Romanța marilor dispăruți

Romanța marilor dispăruți de Ion Minulescu

lui Ștefan Petică și Iuliu Săvescu

Noi suntem morți de mult...
Voi ne-ați uitat ―
Și ne-ați uitat că nu ne mai vedeți.
Dar noi din umbra negrilor pereți
Adeseori ieșim să vă-întâlnim,
Și-n visurile noastre retrăim,
Ca și-n viață,
Câte-un vers ciudat
Din marele Poem, pe care voi
Ni l-ați plătit cu bulgări de noroi”...

Noi suntem morți...
Și totuși, când pornim
Spre lumea voastră ― lumea celor vii ―
În negrul gol al craniilor reci,
Noi,
Ca și voi,
La fel simțim
Vibrațiile-acelor armonii
Ce-nsuflețesc tăcutele pustii
În care voi ne-ați îngropat pe veci!

Noi
Mulților ce nu ne-au înțeles
Le vom ierta ― căci suntem morți acum.
Iar celor ce pășesc pe-al nostru drum
Le vom fi frați!...
O! fraților, cântați ―
Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!...
Cântați frumosul îngropat de-acei
Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers,
Cutreierați întregul Univers,
Și-n cântecele voastre îngropați
Toți vechii Zei!

Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim
Pe-albastrele cărări, de unde azi
Noi vă privim ―
O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim,
Vă vom primi cu brațele deschise,
Și-obrajii voștri,-adeseori scuipați,
I-om săruta ―
Căci voi ne sunteți frați!...