioși, sănătoși și în stare ca nimeni în satul lor; și erau fericiți și părinții văzînd fericirea copiilor lor, și ziceau adesea: Doamne, fericit e omul, care e părinte!

Dar bine a zis cine a zis, barem de nu ar fi zis, ori dacă a și zis, barem de n-ar fi grăit într-un ceas rău; drept a avut cine a zis, că nu e nici o dulceață să nu fie urmată de amăreală, nu e nici un suiș, fără coborîș, nu e nici un bine să nu vină după el și răul, căci așa a lăsat Dumnezeu, după bine s-aștepți rău!

După voie bună, vine
Plîns, nevoi și mari suspine.

Apoi:

Pîn’ vine iar binele
Rău-mi ciuntă zilele.

Cînd era bucuria mai mare, fericirea mai deplină, cînd gîndeau să trăiască mai fără gînduri, atunci vine o durere mare, o întristare neașteptată: badea Ion moare, se duce de cea parte, de unde nimeni n-a venit să ne poată spune cum e acolo. Un plîns și o jale urmă în locul bucuriei, întristare în locul veseliei, nefericirea în locul fericirei, amarul în locul binelui. Dară omul e făcut în lumea asta ca să se dedea cu toate, cu binele și cu răul, cu răul ca și cu binele, încetul cu încetul uitară năcazul, începură a se mîngîia, și numai din cînd în cînd mai gîndeau la nefericirea urmată din moartea părintelui. Cînd erau mai consolați le veni alt necaz, muri fratele cel mai mare. Năcazul se reînnoi, biata văduvă trebuia să înceapă a doua oară a umbla în cimitir spre a vizita două morminte: al bărbatului și al feciorului celui mai mare. Cine ar putea spune nopțile petrecute în plîns și zilele petrecute în lacrămi, nopțile jelindu-se, zilele văietîndu-se, nopțile fără somn și zilele ajunînd! Sărmana muiere! după pierderea bărbatului zicea adeseori plîngînd „Doamne, greu e a fi văduvă!” Acum, după ce-și pierdu și copilul mai mare, plîngea și zicea: „Doamne, Doamne greu e a fi văduvă și mamă!”

O durere după alta, un năcaz după altul, o jale după alta ajunse pe biata văduvă, nouă ani dupăolaltă pierzînd în tot anul pe cineva din cei iubiți ai săi; mai întîi bărbatul apoi cîte un copil după altul, în tot anul tot cel mai mare.

După tată fiii toți se mutară-ntre cei morți, pierdu unul după altul după bărbat toți copiii, și-i rămase numai cel mai mic, Constantin și fata Maria. Din muiere cu bărbat înțelept, ajunse văduvă, din zece fii ajunse numai cu doi, cu cei mai mici.

Rămînînd biata muiere numai cu copiii acei doi mai mici, își văzu de trebile sale, suspina și învăța copiii să meargă în toată ziua în cimitir, și-n toată ziua îngenunchea și plîngea pe nouă morminte, pe opt ale fiilor și pe unul al bărbatului. Avută însă era ca și mai nainte, averea nu o pierduse, numai bucuria și dragostea casei o părăsiră; acum era numită „văduva cea avută”. Așa trecea o zi după alta; Constantin era azi mai mare decît cum fusese ieri, și Maria mîne mai frumoasă ca azi. Lelea Irina avea numai un dor: să-și vază copiii mari; și la Dumnezeu numai o rugare: să o țină să și-i poată vedea căsătoriți.

Maria era mai tînără cu vreo cinci-șase ani decît Constantin, dar totuși îi veni mai curînd vremea măritișului, decît frate-său, vremea însurăciunei. Constantin nici nu se gîndea la însurat, cînd Măriei începură a-i umbla pețitorii. Apoi știți dumneavoastră cum e lumea și cum sînt feciorii, unde dau de-o fată frumoasă și bogată se îndeasă care de care. Și Maria era bogată și frumoasă, frumoasă ca o zînă și bogată ca o crăiasă și bună ca pita cea albă, cînd e omul flămînd; frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare; și îi mersese vestea peste nouă țări și nouă mări, că frumoasă ca ea nu-i nimeni, apoi lîngă frumsețe era și avere ca la o crăiasă. Se îmbulzeau deci pețitorii care de care, unii mai frumoși decît alții, unii mai avuți și mai din oameni decît alții, căci știți zicala: „La fîntînă bună, mulți voinici s-adună!”

Apoi o fată frumoasă și bogată e ca fîntîna cea bună. Mulți îi mai trăgeau nădejdea, mulți îi mai duceau dorul, mulți se credeau vrednici de a o căpăta de soție, dară al ei numai unul poate fi, ea numai după unul poate merge, toți ceilalți pețitori trebuiau să fluiere a pagubă, numai unul a bucurie. Cine va fi fericitul acela? s-a vedea.

Lelea Irina, ca muiere cu minte și înțeleaptă, nu dădu pe Maria cui veni mai întîi, că doară nu avea o sută de fete, nici nu era sărîntoacă să o dea cui o cere numaidecît. Lelea Irina se gîndea și chibzuia: după cela aș da-o că e frumos, dar nu-i de neam, celălalt ar fi de neam, dar nu-i frumos, altul ar fi din neam și frumos, dar e departe. Tot cu de-aste gînduri își petrecea zilele, după ce mergea cîte o păreche de pețitori cu corfa goală de la ea. După aceea iar mergea în cimitir, iar se punea pe plîns și plîngea, plîngea pe nouă morminte, pe mormîntul bărbatului și a celor opt fii iubiți și nu venea din cimitir numai seara; de dimineața pînă seara sta acolo, se muta de pe mormînt pe mormînt plîngînd și văietîndu-se. Într-o zi iar se întoarce lelea Irina supărată de la morminte și cu ochii roșii de plîns. Ea adică adormise pe un mormînt, pe mormîntul bărbatului și visase că rătăcește singură printr-o pădure mare, deasă și întunecoasă și tot striga, acum după bărbat, acum după feciori, acum după fată, dar în zadar, nu-i venea nici unul într-ajutor. Deșteptîndu-se în starea aceasta, merse supărată acasă, părîndu-i-se că visul îi prevestește o nefericire nouă. Acasă pe cine află? Un pețitor voinic și frumos ca un soare, voinic ca un stejar și bogat ca un fecior de împărat. Lui Constantin și Măriei îi plăcea foarte mult de el. Lelea Irina se uită la el plină de îndestulire și din fața ei parcă puteai ceti: numai de n-ar fi de departe.

— Dar de unde ești dragul lelii? îl întrebă lelea Irina.

— De-aici a noua țară! – răspunse junele, de preste apa lucioară. Cînd auzi lelea Irina una ca asta, înlemni deodată; îi veniră în minte toate necazurile: văduvă jelindu-și bărbatul și opt fii, să mai mărite și fata atît de departe... nu era în stare să suporte atîta necaz, ci zise aci ca să auză toți cei din casă:

— Dragii mei, ne-a dat Dumnezeu avere, ne-a fost dat și mîngîiere, dar ne-a luat-o; pe bărbatul meu, fie iertat, l-am îngropat acum sînt doisprezece ani, după aceea în tot anul cîte un fecioraș, pînă îmi rămaseră numai acești doi copii mai mici, tu Constantine și tu Mărio; credeam baremi că de acești doi voi avea parte la slăbiciunile și bătrînețele mele; o dată cu capul n-aș voi ca tu, draga mamei, Mărio, tu scumpa mamei, tu să te măriți așa departe și să mă lași singură; îți va da Dumnezeu și aci un om de treabă, chiar de nu ar fi atît de bogat ca noi, numai să fie de aci mai de aproape, nu mă lăsa pentru Dumnezeu singură și necăjită, fără mîngîiere la bătrînețe.

Maria însă avea foarte drag pe holteiul acela din minuta cînd intră în casă și astfel nu știa ce să facă, ca să umble mai bine. De pețitor nu s-ar despărți bucuroasă, de mamă-sa îi era jale să o lase singură și să se depărteze așa tare.

Constantin vedea chinul și al surorei și mamei sale, deci luă și el vorba și zise:

— Mamă dragă, poate că asta ne-a fost împărțită, să nu fim aproape deolaltă, dar deoarece Măriei îi place de feciorul care o pețește, deoarece e din oameni aleși și om cinstit, eu aș gîndi să o lăsăm a se mărita după el, că de cîte ori te va lovi dorul de ea, totdeauna voi merge și ți-o voi aduce; știi, mamă dragă:

Patru cai înhăma-oi,
Fata acasă aduce-ț-oi.

Cu mare năcaz se despărți lelea Irina de Maria, de draga ei fată, dar tot se despărți, ea rămase locului cu Constantin și Maria merse cu mirele ei chiar a noua țară preste apa lucioară. Nu trecu mult dup-aceea și muri și Constantin, cel mai iubit din toți copiii ei, cea din urmă mîngîiere, și pe el îl îngropă, nu în cimitir între alți morți, ci:

Sub fereastră, în grădină
Ca să-i fie la-ndemînă.

să poată merge în toată ziua, în tot ceasul, în toată minuta, și nu spre a plînge după el, nu spre a-i binecuvînta țărîna, ci spre a-l blestăma cît o lua gura: „Constantine, dragul mamei, scumpul mamei, fiul mamei, ieși afară din mormînt, ieși du-te și-mi adă fata acasă, adă-mi pe Maria, că tu așa te-ai lăudat, că nu mă vei lăsa să-i duc dorul, ci mi-o vei aduce ziua și noaptea, cînd m-ajunge dor de ea; te-ai lăudat, că nu mă vei lăsa să-i duc dorul, ci mi-o vei aduce: du-te dară că de nu, te blastăm să nu te rabde pămîntul, precum mi-ai luat și cea din urmă mîngîere. Scoală-te, Constantine, du-te tu știi unde, în care parte mi-e fata, adă-mi-o s-o văd, că de nu, sap pămîntul, te scot afară și te blastăm, să n-ai odihnă în veci, de nu-mi aduci tu mîngîierea îndărăpt; nu te rabde țărîna cum mi-ai ars tu inima!”

Bietul Constantin n-avu odihnă în groapă de gura mamei sale, ci se sculă odată, noaptea și zise cătră mormînt:

Dragul meu, mormîntul meu,
Fă-te tu căluțul meu;
Iară tu pînzuca mea,
Să te faci o cărărea
Să mă duc la sora mea,
Să o aduc la maica mea,
Că de nu m-a blăstăma,
Pămîntul nu m-a răbda.

Și mormîntul l-a ascultat și s-a făcut un cal, un armăsar năzdrăvan și s-a suit Constantin călare pe el, și pînza lui s-a făcut o cărare albă, luminoasă și lungă, pînă la casa suroriei sale, a Măriei. Cît ai bate în palme fu acolo Constantin, că mersese mai repede decît vîntul, mersese chiar ca gîndul, era zmeu! Soru-sa nu se culcase încă:

— Soră, soră, mama moare de dorul tău.

— Acum, zise Maria, bine c-ai venit, odihnește-te pînă dimineață ș-atunci plecăm să văd pe biata mea maică.

Dar el îi răspundea:

— Soră dulce, soră dragă,
Nu pot sta că mi-e degrabă,
Maica nu poate răbda
Pînă nu te va vedea!

Văzînd Maria cît dor duce mamă-sa după ea, se hotărî să meargă, deci zise fratelui său:

La car caii prinde-i-om
Și la mama duce-ne-om!

Și s-a pus pe cale. Caii mergeau de gîndeai că mîncă pămîntul. Cum n-or merge, că doară mergeau pe calea cea fermecată, făcută din pînza de pe obrazul lui Constantin. Dar, minunea-minunei, era noaptea înainte de miezul nopței și păsările cîntau cît le lua gura: „Ce rînd e pe acest pămînt, de umblă viii cu morții!”... Că doară păsările îi cunoșteau, ele știau că nu-i lucru curat. Crengile și tufele și toți copacii din păduri strigau în urma lor: „Oare ce rînd e pe pămînt de umblă viii cu morții?”

Auzind Maria atîtea glasuri strigînd în urma lor, zise cătră Constantin:

— Ce zic acelea, frate?

— Dar lasă-le să cînte, ele nu știu ce zic!

Cînd erau aproape de casă, zise Constantin către soru-sa:

— Soră dragă, stai puțin, eu merg înainte să deschid porțile. În aceste Constantin merge și deschide porțile, apoi intră curînd în mormîntul său, de unde nu s-a mai sculat. Văzînd Maria că frate-său nu se mai întoarce, a intrat cu trăsura în curte și văzînd pe mamă-sa ieșind din casă în haine negre de jale, o întrebă:

— Dară, dumneata ce călugăriță ești aici?

— Oh, draga mamei, nu-s călugăriță ci sînt draga ta mamă, jelesc pe frate-tău, pe Constantin, care a murit și l-am îngropat aci sub fereastră în grădină ca să-mi fie de-ndemînă să pot merge în toată minuta ca să-l blăstăm că te-a-nstreinat așa tare de mine.

— Dară? mamă dragă, cu el am venit eu! el m-a adus, aseară după cină am plecat și acum cîntă cocoșii de miezul nopții și iată sîntem aci; am venit în cîteva ceasuri o cale care de-abia o pot alți oameni bate în două săptămîni; el îmi zise că se grăbește așa tare ca să nu mori dumneata de dorul meu; vai de mine, am călătorit cu morții, cu strigoii, cu zmeii... zicînd acestea Maria căzu moartă de groază, iară lelea Irina înnebuni, și se vedea în toată ziua umblînd la celea unsprezece morminte, la al bărbatului și la cele zece ale fiilor, iar cînd ajungea la mormîntul lui Constantin își smulgea părul și zicea:

Nu te rabde mormîntul
Cum mi-ai rănit sufletul;
Nu te rabde țărîna
Cum mi-ai rănit inima!