Rugăciunea florilor

Jump to navigation Jump to search

Rugăciunea florilor
de Alfred Moșoiu


Plâpând ghiocelul
Ieșind din zăpadă
Striga: „Tatăl nostru”
Ca lumea să-l vadă.

„Care ești în ceruri”,
Șopti floarea-soare
Și-un val de lumină
Căzu pe răzoare.

Smerit busuiocul
Când vântul îl mână
Și-i scutură roua
„Sfințească-se”-ngână.

Când „numele-Ți” spune
Trist ochiul-de-bou
Nu știu de-a fost șoaptă
Sau numai ecou.

Albastră ca cerul
O nu-mă-uita
Spune: „Împărăția
Să fie a Ta”.

„Și facă-se voia"
Suspină o camee
Calcată-n picioare
Pe albă alee.

Când nuferii-n lacuri
Văd stele că sunt,
Șoptesc: „Cum e-n ceruri
Așa pe pământ.”

Și grâul, când moara
Vuiește într-una
A zis: „Pâinea noastră
Cea de totdeauna”.

Iar nalba și gura-
De-leu, amandouă,
La fel, rugătoare,
Răspund: „Dă-ne-o nouă!”

Cu gândul la fluturi
Stau rozele-n glastre
Și spun: „Iartă nouă
Greșalele noastre”.

„Precum noi iertăm
Greșiții”, încet,
Răspunde garoafa
Uscată-n buchet.

Și crinii, podoaba
Fecioarei cinstite,
Șoptesc: „Nu ne duce
Pe noi în ispite”.

Iar spinii, ce-odată
Mărturii-i purtară
„Și ne izbăvește
de rele” – oftară.

Și vântul pornește
Ecoul Divin,
Cu freamăt pădurea
Răspunde: „Amin!”.